DE LA MALTA LA ROMA

Fapte 28:11-24, 30, 31

Călătoria spre Roma îndeplinită — Întâlnirea cu fraţii — Noi mărturii de iubire frăţească — Sf. Pavel cheamă împreună la Roma pe conducătorii evreilor — Evanghelia vestită şi expusă — Ca de obicei, unii au refuzat să accepte mesajul.

„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelie, căci ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede”. Rom. 1:16

W.T. 1916 (pag. 314-316)

Primăvara devreme, în anul 60 d. Hr., sutaşul Iulius cu soldaţii săi din detaşamentul Augustian au pornit din Malta spre Roma cu Sf. Pavel şi cu alţi prizonieri pe altă corabie, Luca şi Aristarh însoţindu-l pe apostol. Călătoria s-a efectuat fără incidente deosebite, acostarea făcându-se în Golful Neapole, la Puteoli, portul la mare al Romei care este la două sute patruzeci km. în interior. Aici au zăbovit şapte zile, sutaşul aşteptând ordine de la Roma cu privire la predarea prizonierilor săi.

Această întârziere i-a oferit Sf. Pavel posibilitatea să întâlnească un mic grup de creştini care locuiau în Puteoli. Fără îndoială că a folosit ocazia şi pentru a trimite vorbă creştinilor care locuiau în Roma, cărora în mod repetat le declarase că dorea să-i întâlnească şi pe care Domnul îi promisese că-i va întâlni. Călătoria spre Roma s-a făcut pe jos. Pe drum, apostolul a fost în mod frecvent încurajat de dovezile de iubire creştinească a fraţilor. Unii dintre ei l-au întâlnit în Forul lui Apius, la şaizeci şi nouă km. distanţă de Roma, iar o altă delegaţie l-a întâlnit la Cele trei Cârciumi, la patruzeci şi opt km. de marea cetate.

Mulţi generali renumiţi veniseră cu trupele lor pe acelaşi drum spre cetatea imperială să primească onoruri şi aplauze. Dar puţini predicatori au avut aşa de mari onoruri cum i-au fost acordate Sf. Pavel. Călătoria spre şi de la Roma a fost de nouăzeci şi şase km. pentru o delegaţie şi de o sută treizeci şi opt km. pentru cealaltă; şi relatarea ne arată că prin aceste manifestări de interes iubitor, apostolul a luat cunoştinţă de adevăratul spirit de fraternitate printre creştinii din Roma. Fără îndoială că fraţii au venit în călătorie pentru propria împrospătare şi bucurie, nedându-şi seama, poate, că apostolul avea nevoie de această dovadă a iubirii lor.

Comentând în aceste privinţe, un scriitor înzestrat spune: „Uităm adesea că oamenii mari sunt adesea foarte singuri; şi deşi ezităm să le spunem cuvinte amabile, totuşi cuvintele de recunoaştere a ceea ce au făcut sunt încurajatoare pentru cei care primesc mai multă critică decât laudă. Cu câteva zile în urmă, un editor mi-a arătat o scrisoare pe care tocmai o primise de la o persoană care deţinuse aproape cea mai înaltă poziţie în zestrea poporului american, mulţumindu-i pentru cuvintele amabile dintr-un editorial recent. Prietenul meu spunea că la început a fost uimit ca unui aşa mare om să-i pese de ceea ce ar putea el spune, dar că, mai gândindu-se, a înţeles valoarea aprecierii generoase chiar şi la cei mai mari şi mai înţelepţi oameni”.

În propria casă închiriată

Faptul că nu era nici o acuzaţie cu caracter fals împotriva lui Sf. Pavel şi, în plus, faptul că sutaşul care-l avea în grijă în timpul călătoriei i-a devenit prieten, erau motive suficiente ca apostolul să nu fie tratat ca un prizonier obişnuit, ci să i se permită să trăiască în propria casă închiriată, în grija unui soldat de care era legat uşor. Deşi nu era în libertate să meargă, totuşi îi era îngăduit să-şi primească prietenii şi pe alţii care apelau la el.

Este greu să se estimeze cât de mult a avut de-a face providenţa divină cu aceste aran-jamente. Mai mult, soldatul de pază era schimbat la câteva ore, aşa încât apostolul venea probabil în contact cu cel puţin şase în fiecare zi. În acest fel, treptat a venit probabil în contact apropiat cu întreaga gardă imperială şi astfel mulţi au luat cunoştinţă de învăţăturile şi exemplul creştin. Se pretinde că prin aceşti soldaţi a fost dus mesajul evanghelic în Franţa, Germania şi Marea Britanie. Cu adevărat, „Dumnezeu lucrează pe căi misterioase”.

Sf. Pavel trebuie să fi avut unele mijloace financiare. Se presupune că el ajunsese la moştenirea sa înainte de aceasta. Scripturile dau de înţeles că Felix îl ţinuse prizonier în Cezareea în speranţa primirii unei mite pentru eliberarea lui, ceea ce implică unele cunoştinţe cu privire la finanţele Sf. Pavel.

Propovăduind evreilor din Roma

Servul Domnului n-a fost încet în a-şi folosi privilegiile acordate de Dumnezeu. El nu ştia când puteau să-i fie luate. Întâi, desigur, s-a întâlnit cu fraţii creştini. Dar chiar în a treia zi după sosirea lui la Roma a trimis după conducătorii evrei şi după reprezentanţii sinagogii, pentru că în acel timp existau şapte sinagogi în cetatea imperială. El dorea să le dea informaţii de la prima mână în privinţa aflării lui acolo, şi ca prizonier. Apoi voia să le propovăduiască Evanghelia lui Cristos.

Conducătorii evrei i-au acceptat invitaţia şi l-au vizitat pe apostol. Fără îndoială, ei au venit în grabă pentru câteva motive. Întâi, evreii din Roma fuseseră supuşi persecuţiei, care cu câţiva ani în urmă scosese pe Aquila şi pe Priscila din cetate. Această persecuţie scăzuse acum într-o măsură, dar fără îndoială lăsase inimile evreilor într-o stare mult mai umilită decât ar fi fost altfel. Al doilea, fără îndoială că pe evrei îi interesau un compatriot în necaz, în special unul pe care l-au găsit a fi aşa de deosebit tratat de guvernul roman, unul căruia i se acorda aşa de mare libertate cum avea Sf. Pavel.

Era desigur providenţa Domnului în această problemă, iar forma specială de detenţie era evident favorabilă cauzei pe care o reprezenta. Evreii desigur se fereau să stârnească agitaţie împotriva unuia care, deşi prizonier, ((43)) era tratat cu aşa consideraţie, unul care era sub protecţia directă a unui soldat şi pentru violenţă împo-triva căruia ar fi direct răspunzători lui Iulius, presupus a fi fost prefectul Pretoriului —„căpitanul gărzii”.

Sf. Pavel a explicat oaspeţilor săi că deşi prizonier la insistenţa evreilor din Palestina, el n-a fost neloial naţiunii sale sau obiceiurilor ei. Fusese declarat nevinovat la Curtea Romană, dar fusese obligat să apeleze la Cezar pentru siguranţa sa. Totuşi, chiar şi atunci, nu aducea nici o acuzaţie împotriva concetăţenilor săi. El a propus cu bucurie să le explice vestea bună că mult aşteptatul Mesia, pe care se bazau aşteptările evreilor venise.

Remarcaţi înţelepciunea apostolului în mânuirea subiectului său. Nu numai că n-a arătat nici o asprime a sentimentului către cei care fuseseră cauza întemniţării lui, dar a şi declarat ascultătorilor săi că suferea închisoare din cauza loialităţii sale faţă de Israel şi faţă de speranţa lui Israel. Amabilitatea adesea naşte amabilitate. Conducătorii evrei au răspuns în termenii cei mai politicoşi că ei nu cunoşteau nimic împotriva apostolului şi ar fi încântaţi să-i audă povestea de pe propriile buze. Totuşi ei au admis că aveau unele prejudecăţi împotriva doctrinelor pe care el le susţinea, deoarece aveau rapoarte nefavorabile referitoare la creştinism, „căci pretutindeni se vorbeşte împotrivă-i”.

Mărturisind pentru împărăţia lui Dumnezeu

În ziua hotărâtă evreii au venit să audă mesajul apostolului. El a citat, a explicat şi a expus de dimineaţa până seara, arătând din lege şi din profeţii că Isus este Mesia, că acum El adună o sămânţă spirituală a lui Avraam pentru a-I fi împărăţie; că atunci când această clasă a împărăţiei este completă, ea va fi glorificată în întâia înviere şi că atunci va începe lucrarea destinată seminţei lui Avraam — binecuvântarea tuturor familiilor pământului. — Gal. 3:8, 16, 29

Fără îndoială, apostolul a făcut deasemenea o prezentare a purităţii vieţii şi învăţăturilor Domnului nostru şi a relatat faptele care dovedesc învierea Lui din morţi. Fără îndoială, el a mărturisit că Domnul nu mai era om, ci o fiinţă spirituală glorioasă a cărei prezenţă, văzută de Sf. Pavel însuşi, strălucea mai presus de strălucirea soarelui în miezul zilei. Fără îndoială, deasemenea, el a scos în relief înalta chemare a bisericii şi a explicat că această posibilitate de a deveni Israel spiritual a fost acordată înaintea tuturor Israelului natural şi că neamurile, totuşi, conform cuvintelor profeţilor vor fi chemate să completeze numărul ales pe care Dumnezeu l-a predestinat pentru această glorie. Fără îndoială, el a arătat că chemarea implica acum suferinţă, sacrificiu şi negare de sine din partea celor care voiau să împărtăşească gloriile împărăţiei cereşti atunci când va fi stabilită la a doua venire a lui Mesia şi la învierea bisericii celei adevărate. — Rom. 8:28-30, 17-19

Când unii din audienţă au refuzat mesajul, Sf. Pavel a căutat să-i influenţeze mai departe, sau cel puţin să-i influenţeze pe cei care credeau, citând din profetul Isaia (6:9, 10), arătând că Dumnezeu ştiuse dinainte şi prezi-sese că majoritatea evreilor vor respinge mesajul când va ajunge la ei. După cum a spus Domnul nostru despre ei: „Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege, veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea”. Apostolul nu era răspunzător de efectul adevărului asupra ascultătorilor săi. El dorea cu seriozitate să le facă bine şi a folosit cele mai bune străduinţe ca să prezinte înţelept adevărul. Atunci res-ponsabilitatea revenea pentru ascultători, nu pentru Sf. Pavel, nici pentru Domnul.

Apostolul nu voia să spună că aceia care sunt surzi pentru Evanghelie vor fi chinuiţi veşnic, ci ei vor pierde o mare binecuvântare: privilegiul minunat de a deveni moştenitori ai lui Dumnezeu şi co-moştenitori cu Isus Cristos Răscumpărătorul în împărăţia Lui milenară. Ei vor pierde o parte cu sfinţii în glorioasa lucrare de ridicare umană care va fi atunci în desfăşurare. Ei pierd acest privilegiu fiindcă nu sunt vrednici de el. Din această cauză ei au fost orbi faţă de adevăr. Dacă s-ar fi permis celor nevrednici să vadă, să audă şi să înţeleagă mesajul evanghelic, responsabilităţile lor ar fi fost crescute şi probabil înaintarea scopurilor divine ar fi fost într-o anumită măsură împiedicate.

De ce este respinsă Evanghelia

Unii dintre conducătorii evrei au crezut mesajul lui Pavel, alţii nu. Întotdeauna este aşa. Adevărul cercetează şi discerne inimile; el este de-asemenea un separator. Scopul Domnului este ca adevărul să atragă numai pe acea singură clasă, pe cei curaţi în inimă, israeliţii adevăraţi şi să separe şi să opună pe aceia care nu sunt în stare corectă de inimă, ci sunt mişcaţi de egoism, chiar în viaţa lor religioasă. Nu toţi sunt gata pentru adevărul prezent. Unii, care sunt nobili şi generoşi în multe privinţe, au o prejudecată a minţii sau a inimii ce-i împiedică să primească veştile bune. La alţii este iubirea de secta sau de partida cu care sunt identificaţi şi ale căror învăţături trebuie să fie mai mult sau mai puţin opuse adevărului, din cauza erorii pe care o conţin. Şi încă la alţii este frica de om care aduce capcană, frica de lipsă de popularitate şi înţelegerea faptului că credincioşia faţă de Evanghelia lui Cristos ar însemna sacrificiu de sine, predarea voinţei.

Acum, ca şi atunci, Domnul foloseşte tocmai asemenea încercări pentru a separa grâul de neghină, aurul de zgură. Nu putem aştepta că va face altfel. De aceea, rugăciunile şi străduinţele noastre trebuie să fie în direcţia onestităţii amănunţite cu Domnul, cu fraţii şi cu adevărul Său, iubirea de adevăr fiind mai presus de toate celelalte lucruri. Declaraţia Domnului cu privire la clasa care va cădea în timpul acesta de încercare este că El le va trimite amăgiri puternice, că ei vor crede minciuna din cauză că n-au primit adevărul din iubire de el. — 2 Tes. 2:10, 11

Sf. Pavel a rămas în aceste condiţii timp de aproape doi ani, propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi explicând cum se poate ajunge la ea în timpul prezent, devenind membri ai turmei mici alese, mireasa lui Cristos,

((43))

şi cum împărăţia stabilită va binecuvânta întreg pământul în timpul Mileniului. El a învăţat că toate aceste lucruri depindeau de Domnul Isus Cristos şi de sacrificiul Lui; că fără răscumpărarea care este în Cristos Isus n-ar putea fi nici o iertare a păcatelor, nici o viaţă veşnică, nici o clasă a împărăţiei pe plan spiritual, ci numai nimicire veşnică. — Fapte 3:23

Aici se sfârşeşte naraţiunea lucrării Sf. Pavel. Tradiţia ne spune că la sfârşitul celor doi ani a fost eliberat, că a vizitat iarăşi bisericile din Asia Mică şi ulterior a mers în Spania; că mai târziu a venit înapoi la Roma ca prizonier fără favoare; şi că, după ce a petrecut timp considerabil în închisoarea Mamertină, o carceră subterană îngrozitoare, în final a suferit martiriu. Tradiţia mai spune că cetăţenia lui romană l-a salvat de răstignire şi că în loc a fost decapitat. Catedrala Sf. Pavel din Roma se spune că ar fi fost construită lângă locul execuţiei lui.