Datoria şi privilegiul actual al sfinţilor

„Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trompetă şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei! În toate zilele Mă întreabă şi vor să afle căile Mele, ca un popor care ar face dreptate şi n-ar fi părăsit rânduiala Dumnezeului său. Îmi cer hotărâri drepte, doresc să se apropie de Dumnezeu.” Isaia 58:1, 2.

R5630 W. T. 15 februarie 1915 (pag. 51-55)

Înţelegem că Domnul, prin profetul Isaia, descrie aici starea poporului nominal al lui Dumnezeu. Aceste cuvinte au avut probabil o aplicare în zilele profetului, dar noi credem că au o aplicare specială în zilele noastre. Dacă am privi cuvintele ca o declaraţie generală, aplicabilă oricând, ar părea să se refere la unii care sunt cu adevărat poporul Domnului şi de asemenea la Casa lui Iacov în general. Profetul vorbeşte despre anumite încălcări ale poporului lui Dumnezeu, erori, şi despre păcatele Casei lui Iacov (Israelul natural) — încălcări deosebit de grave.

Aplicând aceasta la zilele actuale, noi am înţelege că poporul Domnului sunt aceia în relaţie de legământ cu Dumnezeu, poporul Său adevărat, nu alţii. Cei în relaţie de legământ cu Dumnezeu sunt un număr relativ mic. Marea masă a poporului declarat al lui Dumnezeu au intrat în multe încălcări ale voinţei şi Legii divine, mulţi dintre ei cu totul din neştiinţă urmând pe conducătorii orbi ai orbilor, urmând crezurile celui mai întunecat trecut. Termenul „Casa lui Iacov” însă este un termen specific, referindu-se exclusiv la evrei, vechiul popor de legământ al lui Dumnezeu.

Poporul Domnului din prezent, cei care au Lumina Adevărului aşa cum străluceşte din Cuvântul Său, ar trebui, când au ocazie potrivită, să arate creştinătăţii de astăzi, şi în special celor care sunt poporul declarat al lui Dumnezeu, eroarea lor, să le arate unde au deviat de la Cuvântul lui Dumnezeu, unde nu este calea lor în armonie cu Regula de Aur etc. Mai mult, dacă au ocazie favorabilă, ei ar putea să le arate evreilor de ce sunt în starea de respingere actuală. Dar n-ar fi bine să umble mustrându-i pe ei sau pe alţii.

Foarte puţin bine se face prin astfel de cale. Adevărul în sine trebuie să fie Sabia. Este o Sabie ascuţită cu două tăişuri, chiar Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrarea pe care cineva dintre noi ar putea-o face în afara Cuvântului lui Dumnezeu n-ar fi decât o lucrare de mântuială, în timp ce „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri; pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, atât încheieturile cât şi măduva”. Noi trebuie să „strigăm în gura mare şi să nu ne oprim”, să arătăm ce au de spus Scripturile — la ocaziile potrivite. Aceasta nu înseamnă să insultăm pe ((679)) oameni. Ambasadorii lui Dumnezeu n-au împuternicirea să insulte pe cineva. Dar prin cuvinte graţioase putem totuşi să arătăm condiţiile de astăzi, pericolele care sunt acum în faţa lumii şi poziţia potrivită care trebuie luată de către aceia care vor să urmeze cu totul pe Domnul.

O formă de evlavie fără puterea ei

Cuvintele din textul în analiză sunt în aceeaşi direcţie ca şi cuvintele profetului Isaia din capitolul 29:13, citate de Domnul nostru. Acolo profetul declară: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura, Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine”; „dar”, aşa cum redau cuvintele următoare (Mat. 15:9), „degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci ale oamenilor”.

Traducerea versetului 2 al textului nostru nu este chiar atât de clară cum ar putea fi. Ideea pare a fi: În aparenţă Mă caută zilnic, în aparenţă le place să-Mi ştie căile. Construiesc biserici cu turnuri înalte şi amenajări strălucitoare, cu mare preţ. Multe biserici au chipuri impozante de sfinţi sau picturi mari care dau o înfăţişare exterioară frumoasă. Au clopote bogate, melodioase, care cântă imnuri frumoase, cum ar fi: „Mai aproape, Doamne, către Tine”, „Stânca Veacurilor” etc. Au coruri bine pregătite să cânte imnuri. Au slujitori bine educaţi, care sunt oratori talentaţi şi ţin dizertaţii elocvente. În aparenţă au un zel minunat pentru dreptate; la suprafaţă ar părea că fac bine. Fixează o Zi a Recunoştinţei anuală şi fac colecte mari pentru săraci; plătesc salarii mari predicatorilor; adună bani pentru misiuni. Este foarte asemănător cu felul cum era în zilele Domnului nostru, la prima Venire a Sa, când a zis: „Voi înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit şi, când a devenit aşa, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă”; este cu mult mai rău decât înainte ca ei să aibă de-a face cu el. Matei 23:15.

Este arătat mare zel pentru tradiţiile oamenilor, pentru propagarea teoriilor oamenilor, pentru înaintarea intereselor denominaţionale, pentru atragerea lumii prin diferite şi numeroase procedee, pentru a-i câştiga influenţa şi sprijinul financiar. De exemplu, Ziua Recunoştinţei a fost aleasă devreme în istoria Statului New England. Demult a devenit un obicei în Statele Unite ca ultima joi din noiembrie să fie fixată ca o zi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru recolta anului. Guvernatorul Statului Massachusettes a fost primul care a preluat-o; apoi a urmat guvernatorul altui Stat, apoi altul; apoi a fost preluată de preşedintele Statelor Unite. În sfârşit a ajuns obiceiul ca preşedintele să o proclame în fiecare an, care apoi să fie urmată de o proclamare de către fiecare guvernator de Stat, făcând astfel ziua o sărbătoare legală, când băncile şi sediile afacerilor în general să fie închise, pentru ca oamenii să poată fi liberi să se adune pentru laudă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru binecuvântările anului. Şi obiceiul încă persistă. Acesta ar putea părea acum oamenilor din alte popoare cărora li s-ar spune despre acest obicei ca şi cum poporul Statelor Unite ar fi o grupă de sfinţi. Aceste popoare ar putea spune: N-a fost destul ca Guvernul Statelor Unite să facă proclamarea ei, ci fiecare Stat să facă astfel de proclamare; şi ei o fac în fiecare an.

De fapt, dacă preşedintele Statelor Unite ar fi necredincios, s-ar aştepta de la el să urmeze obiceiul şi să facă aceeaşi proclamare. Sau dacă guvernatorul unui Stat ar fi catolic sau protestant sau ateu, s-ar aştepta de la el să facă acelaşi lucru. A devenit un obicei, întocmai cum se învârtesc indicatoarele ceasului. Dar foarte puţini oameni se gândesc la această zi în altă lumină decât ca o sărbătoare plăcută, când să se poată bucura de o cină bună şi în general să se simtă bine. Marea majoritate dă foarte puţină atenţie — de fapt nici una — adevăratei caracteristici, de mulţumire lui Dumnezeu.

La fel este şi cu alte obiceiuri ale altor popoare din lume. Dacă am fi într-o ţară mahomedană, am vedea la ora 12 pe fiecare mahomedan, nu contează ce ar face, oprindu-se o clipă pentru rugăciune lui Allah. Unul care n-ar şti s-ar putea gândi văzând aceasta că mahomedanii sunt oameni foarte evlavioşi, foarte oneşti şi integri în toate procedurile lor; mai bine ţineţi ochii deschişi, cu toate acestea. Aşa că multe lucruri pe care le avem astăzi peste tot sunt numai forme mecanice, o etalare — o formă de evlavie fără puterea ei.

Fapte dovedite astăzi în creştinătate

În textul nostru, profetul declară că adevăraţii copii ai lui Dumnezeu trebuie să-şi ridice glasul şi să strige în gura mare, şi să spună poporului declarat al lui Dumnezeu păcatele lor. Implicaţia pare a fi că există o nevoie foarte specială de exprimare publică în chestiunea atragerii atenţiei asupra faptului că se practică mult ipocrizia în numele religiei. Dacă ne uităm la britanici sau la ruşi sau la germani, aceştia au legi religioase foarte stricte. Ei erau încă mai stricţi — atât de stricţi încât noi care vestim Adevărul Prezent n-am fi fost îngăduiţi să trăim acolo; atât de stricţi încât ne-ar fi fost în pericol viaţa. Dar câţi din aceşti oameni servesc pe Dumnezeu şi urmează instrucţiunile Cuvântului Său aşa cum sunt date copiilor Domnului? Care din aceste guverne în procedura cu alte popoare a urmat sau urmează acum Regula de Aur învăţată de Mântuitorul. Ce arată istoria trecută şi prezentă în această privinţă?

Acum nu este considerat necesar sau potrivit să se strige în gura mare pe străzi — publicul nu mai este ignorant. Toate aceste lucruri despre care vorbim sunt criticate în ziare şi în altă parte. În ceea ce priveşte intoleranţa religioasă, aproape toate denominaţiile şi-au făcut partea lor în persecutarea altora. Dar astăzi nu pare a fi mai multă loialitate a inimii decât în trecut, chiar dacă ((680)) persecuţia violentă este rar practicată. Dacă avem ideea corectă despre această chestiune, numai cam o zecime din toţi slujitorii religioşi au vreo credinţă în Biblie ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă acesta este cazul, ei trăiesc doar pe un plan moral mai înalt, deşi noi nu ştim dacă acest lucru este mai adevărat despre aceşti slujitori religioşi decât despre lume în general. Dar există mult formalism religios. Cei o sută optzeci de mii de slujitori îşi iau încă textele din Biblie ca şi înainte, dar ei aprobă numai acele aspecte ale revelaţiei divine care cred că se potrivesc bine cu Critica Radicală şi cu inteligenţa generală. Se pare că la aceste condiţii Se referă Domnul prin profet.

Noi nu înţelegem că trebuie să strigăm într-o manieră urâtă — să mergem în biserici şi să strigăm în gura mare. Cei din biserici au dreptul legal să se adune acolo şi să fie cât vreau de oneşti sau cât vreau de făţarnici. Nici n-ar fi frumos să mergem pe străzi şi să strigăm în gura mare. Există un mod mai potrivit şi mai eficient de a suna alarma.

Ca un caz însemnat referitor la atitudinea prezentă a slujitorilor bisericii nominale cităm cazul Rev. Dr. Aked. Faptul că-l menţionăm nu este o divulgare a unei chestiuni private; pentru că dr. Aked l-a scos el însuşi de pe lista celor private, publicând chestiunea în ziare. Nu demult, acest slujitor a dovedit, spre propria sa satisfacţie, ca neadevărată naşterea din fecioară a Domnului nostru Isus şi a luat uşor toată această chestiune. D-nul reverend Aked este un om foarte capabil — este foarte apreciat de oameni, de colegi şi de predicatori. În San Francisco există o filială a Federaţiei Bisericilor Creştine şi d-nul reverend Aked a fost ales preşedinte al ei. Cineva l-a atacat în ziare pe d-nul reverend Aked şi a zis că el ar trebui „judecat de biserică”, „răspopit” etc. pentru declaraţiile sale. Dr. Aked a spus că el a gândit că toţi i-au înţeles poziţia. Şi-a oferit demisia ca preşedinte al Federaţiei Bisericilor. Omul care a gândit că reverendului trebuia să i se ceară socoteală pentru declaraţiile sale a fost tratat ca ofensator, iar reverendului Aked i s-a cerut să-şi reia preşedinţia. Totuşi, acest om a declarat public faptul că el nu credea nici un cuvânt din povestea răscumpărării omenirii — nu credea că Isus a fost vreodată o fiinţă supraomenească; iar faptul că a fost sprijinit în poziţia sa de către confraţii slujitori, cu numai foarte puţine excepţii, dovedeşte că acest corp al slujirii de astăzi a decăzut în mod grav şi sunt „conducători orbi ai orbilor”.

Lucrarea Împărăţiei de această parte a vălului

Nu suntem suprinşi de aceste condiţii; pentru că ele au fost prezise de multă vreme în Cuvântul lui Dumnezeu. Noi am fost asiguraţi că zilele noastre vor fi martorele împlinirii profeţiilor în aceste privinţe. Ori unde ne uităm, vedem dezintegrarea Ordinii Prezente, fie că privim condiţiile din punct de vedere social sau religios sau financiar. Contractul puterii împărăţiilor acestei lumi a expirat. Profetul Daniel a profeţit că „în zilele acestor împăraţi”, înainte de răsturnarea lor completă, Dumnezeul cerurilor va stabili o Împărăţie care va lovi şi va sfărâma în bucăţi toate împărăţiile oamenilor, împărăţiile animalice din visul lui Daniel. Când aceste împărăţii urmau să fie date „poporului sfinţilor Celui Preaînalt”, ei urmau să „le sfărâme în bucăţi ca pe vasele unui olar”. Aceasta sugerează într-un sens al cuvântului că Domnul le va lua în stăpânire înainte ca ele să fi fost complet răsturnate; că unele din împărăţiile reprezentate prin chipul Neamurilor vor fi rămase la vremea aceea.

La ce timp se referă deci expresia „în zilele acestor împăraţi”, când Împărăţia lui Dumnezeu urma să fie stabilită în putere? După înţelegerea noastră, primul pas în stabilirea acestei Împărăţii a fost învierea sfinţilor adormiţi din Veacul Evanghelic, ceea ce noi credem că a fost în primăvara lui 1878. Atunci a început glorificarea Bisericii. Lucrarea stabilirii Împărăţiei, înţelegem noi, este în progres de la acea dată, şi acum îi lipsesc numai ultimii membri ai clasei Bisericii. Când aceştia îşi vor fi luat locurile ca membri ai Bisericii în glorie, Împărăţia va fi pe deplin stabilită.

Aceasta nu înseamnă că o parte din lucrarea Împărăţiei nu poate fi începută în timp ce unii dintre membri sunt încă în trup. De fapt Scripturile par să implice că se va face o lucrare a Împărăţiei de această parte a Vălului, în timp ce o lucrare de o dimensiune şi autoritate încă şi mai mari progresează de cealaltă parte a Vălului. Citim: „Să salte de bucurie credincioşii Lui îmbrăcaţi în slavă, să cânte de bucurie în aşternutul lor!” Aceasta pare să implice, aşa cum am menţionat înainte, că există de făcut o lucrare specială în timp ce aceşti sfinţi au încă aşternuturi, în timp ce sunt în stare de repaus — nu sunt „aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură”, ci se odihnesc pe deplin în marele plan al lui Dumnezeu. Scriptura continuă şi spune că ei au o sabie cu două tăişuri în mâna lor — această sabie este Cuvântul lui Dumnezeu. Ei îl folosesc ca Sabia Spiritului. Acest lucru n-ar fi adevărat despre ei de cealaltă parte a Vălului. Acolo n-ar avea nevoie de sabie. Scripturile de asemenea declară că laudele lui Dumnezeu sunt în gura lor. Aceasta de asemenea pare să se aplice la cei de partea aceasta a Vălului.

Expresia finală, „ca să aducă la îndeplinire împotriva lor judecata scrisă”, ar părea să implice că pentru sfinţii de această parte a Vălului ar fi ceva de făcut în legătură cu executarea judecăţilor asupra neamurilor. Chiar ce înseamnă aceasta, n-am aflat încă pe deplin. Dar nu vedem aici nimic să vină în conflict cu ideea că se poate înţelege în mod potrivit că Împărăţia Domnului şi-a început ((681)) lucrările şi că lovirea actuală a neamurilor este sub controlul Împărăţiei. Faptul că unii dintre membrii clasei Împărăţiei sunt încă în trup nu militează deloc împotriva acestei idei. Vedem că acum împărăţiile acestei lumi sunt în curs de sfărâmare în bucăţi, şi aştepăm să vedem procesul continuând până când vor fi complet prefăcute în praf. Ele vor deveni ca pleava din aria de treierat vara şi vântul le va împrăştia. Atunci ele nu se vor mai găsi deloc. Daniel 2:35.

Împărăţia lui Dumnezeu stabilită

Deoarece anumite lucruri importante trebuie împlinite, vedem că Dumnezeu permite ceea ce altora li s-ar putea părea a fi simplă răutate diabolică a oamenilor. Pentru un scop înţelept, El permite această domnie a nelegiuirii, această stare care evocă o ură generală. Gândul nostru este că noi trebuie să căutăm zi de zi încă şi alte dovezi că Timpurile Neamurilor s-au sfârşit şi că Împărăţia lui Dumnezeu şi-a început lucrarea. Aşteptăm să vedem mai multe dovezi ale puterii Împărăţiei, deşi lumea n-o va recunoaşte ca atare până când se va manifesta în flacăra de foc a Anarhiei, care este încă în faţă. Pasul actual este războiul naţiunilor. Pasul următor va fi Socialismul — se va încerca un Socialism — printre oameni. Apoi va veni treptat al treilea pas, Anarhia. Când focul simbolic va fi răspândit, atunci lumea îşi va da seama de ceea ce încercăm noi să le spunem acum, şi anume, că Împărăţia lui Dumnezeu preia controlul şi că aceste diferite demonstraţii sunt dovezi că Domnul nostru Îşi preia marea Sa putere. Dar cei mulţi nu vor începe să vadă până când se va descoperi flacăra de foc. Acum când ne străduim să le spunem ei nu primesc, dar vor fi cu totul convinşi când vor vedea focul distructiv al Anarhiei.

Acestor împărăţii ale neamurilor li s-a dat ocazia să vadă ce pot face pentru stabilirea unui guvern drept pe pământ numai în intervalul dintre nimicirea împărăţiei lui Israel şi stabilirea Împărăţiei cerurilor. Acum a venit timpul ca Împărăţia lui Dumnezeu să le ia locul; dar ele nu vor renunţa de bună voie la coroanele şi la sceptrele lor; ele sunt sfidătoare. De aceea se cere forţă pentru a le distruge. Cei 2520 de ani de domnie a lor sunt în trecut şi acum trebuie să se supună unei răsturnări complete. Ne aşteptăm ca lucrarea de zdrobire a lor să continue constant până la completa ei împlinire. „Domnul va împlini pe deplin şi repede pe pământ cuvântul Său”, este declaraţia scripturală. Rom. 9:28.

La sunetul Trâmbiţei a şaptea Mesia urma să preia marea Sa putere şi să domnească. Această Trâmbiţă sună acum! „Şi neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta” (Apoc. 11:18). În mod sigur neamurile sunt pline de mânie acum! Ele acţionează ca şi cum ar fi lipsite de bun simţ. Vedem destul de uşor că spiritul egoismului a biruit tot timpul; dar ceva piedică sau teamă le-a reţinut până acum. În final, când a venit „timpul cuvenit” al Domnului ca s-o permită, ele au trecut peste reţinerea lor. În acest timp anume Domnul are de-a face în mod special cu afacerile neamurilor. Şi acest război a fost permis să aibă loc cam la sfârşitul Timpurilor Neamurilor, la timpul potrivit când ele trebuie să fie sfărâmate în bucăţi cu toiagul de fier al Domniei de Fier (Ps. 2:6-12). Judecata noastră este că vom vedea mai mult din această domnie de fier şi din influenţa ei de sfărâmare, nu numai asupra neamurilor, ci şi asupra societăţii în general. Acum, în această mare Zi a Domnului, tot ce poate fi clătinat va fi clătinat până la prefacere în bucăţi şi eliminare, cu scopul ca nimic nedrept şi nevrednic să nu rămână. Dumnezeu Însuşi face clătinarea.

Clătinările financiare

În ceea ce ne priveşte, noi aşteptăm mare clătinare în chestiunile financiare. N-a mai fost înainte un război care să clatine lumea aşa cum a clătinat-o acest război. Acest efect este datorită condiţiilor băneşti. Singurul lucru curent este aurul. Argintul s-a demonetizat cu patruzeci de ani în urmă. Rezultatele acesteia le simţim tocmai acum. În prezent acţiunile, obligaţiunile şi toate celelalte forme de garanţii sunt bazate în mare măsură pe încredere. Imediat ce încrederea începe să se clatine, toate aceste garanţii scad în valoare. Cu asemenea lipsă de încredere printre oameni, putem uşor vedea că bancherii au bune motive să fie tare agitaţi — „oamenii îşi dau sufletul de groază”. Luca 21:25, 26.

De la începutul războiului s-au vândut obligaţiuni şi acţiuni la mai puţin de treizeci la sută faţă de cele din iulie trecut. Dar bursele nu recunosc aceste vânzări. De ce? Doresc să menţină preţurile ridicate. Trezoreriile băncilor sunt pline de acţiuni şi obligaţiuni. Dacă inspectorii guvernamentali ar veni să facă stocul, ei ar socoti stocul la preţul ultimei vânzări; iar datoria inspectorilor guvernamentali ar fi să spună: „Trebuie să corectaţi aceasta înainte de a intra în afaceri mâine dimineaţă”. Ei ar răspunde că au anumite garanţii. Dar răspunsul ar fi: „Noi nu vrem garanţii; vrem aur”. Nu există destul aur în lume pentru a plăti datoriile. Aceste datorii sunt exprimate prin obligaţiuni în aur. Dobânda pe toate datoriile este reprezentată prin obligaţiuni în aur. Dar fiecare va spune: „Nu vreau obligaţiuni sau acţiuni; vreau aur”.

Oamenii de afaceri de astăzi care simt cel mai tare presiunea sunt cei bogaţi. Ei au acţiunile şi obligaţiunile, dar n-au aurul, banii. Dacă ai cere la bănci aur ca să dai altceva în schimb, s-ar putea să-ţi dea, dar fără bunăvoinţă. Biletele de bancă în aur sunt aceleaşi ca şi aurul, fiindcă trezoreria trebuie, potrivit legii, să aibă aurul acela la îndemână ca să-l dea în schimbul lor când sunt prezentate.

Această chestiune cauzează necaz, nu numai în Statele Unite, ci şi în America de Sud şi America Centrală. Ei ar vrea să cumpere bunuri. Şi ((682)) întrebarea vine: „Ai banii? Ai aurul?” „Nu, n-avem aur. Vindeţi-ne în acelaşi fel cum ne-aţi vândut până acum”. „Nu, nu putem face aceasta; ceva s-a oprit. Nu ştim care-i chestiunea.” Roţile s-au oprit, iar degetele oamenilor care sunt în cale sunt strivite. Nu sunt destui bani; şi chiar oamenii care au distrus banii de argint cu patruzeci de ani în urmă sunt cei care sunt striviţi.

Timpul judecăţii este copt

Credem că Timpurile Neamurilor s-au sfârşit exact la timp, aşa cum este arătat în Studii În Scripturi, Vol. 2. Mâna justiţiei face acum sfărâmarea — naţiunile vor fi sfărâmate ca „vasele unui olar”. Tot cataclismul strâmtorării poate fi peste lume în decursul următoarelor zece luni sau poate fi amânat mai mult. Noi credem că timpul stabilirii Împărăţiei a fost în 21 septembrie 1914. Atunci, când a fost timpul ca Domnul nostru să-Şi preia marea putere şi să domnească, naţiunile erau deja înfuriate. Ele erau deja în război cu o lună înainte de acel timp, fiindcă erau aşa de înfuriate.

Timpul cuvenit al „mâniei” a fost 21 septembrie. Aşteptăm să vedem această mânie încă mai evidentă. Naţiunile erau de câţiva ani exact în acelaşi spirit neiubitor una faţă de alta, dar se pare că ele au fost sub ceva reţinere forţată. Credem că timpul lui Dumnezeu nu venise încă. Ne întrebăm, şi mulţi se întreabă, cum s-ar mai putea prelungi reţinerea mâniei lor; s-a scris mult în ziare despre aceasta. Când a venit războiul balcanic, s-a întâmplat fiindcă naţiunile erau înfuriate; şi foarte repede a dus la această conflagraţie. Austria a încercat atunci să precipite necazul, dar Kaizerul german l-a reţinut. Acum mâna care făcea reţinerea s-a retras. Timpul este copt.

„Ce fel de oameni ar trebui să fim”

Constatând că vedem aceste lucruri cu astfel de claritate şi că înţelegem ce înseamnă toate acestea pentru Biserică, ce treji, atenţi şi credincioşi ar trebui să trăim! Cuvintele apostolului Pavel — „să veghem şi să fim treji” — n-au fost niciodată mai aplicabile decât acum. Evenimentele extraordinare care introduc Noua Dispensaţie sunt însoţite de încercări şi dificultăţi speciale, nu numai pentru lume, ci şi pentru Biserică. Apostolul spune: „Voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ”. „Căci ea va veni ca o cursă peste toţi cei care locuiesc pe toată faţa pământului.” Toţi cu excepţia fraţilor vor fi uimiţi, dezamăgiţi, supăraţi, găsiţi nepregătiţi şi mai mult sau mai puţin luaţi prin surprindere. Dar fraţii, fiindcă ei s-au hrănit la masa Domnului şi sunt tari prin puterea Lui, nu vor fi luaţi prin surprindere. Apostolul îndeamnă ca, fiindcă fraţii sunt „fii ai luminii”, „fii ai zilei”, ei să nu se comporte ca şi fiii întunericului, „fiii nopţii”.

În Ziua cea Nouă care tocmai răsare vom avea „Domnia Dreptăţii”. Noi aparţinem acelei Dispensaţii Noi. Deşi trăim în trup, nu suntem din trup; deşi trăim în lume, nu suntem din lume. Minţile noastre s-au limpezit de lumina Zilei noi. Nu ne interesează lucrurile acestei lumi, ci lucrurile Domnului; şi datorită relaţiei noastre speciale cu Domnul, ca Aleşii lui, nu suntem lăsaţi în întunericul lumii.

Mai mult decât toţi ceilalţi deci, noi trebuie să fim treji. Când apostolul îndeamnă, „fiţi treji”, el nu se referă la folosirea băuturilor tari, pentru că acei care au Spiritul Domnului, mintea Domnului — Adevărul — nu se complac în folosirea lor. Nici nu înţelegem că vrea să spună că trebuie să umblăm trişti; deoarece copiii Luminii trebuie să fie cei mai fericiţi, cei mai bucuroşi dintre toţi. Ci trebuie să fim treji în sensul să avem o minte serioasă, atentă, nu dedată la frivolităţi sau lucruri uşuratice, supraveghindu-ne cu seriozitate gândurile, cuvintele, faptele, pentru ca în toate lucrurile să putem aduce cinste Regelui nostru, al cărui nume îl purtăm. Noi, care avem ochii deschişi, vedem ce este păcatul şi cum domnia păcatului este gata să culmineze. Vedem aranjamentele lui Dumnezeu; şi fiind intraţi în Legământ cu Dumnezeu, desigur că trebuie să fim treji, vigilenţi, dându-ne seama de marea luptă care este acum între Lumină şi Întuneric, între Adevăr şi Eroare; dându-ne seama că credincioşia în această „zi rea” va cere toată trezia minţii, toată tăria pe care o avem. Vom avea nevoie continuă de înţelepciunea de Sus. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi îi va fi dată” (Iac. 1:5). Numai cei care folosesc cât pot de bine puterea şi talentele deja date lor au vreun drept să ceară mai multă înţelepciune şi sunt pregătiţi să folosească mai multă.

„Paharul femeii” apostate

Scripturile vorbesc despre diferite feluri de îmbătare. Noi putem fi îmbătaţi de spiritul lumii. Dar ar fi imposibil ca adevăraţii copii ai Împăratului Ceresc să se îmbete astfel. Noi avem un vin nou pe care ni-l dă Domnul, şi trebuie să fim pe deplin satisfăcuţi şi să nu căutăm îmbătarea lumii. Apoi există o îmbătare spirituală, cu spiritul erorii. Toată lumea este îmbătată de acest spirit. Toată creştinătatea a fost îmbătată de vinul care vine din Paharul de Aur menţionat în Apocalipsa, pe care femeia apostată l-a dat tuturor să bea din el. Acest Pahar este plin de doctrine false. Aceste doctrine false au fost amestecul ei. Mulţumim lui Dumnezeu, îmbătarea cu acestea trece şi putem vedea mai clar ca oricând înainte! Dar vedem mulţi care încă sunt beţi.

Cea mai ameţitoare băutură este doctrina chinului veşnic. Aceasta le dă oamenilor impresia că după ce au auzit despre Cristos, s-au întors de la păcatul exterior şi au declarat ((683)) numele Lui, aceasta este tot ce se poate face, iar acum ei trebuie să iasă şi să lămurească pe alţii să se întoarcă de la o viaţă de păcat. Ei cred cu adevărat că nu mai este nimic altceva de făcut, nerecunoscând că în inimile lor trebuie obţinută o lucrare importantă a harului şi că ei trebuie să se zidească în cunoştinţa lui Dumnezeu şi în ascultare de voinţa Lui; şi că aceasta este voinţa Lui, „însăşi sfinţirea lor”. Ca o consecinţă a acestui lucru, mulţi sunt numai prunci în Cristos; şi încă mai mulţi nu sunt nici măcar îndreptăţiţi la viaţă, fiindcă n-au făcut niciodată o deplină consacrare personală.

Mulţi creştini declaraţi cu o minte deschisă şi cu o influenţă bună sunt cu totul dezorientaţi de acest vin al doctrinei false. Ei sunt mulţumiţi să dea ceva bani la sistemul bisericesc şi să se angajeze în ceva fapte de bunăvoinţă. Nu se gândesc să caute mai multă cunoştinţă de Dumnezeu sau de serviciu pentru El. Ce nevoie au aceştia să fie eliberaţi de influenţele înrobitoare care-i leagă de mâini şi de picioare! Ce bucuroşi, ce recunoscători suntem că lanţurile robiei vor fi curând rupte şi captivii vor fi eliberaţi cu toţii! Fiii Luminii sunt însă în mod cuvenit de veghe tot timpul. Ei nu sunt influenţaţi de doctrinele înşelătoare, false. Ne bucurăm că Dimineaţa este pe cale să răsară, timpul când toţi vor fi treziţi şi vor vedea lumina care va veni atunci de la Soarele Dreptăţii, răsărit cu vindecare în razele sale.

Noi care suntem acum treji trebuie să fim foarte activi şi energici în serviciul lui Dumnezeu, căci noi avem de o sută de ori mai multe ocazii decât cei din alte zile — prin telegraf, prin telefon, prin poştă şi prin ziare, prin serviciul rapid şi convenabil al trenului, prin tipărituri etc. Acesta este cu precădere timpul când copiii Domnului, „copiii zilei”, să fie treji, vigilenţi, activi. În prezenţa unei atât de mari ocazii, cine să nu fie treaz şi vigilent.

Noi trebuie să fim vigilenţi. La ce să veghem? Mai cu seamă trebuie să veghem la noi înşine, să ne păzim de capcanele din prezent, care sunt mai perfide şi mai periculoase decât oricând înainte, aşa încât să nu ne punem în pericol pacea cu Dumnezeu şi să nu ne pierdem iluminarea. Adversarul stă de veghe şi este necesar ca poporul Domnului să fie în mod special treaz şi veghetor. În trecut nu prea exista ocazie ca poporul Domnului să vegheze la împlinirea Scripturii; pentru că aceste împliniri erau departe unele de altele. Însă pentru noi acum este timpul să veghem mai ales în această privinţă. Timpurile Neamurilor s-au sfârşit şi neamurile se dezintegrează acum.

Sunt anumite indicii că Domnul are o mare lucrare pentru tot poporul Său, pentru sfinţii Săi veghetori, în prezent. Dacă nu suntem atenţi, am putea adormi. În timpul Domnului ucenicii au fost înclinaţi să adoarmă şi să se întoarcă la pescuit, în loc să facă lucrarea pe care o indicase Domnul. Noi ar trebui să fim cu toţii pe deplin treji şi veghetori, ca să vedem care este datoria acestui ceas şi apoi să fim harnici în îndeplinirea ei.

Niciodată înainte n-au fost ocazii de serviciu atât de mari

Sunt unii dintre copiii Domnului care par stăpâniţi de ideea că „uşa este închisă” şi că nu mai există alte ocazii de serviciu. Astfel că ei devin nepăsători în privinţa lucrării Domnului. Să nu pierdem deloc timp visând că uşa este închisă! Sunt oameni care caută Adevărul — oameni care şed în întuneric. N-a existat un timp ca cel prezent. N-au fost niciodată atât de mulţi oameni gata să asculte Mesajul bun. În toţi cei patruzeci de ani de Seceriş n-au fost astfel de ocazii de a vesti Adevărul cum sunt cele care ni se prezintă acum. Marele război şi semnele ameninţătoare ale timpului îi trezesc pe oameni şi mulţi se interesează. Astfel că poporul Domnului trebuie să fie foarte harnic, făcând cu toată puterea ceea ce găsesc mâinile lor de făcut.

Oamenii de afaceri sunt foarte tulburaţi. Actualmente sunt mii de oameni de afaceri care de-abia mai dorm noaptea. „Oamenii îşi dau sufletul de groază în aşteptarea celor ce vin pe pământ” (Luca 21:26). Nu ştiu ce să facă. Au gândit că sunt în siguranţă; fiindcă aveau conturi mari în bancă şi acţiuni şi obligaţiuni. Acum spun că nu ştiu ce valorează aceste lucruri. „Noi avem şi asigurare”, zic ei, „dar nu ştim dacă companiile de asigurări pot plăti”. Acţiunile şi obligaţiunile lor nu sunt vandabile. Deţinătorii lor sunt prin urmare nedumeriţi. Ei nu au asigurarea promisiunilor lui Dumnezeu şi n-au nici un sprijin. Dar poporul Domnului poate avea deplina asigurare a Cuvântului Său, că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu” — Îl iubesc suprem.

Atunci toţi ai căror ochi ne-au fost unşi cu „alifia pentru ochi” a Adevărului Prezent, care suntem loiali Domnului, să ne ridicăm vocile şi să le indicăm calea celor care sunt încurcaţi şi tulburaţi, care nu ştiu pe ce cale să meargă, nici unde să caute mângâiere, care doresc ceva substanţial pe care să se sprijine, când totul pare că le fuge de sub picioare. Învăţătorii lor religioşi n-au fost credincioşi însărcinării lor şi au fost lăsaţi să bâjbâie în întuneric. Unii dintre aceştia ar putea fi ajutaţi prin eforturile noastre şi conduşi la „păşunile verzi” şi la „apele liniştite” ale staulului Păstorului adevărat, înainte ca noaptea întunecoasă să fie cu totul asupra lumii.