1. Care este importanţa stăpânirii de sine?

Proverbe 25:28 “Cel care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată şi fără ziduri.”

Proverbe 16:32 “Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate.”

 

Vol. V, pag. 112, par. 1:

Una dintre luptele principale ale celor care umblă pe această cale îngustă este lupta împotriva voinţei proprii; să-şi aducă voinţa în cea mai deplină supunere faţă de voinţa Tatălui ceresc şi să o ţină supusă; să-şi conducă propriile inimi, zdrobind ambiţiile care se ridică, ambiţii fireşti chiar pentru omul perfect, stingând aceste focuri care se aprind şi prezentându-şi trupul şi toate interesele pământeşti ca jertfe vii în serviciul Domnului şi al cauzei Sale. Acestea au fost încercările în care Căpetenia noastră a câştigat victoria şi laurii ei, şi acestea sunt şi încercările “fraţilor” Săi. “Cine este stăpân pe sine îcine se aduce în subordonare deplină faţă de Dumnezeuş preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”; acesta este mai mare şi decât cel care, având o concepţie falsă despre credinţă, ar sări de pe streaşina unui templu, sau ar face o altă ispravă nesăbuită. Adevărata credinţă în Dumnezeu nu constă într-o credulitate oarbă şi în presupuneri extravagante în privinţa grijii Sale providenţiale; dimpotrivă, ea constă într-o încredere liniştită în toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe făcute de Dumnezeu, o încredere care-l face în stare pe cel credincios să se împotrivească diferitelor eforturi ale lumii, ale cărnii şi ale diavolului de a-i distrage atenţia, şi care urmează cu grijă liniile credinţei şi supunerii marcate pentru noi în Cuvântul divin.

 

R 2878, col. 1, par. 1, 2:

Cum, deci, şi împotriva cui trebuie să ne exercităm combativitatea, pentru ca aceasta să fie bine îndreptată pentru plăcerea Domnului şi în serviciul cauzei Sale? Răspundem că această combativitate a noastră trebuie să fie îndreptată împotriva păcatului şi că prima ei exercitare trebuie să înceapă cu noi: bătălia cu eul este cea mai mare bătălie, şi la aceasta aveam Cuvântul Domnului că, “cine este stăpân pe sine îmintea, voinţa saş preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”, fiindcă în acea măsură el a învăţat să exercite combativitatea unui caracter adevărat în direcţia bună, în stăpânire de sine. După ce am avut o experienţă considerabilă în bătălia cu păcatul şi cu egoismul din noi, în scoaterea bârnei din ochii noştri, în supunerea mâniei, răutăţii, urii şi conflictului din inimile şi carnea noastră — numai atunci şi prin această bătălie şi experienţă severă vom fi pregătiţi să-i ajutăm pe fraţi şi să ajutăm pe semenii noştri în greutăţile lor — să-i ajutăm să învingă asalturile şi slăbiciunile.

Oricine începe prin a lupta cu păcatele altora înainte de a duce o campanie viguroasă împotriva slăbiciunilor şi erorilor sale, face o greşeală. El are nevoie de smerenieşi compătimire ca să ajute pe alţii să-şi ducă luptele, şi aceasta n-o poate câştiga fără ca mai întâi să lupte cu sine şi să înveţe să aprecieze cât de tare este vrăjmaşul cu care are de luptat şi cât de adânc sunt înrădăcinate păcatul şi egoismul în toate căile cărnii sale. Are nevoie chiar să fie înfrânt în unele din luptele sale cu sine însuşi pentru a avea o apreciere clară a incapacităţii sale de a birui, şi pentru a-l forţa să meargă la tronul harului ceresc ca să obţină milă şi să găsească har spre ajutor. Are nevoie de aceasta fiindcă, aşa cum spune apostolul, când suntem slabi, atunci suntem tari; şi când suntem tari în încrederea noastră în noi înşine, atunci suntem slabi şi expuşi la eşecuri în luptă, şi să fim învinşi de inamic — Păcatul. Evr. 4:16; 2 Cor. 12:10.

 

R 2892, subtitlul “Răsplăţile sunt pentru învingători”:

Unii ar putea simţi că dacă astfel ar examina, ar proba şi ar respinge toate gândurile neadevărate, nevrednice, nedrepte, necurate, neplăcute care se prezintă, atunci nu le-ar rămâne nici un subiect în care să-şi angajeze mintea, şi credem că acest lucru este adevărat în privinţa multora — mintea lor ar fi golită de gânduri pentru un timp, dacă toate cele rele şi nepotrivite ar fi respinse, izgonite; dar până la vremea când ar fi în această atitudine, ei ar avea o astfel de “foame şi sete după dreptate”, după adevăr, după lucruri frumoase, curate, nobile, încât ar fi în starea potrivită pentru a primi tocmai hrana spirituală pe care Domnul a pregătit-o pentru ei. Există un lucru, şi numai unul, care combină deplin toate cele declarate mai sus şi se dovedeşte a fi lucrul adevărat, vrednic de cinste, drept, curat, frumos — şi acela este caracterul şi planul divin. Să ne gândim la diferitele lui aspecte. Să studiem Cuvântul divin şi să privim prin el, ca printr-un telescop, frumuseţea caracterului divin, splendoarea planului divin, aşa cum sunt ele revelate în Cuvântul şi în planul lui Dumnezeu … ale cărui lungimi şi lăţimi, înălţimi şi adâncimi nimeni nu le poate măsura, şi pe care numai sfinţii le pot înţelege prin Spiritul sfânt, şi aceasta în măsura în care ei primesc Spiritul sfânt, mintea sfântă, gândurile sfinte, care înlocuiesc şi înlătură gândurile şi sentimentele nesfinte ale omului natural (Efes. 3:18). Ce premiu splendid pune astfel Domnul pe studierea Cuvântului Său în aprecierea tuturor celor care sunt din clasa căreia i se adresează apostolul Pavel în textul nostru!

O astfel de stăpânire a minţii este o cucerire; o astfel de stăpânire de sine este o victorie; cea mai mare victorie ce poate fi câştigată. După cum declară Scripturile: “Cine este stăpân pe sine îpe mintea saş preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate” (Prov. 16:32). Şi prescripţia dată de apostol în textul nostru, pentru sănătatea mentală a sfinţilor, este chiar disciplinarea sufletului necesară dezvoltării noastre în caracter, până la gradul plăcut lui Dumnezeu şi acceptabil prin Isus Cristos Domnul nostru. Aceştia sunt biruitorii cărora li se va acorda o parte în Împărăţie, Şi apoi, după cum îndeamnă apostolul, “Să dăm la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, privind ţintă la Isus, Căpetenia credinţei noastre”, până când El va deveni şi Desăvârşitorul ei (Evr. 12:1, 2), amintindu-ne că Acela care este de partea noastră, şi care S-a angajat să ne ajute şi să ne treacă prin orice dificultate şi să ne instruiască deplin dacă ne supunem Lui deplin, şi astfel să ne facă potriviţi “să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină”, este Isus — care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios.

Bine impun Scripturile în mod general importanţa păzirii minţii, a voinţei, a inimii, spunând: “Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice este de păzit, căci din ea ies izvoarele vieţii”. Păzirea ei, pentru sfinţii chemaţi acum şi în alergare, înseamnă viaţă mai îmbelşugată, cu slavă, cinste şi nemurire. Neglijarea ei, refuzul de a exercita stăpânire de sine, înseamnă permiterea conceperii dorinţelor egoiste în mintea noastră şi îndepărtarea de Domnul şi de “calea îngustă”, spre păcat, spre plata păcatului — moartea — Moartea a Doua.

 

  1. Este stăpânirea de sine necesară în interesul altora?

1 Corinteni 8:13 “De aceea, dacă o mâncare este pentru fratele meu o cursă, nu voi mânca niciodată carne, ca să nu fac pe fratele meu să se poticnească.”

 

R 3144 — “Cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte.” Vezi articolul la pag. 122.

 

R 2199, col. 1, par. 1:

A nu avea această iubire şi această consideraţie activă, sacrificatoare de sine pentru binele şi conştiinţa mai slabă a unui frate mai slab, apostolul spune că ar fi nu numai un păcat împotriva fraţilor şi le-ar răni conştiinţa, ci şi împotriva lui Cristos — chiar împotriva spiritului legii Sale de iubire faţă de celălalt. Ce nobil rezumă apostolul această chestiune când spune că în ceea ce-l priveşte pe el, dacă ar găsi necesar, pentru a putea fi de ajutor fraţilor, nu o piatră de poticnire pentru cineva, i-ar face plăcere să se abţină, nu numai de la carnea jertfită idolilor, ci de la orice fel de carne, câtă vreme era în viaţă. Astfel a manifestat Pavel adevăratul spirit al iubirii  frăţeşti; şi fiecare urmaş al Domnului Isus Cristos să caute să aibă acest spirit şi sentiment activ în toate relaţiile lor unii cu alţii.

 

  1. Trebuie să ne “supunem înfrânării în toate lucrurile”?

1 Corinteni 9:25 “Oricine se luptă la jocuri este supus înfrânării în toate lucrurile. Şi ei fac lucrul acesta ca să obţină o cunună care se poate veşteji; dar noi, una care nu se poate veşteji.”

 

R 2155, col. 1, par. 4:

Al treilea lucru adăugat, stăpânirea de sine, este unul dintre cele mai importante elemente ale unui caracter bun. Cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate, este sfatul înţeleptului, şi mulţi generali victorioşi trebuie încă să se cucerească şi să se stăpânească pe ei înşişi. Stăpânirea de sine are de-a face cu toate sentimentele, gândurile, gusturile, poftele, străduinţele, plăcerile, întristările şi speranţele noastre. Cultivarea ei, prin urmare, înseamnă un grad înalt de dezvoltare a caracterului. Stăpânirea de sine însoţită de credinţă, tărie, cunoştinţă de sus, implică zel şi activitate crescute în lucrurile divine, şi moderaţie crescută în lucrurile pământeşti, în judecată, în purtare, în reglementarea afacerilor vremelnice etc. “Moderaţia voastră să fie cunoscută de toţi oamenii.” (Filip. 4:5, după trad. engleză, n. t.)

 

R 2119, col. 2, par. 2, până la sfârşit:

Declaraţia apostolului, în lecţia din faţa noastră, este o ilustraţie a spiritului corect în privinţa fiecărei chestiuni asemănătoare. Dacă cei din jurul nostru se adună pentru închinare în prima zi a săptămânii, fiindcă ei cred că este porunca lui Dumnezeu, libertatea noastră poate fi la fel de deplin exercitată dacă ne adunăm în aceeaşi zi; nu dintr-un simţ al obligaţiei, nu sub lege, ci în bucuria deplină a libertăţii cu care Cristos ne face liberi. Într-adevăr, ne putem bucura de acea zi cu foarte mult mai mult când o înţelegem ca o libertate şi un privilegiu, mai degrabă decât ca o datorie şi o poruncă. Dar sunt libertăţi mărunte pe care noi trebuie să le cedăm; de exemplu, vecinul nostru, gândind că este sub legea evreiască, ar putea considera că a fixa ceva cu o piunează este o încălcare a zilei de odihnă. Noi care ştim că nu suntem sub lege ci sub har, înţelegem că nu comitem nici un păcat dacă facem astfel de lucru; dar cu toate acestea, putem foarte bine şi potrivit să lăsăm la o parte libertăţile noastre în acea chestiune, ne putem conforma şi putem coopera la menţinerea păcii şi liniştii acelei zile. De fapt, ne dăm seama că greşeala prietenilor noştri este în multe privinţe o binecuvântare şi o îndurare pentru noi. Căci dacă mulţi ar aprecia chestiunea aşa cum o apreciem noi, ca o libertate şi un privilegiu, şi nu ca o lege a lui Dumnezeu, foarte probabil că majoritatea n-ar acorda nici un respect acelei zile şi foarte curând ar fi ca celelalte zile. De aceea suntem foarte bucuroşi că este pusă deoparte prin legile ţării în care trăim o zi pentru odihnă şi linişte, pentru studiu şi meditaţie asupra lucrurilor sfinte. Dar chiar dacă n-am vedea nici un temei pentru respectarea acestei zile, faptul stabilirii ei legale, civile, este un temei suficient pentru abţinerea de la munca pământească. Dar dimpotrivă, vedem înţelepciunea de a avea o zi pentru părtăşie specială în lucrurile spirituale şi ziua adoptată de creştinii timpurii este eminamente potrivită. Ziua de începere a unei noi săptămâni simbolizează noua noastră odihnă, noilenoastre speranţe şi noua noastră viaţă — toate acestea izvorând din învierea Domnului nostru.

Sfătuim pe cei care caută să umble pe “calea îngustă” să urmeze îndeaproape sfatul şi exemplul apostolului, şi în timp ce-şi dau seama că sunt liberi în Cristos, să se facă servitorii tuturor — “să facă bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei”.

Apostolul n-a fost mişcat spre această abrogare a libertăţilor sale de vreun motiv egoist, ci de iubirea sa pentru Evanghelie şi din dorinţa de a da şi altora binecuvântatul ei balsam vindecător, care venise pentru spiritul său. Oriunde este Spiritul lui Cristos, acest spirit este primit; şi dacă va fi dezvoltat, se va maifesta mai curând sau mai târziu prin această dispoziţie a negării de sine în interesul altora — în special în interesele şi afacerile altora (1 Cor. 9:24-27). Apostolul vrea să vedem că în timp ce ni se acordă libertăţi în Cristos, totuşi esenţa învăţăturii creştine este să negăm pentru noi înşine folosirea acestor libertăţi. Ca robi ai păcatului am fost eliberaţi pentru a putea deveni robi voluntari ai dreptăţii — slujind cu jerfire de sine “până la moarte”. Evreii, ca o casă a servitorilor sub Moise, au fost obligaţi ca servitori prin legi riguroase, ale căror sens şi obiectiv nici măcar nu le-au fost explicate. Dar casa fiilor, al cărei Cap este Cristos, este lăsată fără altă lege cu excepţia uneia — să iubim pe Dumnezeu cu toată puterea fiinţei şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Dar, tocmai această libertate care pe de o parte ne este acordată, pe de altă parte este o mai mare încercare. Ea lasă pentru fiecare dintre noi responsabilitatea de a ne dovedi iubirea pentru Dumnezeu, pentru cauza şi poporul Său şi compătimirea faţă de lume, prin măsura în care suntem dispuşi să ne abandonăm libertăţile în privinţa acestora — ca servitorii lor.

Apostolul ilustrează aceasta prin jocurile olimpice din zilele lui, printre care alergarea era proeminentă. Alergătorii erau liberi să alerge, la fel noi în calitate de creştini, suntem eliberaţi de lege ca să putem alerga alergarea şi să câştigăm marele premiu; dar cel care se supune anumitor condiţii recunoscute şi “aşa aleargă”, va fi încununat ca învingător.

Creştinii consacraţi s-au înscris pe liste să alerge marea alergare pentru premiul chemării noastre de sus în Cristos Isus — premiul comoştenirii cu El în Împărăţia slavei, care se stabileşte la a doua Sa venire. Noi începem alergarea, nu fără ţintă, nu fără speranţă, nu doar de dragul de a ne lepăda de noi înşine, nu pentru a face penitenţă pentru păcate, nu doar de dragul dezvoltării caracterului; ci Domnul a aranjat chestiunea cu îndurare, aşa încât să avem un imbold mare şi nobil pentru lepădarea de sine. Premiul la sfârşitul alergării sunt cuvintele Sale “Bine, rob bun şi credincios”, iar pentru mica turmă credincioasă, “cununa vieţii” şi slava Împărăţiei. De aceea, noi nu alergăm nesigur, cu îndoială, ci ştiind care va fi premiul, fiindcă sunem informaţi prin cuvintele Domnului.

Apostolul arată în legătură cu aceasta că, dacă sperăm să fim biruitori şi aprobaţi de Domnul, trebuie să fim moderaţi, temperaţi, sacrificatori de sine în toate lucrurile. El accentuează aceasta în versetul 27. Nu numai că este necesar ca toată fiinţa noastră să fie consacrată Domnului la începutul alergării, ci continuă să fie necesar pe tot parcursul, ca ea să fie supusă continuu minţii noi, minţii lui Cristos, care trebuie să locuiască în noi cu bogăţie şi să prisosească. Altfel, dacă permitem naturii vechi, decăzute, să se ridice şi să împiedice mintea nouă, mintea lui Cristos din noi — dacă permitem minţii cărnii să preia din nou controlul, putem socoti alergarea ca terminată în mod înjositor şi pe noi ca “respinşi”; fiindcă mintea cărnii duce la moarte, dar mintea Spiritului nou al lui Cristos, prin care suntem concepuţi prin Cuvântul adevărului, duce la viaţă veşnică şi prin credincioşie la slavă veşnică.

 

  1. Implică stăpânirea de sine curăţirea gândurilor şi a intenţiilor inimii?

1 Ioan 3:3 “Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.”

 

R 2517, col. 2, par. 3, 4:

“Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El îDomnulş este curat.” 1 Ioan 3:3.

Speranţa menţionată este că noi am fost adoptaţi ca fii ai lui Dumnezeu, cu făgăduinţa că dacă vom fi credincioşi vom fi ca El, Îl vom vedea cum este şi-I vom împărtăşi slava. Pe măsură ce inimile noastre se lărgesc în această speranţă şi începem să-i măsurăm lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile, desigur că ea pune în faţa noastră iubirea Tatălui ceresc şi iubirea Răscumpărătorului în culori de curcubeu, şi iubim tot mai mult pe Tatăl ceresc şi pe Fiul, fiindcă Ei ne-au iubit întâi. Forma divină a iubirii ajunge să fie tot mai mult idealul nostru; şi pe măsură ce căutăm să răspundem la ea şi să o copiem, urmează curăţirea şi purificarea inimii noastre: căci privind în legea perfectă a libertăţii — Iubirea — ne ruşinăm tot mai mult de josnicia şi egoismul pe care le-a adus căderea. Şi, odată văzute în adevărata lor lumină ca fapte ale cărnii şi ale diavolului, toată mânia, răutatea, ura, invidia, cearta, vorbirea de rău, prespunerea de rău, bârfa, calomnia, devin tot mai respingătoare pentru noi. Şi în final când vedem că aceia care în vreun grad sunt în armonie cu aceste caracteristici rele sunt nepotriviţi pentru Împărăţie şi nevrednici pentru orice lucrare bună, fugim de aceste rele ale sufletului ca de o molimă mortală. Inimile noastre (voinţele, intenţiile) devin pure imediat şi punem pază nu numai asupra buzelor noastre, ci şi asupra gândurilor noastre — pentru ca acele cuvinte ale gurii noastre şi meditaţii ale inimilor noastre să poată fi acceptabile pentru Domnul.

 

R 2890 — “Controlul gândului”:

Unii sunt înclinaţi să creadă că deoarece creierul omului diferă într-o anumită măsură de la om la om, de aceea, gândirea lor trebuie să fie în mod necesar diferită; într-un cuvânt, că omul poate gândi numai în armonie cu construcţia creierului său. Dar noi spunem: Nu este aşa; fiecare om poate învăţa să-şi cântărească şi să-şi echilibreze propriile gânduri, să le înfrâneze pe unele şi să le încurajeze pe altele; dar pentru a face aceasta, fiecare trebuie să aibă în faţa sa un ideal de caracter care să fie copiat. Gândurile pot fi copiate întocmai cum pot fi copiate cuvintele şi acţiunile: voinţa este la cârmă şi ea trebuie să decidă ce gânduri şi sentimente va întreţine şi va încuraja, şi ce gânduri va respinge. Prin urmare, este necesar mai întâi de toate ca voinţa să fie corect îndrumată, şi apoi să fie tare şi să-şi folosească puterea în stăpânirea gândului; în înfrânarea acelor gânduri care sunt recunoscute ca rele şi în stimularea acelora pe care ea le recunoaşte ca bune, de ajutor, benefice. Voinţa, în Scripturi numită “inimă”, este ca atare solicitată de Domnul, deoarece El caută acum printre oameni “poporul Său deosebit”. Mesajul este: “Fiule, dă-Mi inima ta” — voinţa ta. Această cerere nu le este adresată păcătoşilor cu voia, căci ei nu sunt recunoscuţi şi numiţi copii ai lui Dumnezeu, ci copii ai Celui Rău. Cei pe care Dumnezeu îi recunoaşte ca fii ai Săi sunt aceia care au fost aduşi în armonie cu El prin iertarea păcatelor, prin căinţă şi credinţă în Isus Cristos, Răscumpărătorul. Acestora Domnul le face cunoscut că dacă vreau să “meargă spre desăvârşire” — spre atingerea deplină a scopurilor Sale îndurătoare în privinţa lor, singura cale potrivită pentru ei ar fi să-şi dea inima, voinţa în consacrare Lui.

Inima, voinţa astfel predată lui Dumnezeu, caută să cunoască voia lui Dumnezeu, să prindă gândul divin şi să i se supună în cuvânt şi faptă; şi în măsura în care este atinsă această stare a minţii noi, în aceeaşi măsură aceştia vor începe să fie în înnoire de viaţă în toate privinţele; în ambiţii, speranţe, sentimente şi eforturi. Pentru acest motiv le este dată credincioşilor revelaţia voinţei şi planului divin — pentru ca, crescând în cunoştinţa lui, gândindu-se la aceste lucruri, umplându-şi mintea cu voinţa şi planul divin, influenţa transformatoare să se extindă la fiecare aspect al vieţii.

 

  1. Se aplică înfrânarea sau stăpânirea de sine la vorbirea noastră?

Iacov 1:19, 26 “Să ştiţi, preiubiţii mei fraţi: orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, încet la mânie … Dacă i se pare cuiva că este religios şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşală inima, religia unui astfel de om este zadarnică.”

Coloseni 4:6 “Cuvântul vostru să fie totdeauna cu har, dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia.”

Eclesiastul 5:2 “Nu te grăbi să deschizi gura şi să nu îţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu: căci Dumnezeu este în cer, şi tu pe pământ, de aceea să nu spui cuvinte multe.”

 

R 2355, col. 1, par. 3:

Înfrânarea, stăpânirea de sine la un creştin, este aplicabilă în toate afacerile vieţii; el trebuie să fie înfrânat în vorbire, nu dedat la exagerare sau denaturare, mai bine sau mai rău decât faptele; da al său să fie da, iar nu să fie nu. Să vorbească “cuvinte ale înţelepciunii”, şi chiar dacă ar fi necesar să vorbească spre corectare sau mustrare, să fie înfrânat, asigurându-se să vorbească adevărul în iubire, şi nu în asprimea amărăciunii. Vorbirea lui să fie cu har — presărată cu sarea, calitatea care păstrează, consacrării sale lui Cristos — căci, nu este el oare o parte din “sarea pământului”?

 

R 2447, col. 2, par. 1:

Dar dintre toate mădularele noastre, cel mai influent este limba. Influenţa limbii o întrece pe cea a tuturor celorlalte membre combinate: a o stăpâni, în serviciul Domnului, prin urmare, este cea mai importantă lucrare a poporului Domnului în ceea ce priveşte corpurile lor muritoare şi serviciul acestora făcut pentru Domnul. Câteva cuvinte de iubire, bunătate, ajutorare — cât de adesea au schimbat cursul vieţii umane! — cât de mult au avut de-a face cu modelarea destinului naţiunilor! Şi cât de adesea cuvintele rele, lipsite de bunătate, defăimătoare, au făcut mare nedreptate, au asasinat reputaţii etc. — sau, după cum spune apostolul, au “aruncat în foc cursul vieţii”, trezind patimi, certuri, vrăjmăşii, înainte neavute în minte. Nu este de mirare că el spune că astfel de limbă “este aprinsă de focul gheenei” — Moartea a Doua!

 

  1. Se extinde stăpânirea de sine la chestiunile de afaceri?

1 Timotei 6:10 “Căci iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele şi unii care au umblat după ea au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu multe dureri.”

 

R 2355, col. 1, par. 4:

Cumpătarea creştinului trebuie să se extindă şi la afacerea sa. El trebuie să fie moderat în scopurile şi ambiţiile sale, în obţinerea banilor şi în economisirea lor. Să nu uite că sub chemarea Domnului bogăţiile pe care le caută sunt cereşti, nu pământeşti, şi că Învăţătorul spune: “Cu greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor”. Moderaţia creştină, deci, va căuta întâi Împărăţia cerurilor, apreciind că obţinerea ei ar fi mari bogăţii şi ar fi cumpărată ieftin, cu preţul bunăstării, bogăţiilor şi confortului pământesc.

 

  1. De ce este necesară cumpătarea în privinţa mâncării şi a băuturii?

1 Corinteni 10:31 “Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.”

 

R 2355, col. 1, par. 5:

Creştinul trebuie să fie înfrânat în privinţa hranei — ceea ce mănâncă, ceea ce bea. Deoarece el s-a consacrat pe sine şi tot ce are Domnului, nu este, prin urmare, datoria sa obligatorie să obţină de la viaţă cel mai mare profit pentru slava Domnului? Nu trebuie el, prin urmare, să vadă ce şi cât să mănânce, cu scopul ca el să dea Domnului serviciul cel mai larg, cel mai bun? Aceasta va însemna negare de sine, stăpânire de sine, căci apetitul pentru mâncare, precum şi pentru băutură, este în mod considerabil depravat la toţi. Adevărat, lăcomia la mâncare nu-l va lipsi pe unul de simţurile sale şi nu-l va face dezechilibrat, cum l-ar face băuturile spirtoase, totuşi mâncarea peste măsură stoarce energiile minţii, sau prin suprastimulare le slăbeşte. Astfel mulţi sunt slabi şi bolnăvicioşi prin mulţumire de sine în chestiunea hranei şi a băuturii. Înfrânarea, stăpânirea de sine este porunca Domnului  pentru toţi aceştia — nu ca să fie în beneficiul Domnului, ci să ne putem construi astfel caractere potrivite — loiale în privinţa a ceea ce este corect, bine, raţional, potrivit.

 

  1. Trebuie să fim cumpătaţi atât în bucuriile cât şi în tristeţile noastre?

 

R 2355, col. 1, par. 6, până la col. 2, par. 1:

Creştinul trebuie să fie cumpătat în bucuriile lui. El să nu-şi fixeze afecţiunea principală pe pământ sau pe lucrurile pământeşti — plăcere, bogăţie, influenţă, popularitate etc. Să-şi amintească faptul că foarte mult din ordinea actuală de lucruri este cu totul contrară dreptăţii şi să caute să fie cumpătat chiar şi în folosirea lucrurilor aprobate ale acestei lumi, respingând complet acele lucruri care sunt contrare dreptăţii, adevărului, bunătăţii, purităţii: el trebuie să-şi găsească plăcerea în altă parte — în serviciul dreptăţii — în serviciul Domnului, în Cuvântul Domnului, în făgăduinţele Domnului, în Spiritul Domnului. Creştinul trebuie să fie cumpătat în tristeţile sale. El “nu se întristează ca ceilalţi, care n-au nădejde”, ci crede că Isus a murit pentru păcatele lumii întregi, că a înviat pentru îndreptăţirea celor care cred şi se supun Lui, şi că, fie acum fie în veacul viitor, toată omenirea va avea ocazie deplină să cunoască harul divin, să-l accepte şi să aibă parte de el, sub condiţiile Noului Legământ. Astfel poate creştinul, trăind la înălţimea privilegiilor sale sub harul divin, să fie  cumpătat în tristeţile sale:

“El va suporta neclintit a lumii aspră încruntare

Şi al ei surâs batjocoritor nu-l va lua în considerare;

Mări de necaz nu-l vor putea îneca,

Nici uneltirile Satanei nu-l vor putea înşela”.

 

R 3530, col. 1, ultimul paragraf:

Lacrimile de compătimire nu trebuie înţelese ca semn de slăbiciune. Lacrimile Învăţătorului nostru au dovedit aceasta, şi mai mult, avem îndemnul Lui că trebuie să fim mişcaţi să simpatizăm cu alţii atât în tristeţile cât şi în bucuriile lor. El ne-a spus să plângem cu cei ce plâng şi să ne bucurăm cu cei ce se bucură. Inimile reci, nepăsătoare, care nici nu plâng nici nu se bucură, nu sunt după felul marelui Model. Să fim tot mai mult asemenea Lui şi să permitem simţirii noastre să aibă o măsură rezonabilă de exprimare. Cu toate acestea, să nu uităm că jelirea şi plângerea mare nu sunt potrivite pentru noi, căci, aşa cum spune apotolul, “noi nu ne întristăm ca ceilalţi, care n-au nădejde”; speranţa noastră binecuvântată, încrederea şi sprijinul nostru moderează expresiile noastre, atât ale întristărilor cât şi ale bucuriilor.

 

  1. Este posibil să fim necumpătaţi în studierea Scripturilor şi în frecventarea adunărilor religioase?

 

Vol. VI, pag. 319, par. 1:

A patra propunere a noastră: Creşterea în cunoştinţă este foarte posibil să diminueze devoţiunea — straniu cum ar putea părea. Noi vedem că avem capacităţi atât de mici, iar timpul pentru cele religioase este atât de limitat, încât dacă atenţia ni se îndreaptă cu energie spre un canal, este posibil să ducă la scăderea ei în alte direcţii. Creştinul nu trebuie să fie numai cap fără inimă, nici numai inimă fără cap. “Spiritul minţii sănătoase” ne îndrumă spre a cultiva toate roadele şi darurile care sunt necesare pentru a rotunji şi completa un caracter perfect. Tendinţa zilelor noastre în toate chestiunile este în direcţia opusă — spre specializare. Un muncitor face această parte, altul face cealaltă parte, aşa încât acum foarte puţini muncitori înţeleg o meserie pe deplin, aşa cum era altădată. Noua Creatură trebuie să se împotrivească acestei tendinţe şi să facă în consecinţă “cărări drepte pentru picioarele sale”, ca nu cumva în timp ce cultivă un element al harului să cadă în pericol prin lipsa exercitării cuvenite a altei facultăţi sau privilegiu dat de Dumnezeu.

 

Vol. VI, pag. 503, par. 1:

Dacă soţia ar fi un membru al Noii Creaţii iar soţul ar avea spiritul lumii şi ei s-ar potrivi, problema ar fi tot aşa, relativ uşor de rezolvat. Soţul cu o minte nobilă, chiar dacă ar fi lumesc, va recunoaşte conştiinţa soţiei sale în exercitarea moderată a ei; iar dorinţa lui de a se îngriji de oportunităţile ei mintale, morale şi spirituale, care ar fi datoria lui de soţ, i-ar da tot ce şi-ar putea dori ca soţie, cu excepţia dorinţei de a avea părtăşia spirituală a soţului ei. În privinţa unui astfel de bărbat nobil cum discutăm aici, credincioşia soţiei lui faţă de Domnul şi faţă de el în toate datoriile vieţii ar putea fi binecuvântată în cele din urmă, determinând consacrarea soţului faţă de Domnul. Soţia ar putea să aibă dorinţe şi ambiţii bune în privinţa problemelor pământeşti sau chiar religioase pe care soţul să nu le poată aprecia, oricât de nobil ar fi el ca om natural. În astfel de caz, ea ar trebui să se gândească la sfatul Domnului pentru poporul Său, să fie moderaţi în toate lucrurile; ea ar trebui să se gândească la liberalismul soţului ei, şi în timp ce n-ar compromite nici o chestiune de conştiinţă sau de principiu, ea n-ar trebui să uite că printre datoriile ei de soţie, recunoscute de Domnul, este una care-i cere să acorde soţului o măsură de tovărăşie. Aceasta ar putea, în mod cuvenit, s-o împiedice de a freceventa unele dintre adunările Bisericii; dar ea să fie atentă ca nu cumva în dorinţa de a-i fi plăcută soţului să-şi calce conştiinţa şi să-şi neglijeze responsabilităţile şi supunerea faţă de Domnul, Mirele ei Ceresc. Ea trebuie să-şi amintească porunca Lui, de a nu uita strângerea noastră laolaltă. Tot ceea ce îndemnăm noi aici este ca ea să practice moderaţia, consideraţia faţă de soţul ei etc., aşa încât să-şi poată împărţi timpul cu el într-o anumită măsură, acordându-i o parte rezonabilă a tovărăşiei ei.

 

  1. Care este relaţia între “voinţa nouă” şi stăpânirea cărnii?

1 Corinteni 9:27 “Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fie eu însumi dezaprobat.”

 

Vol. VI, pag. 600, par. 1:

Dar, deşi voinţa veche a fost predată complet şi definitiv şi a fost declarată moartă (de către Domnul şi de către cei care văd lucrurile din punctul de vedere al Lui), şi în timp ce carnea de asemenea a fost socotită moartă în ceea ce priveşte păcatul, dar vie pentru Dumnezeu, însufleţită prin făgăduinţe şi adusă sub controlul voinţei noi (Rom. 6:11; 8:11), totuşi această moarte a cărnii şi a voinţei ei şi această înviere a cărnii ca serv al voinţei noi, pentru a servi pe Domnul, Adevărul, sub Regula de Aur, sunt numai lucruri socotite. Starea “moartă” şi starea “vie” trebuie să fie menţinute continuu prin împotrivirea voinţei noi la orice viaţă sau activitate a voinţei vechi şi la influenţa ei asupra cărnii. Dacă voinţa nouă devine indiferentă şi nu foloseşte continuu carnea muritoare ca servitor al ei în lucrurile mai înalte şi spirituale, carnea se va reafirma foarte curând şi va avea iniţiative şi dorinţe proprii, antagoniste minţii noi, contrare intereselor Creaturii Noi. Aceasta din urmă trebuie să fie prin urmare continuu veghetoare la răzvrătiri, şi, după cum spune apostolul, trebuie să ţină în stăpânire, să ţină moartă voinţa veche cu plăcerile şi dorinţele ei — trebuie continuu să omoare, să dea la moarte ambiţiile şi dorinţele cărnii. Apostolul explică acest lucru spunând despre sine: “Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire îmort, în privinţa controlului din partea voinţei vechi, egoiste a cărniiş, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat” — să nu-mi întăresc chemarea şi alegerea. 1 Cor. 9:27.

 

Vol. VI, pag. 488, par. 2, până la 489, par. 1:

În vederea acestor fapte, se va vedea imediat că voinţa nouă are o sarcină grea în faţa ei: (1) Să fie plăcută lui Dumnezeu în îndeplinirea sacrificării cărnii; (2) să discearnă clar care pofte şi cerinţe ale relaţiilor după carne să fie luate în considerare şi să fie îngăduite; (3) în ce măsură aceste cerinţe şi concesii pot fi acceptate în mod cuvenit fără a încălca şi anula legământul — care este spre viaţă sau spre moarte — “Căci dacă trăiţi potrivit firii păcătoase, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară îomorâţiş faptele trupului, veţi trăi” — în cele din urmă veţi ajunge la perfecţiune la înviere. Aici se iscă altă dificultate. Carnea nu moare de bună voie: ea trebuie omorâtă de către voinţă, minte, Noua Creatură; şi astfel, aflând că trebuie făcute anumite îngăduinţe, potrivit voinţei lui Dumnezeu, carnea este foarte dispusă să profite de aceste îngăduinţe şi să pretindă nu doar îngăduinţă mai mare în privinţa “lucrurilor necesare”, ci şi libertăţi şi drepturi în privinţa celor care nu sunt obligatorii şi care ar sta în calea sacrificiului la care s-a angajat prin legământ.

Aceste străduinţe ale corpurilor noastre muritoare, uneori de a scuza păcatul alteori de a evita sacrificiul, cauzează Noii Creaturi nedumeriri frecvente şi nu arareori poticneli temporare, până când treptat află tot mai mult despre caracterul înşelător al cărnii sale şi despre slăbiciunile ei, şi creşte treptat în har şi în înţelepciunea care vine de sus, câştigând tot mai multă autoritate în ţinerea corpului “în stăpânire” — în supunere faţă de mintea cea nouă (1 Cor. 9:27). Astfel, adesea prin experienţă amară, Noua Creatură învaţă să aprecieze declaraţia din Cuvântul Domnului, că inima naturală, voinţa cărnii, deşi este omorâtă şi nu mai are controlul în nici un sens, este “nespus de înşelătoare” şi uneori “deznădăjduit de rea”, precum şi deznădăjduit de sârguincioasă în străduinţa ei de a înlătura conducerea voinţei noi şi astfel de a distruge Creatura Nouă — cu scopul ca vechea creatură să fie reînsufleţită şi să umble conform cărnii şi nu conform Spiritului.

 

R 2878, col. 1, par. 3, 4:

Toţi cei care au avut vreo experienţă în această chestiune şi care au învăţat cum şi unde să-şi îndrepte energiile combative, află că există o sferă deplină pentru exercitarea fiecărei părticele de combativitate pe care o posedă. (1) În el însuşi, în mod continuu; aşa cum a spus apostolul: “Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fie eu însumi dezaprobat” (1 Cor. 9:27). O, câtă energie şi câtă persistenţă în a lupta lupta bună a credinţei, şi câtă loialitate faţă de Domnul este necesară în cucerirea eului —”orice gând îl facem rob ascultării de Hristos” (2 Cor. 10:5). Mult loc este aici pentru combativitate; mult loc pentru toată cearta şi lupta pe care le vrem — ceartă cu păcatul şi cu voinţa proprie, luptă cu voinţa cărnii şi împotrivire la ea la fiecare pas — omorârea ei, uciderea plăcerilor şi dorinţelor ei. Nu este de mirare că apostolul vorbeşte despre aceste experienţe actuale ca despre o luptă; nu este de mirare că ne spune că trebuie să fim pregătiţi să suferim greutatea ca buni soldaţi ai Domnului Isus Cristos.

(2) Imediat ce victoria asupra eului este câştigată şi imediat ce mintea cea nouă pune o garnizoană în fiecare parte a corpului cucerit, pentru a se păzi de răzvrătirea lui, pentru a-l ţine în supunere Regelui regilor şi Domnului domnilor — toate energiile rămase care pot fi cruţate de la stăpânirea de sine vor găsi largă ocazie de folosire în lupta pentru Domnul, lupta pentru fraţi, lupta pentru adevăr, lupta împotriva erorii, lupta împotriva uneltirilor diavolului, “căci noi nu suntem în necunoştinţă de uneltirile lui”, cum spune apostolul.

 

  1. Care este datoria Bisericii faţă de acele “creaţii noi” cărora le lipseşte stăpânirea de sine?

 

Vol. VI, pag. 148, par. 2, până la 149, par. 1:

Încă o clasă de consacraţi, dar bolnavi spiritual, trebuie luată în considerare. Aceştia, aparent îndreptăţiţi prin credinţă şi sinceri în consacrarea lor, par să nu facă deloc progres sau să facă puţin progres în stăpânirea cărnii lor. De fapt, în unele împrejurări s-ar părea că credinţa lor în bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, care îndepărtează frânele temerii, i-a lăsat mai expuşi la ispite prin slăbiciunile cărnii decât erau la început — când aveau mai puţină cunoştinţă de Domnul. Aceştia au experienţe foarte grele, nu numai pentru ei, ci şi pentru toată casa credinţei cu care ei vin în contact; viaţa lor pare să fie o succesiune de eşecuri şi căinţe, unele în privinţa dificultăţilor financiare, altele pe linia abaterilor morale şi sociale.

Care este remediul pentru această stare de lucruri? Răspundem că ei trebuie să fie clar informaţi că Noua Creaţie nu va fi compusă din aceia care doar fac un legământde negare de sine şi sacrificiu de sine în lucrurile pământeşti, şi de umblare nu după trup ci după Spirit, ci din aceia care, datorită credincioşiei în străduinţa voită de a ţineacest legământ, vor fi socotiţi biruitori de către Cel care citeşte inima. Ei trebuie să fie informaţi că metoda cuvenită de a proceda pentru toţi consacraţii este că, fiind făcuţi liberi prin Fiul, ei trebuie să fie atât de nerăbdători să obţină toate binecuvântările legate de favoarea divină, încât ei în mod voluntar să devină robi — impunându-şi anumite restricţii, limite, servitute, în privinţa cuvintelor lor, conduitei lor, gândurilor lor — dorind serios de la Domnul în rugăciune ajutorul făgăduit de El, exprimat în cuvintele Sale către apostol: “Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”. De fiecare dată când află că au păcătuit, trebuie nu numai să facă reparare celor lezaţi, dar şi să-I mărturisească Domnului şi să-I obţină iertarea prin credinţă — trebuie să promită străduinţă mai mare pentru viitor şi să mărească limitarea libertăţilor lor pe linia slăbiciunilor constatate cu ocazia ultimului lor eşec.

 

Vol. VI, pag. 150, par. 1:

Aici remarcăm totuşi că atâta vreme cât ei dau dovezi de căinţă pentru calea lor greşită, de dorinţa inimii de a umbla pe calea cea dreaptă şi de continuarea credinţei şi încrederii în Domnul, trebuie să fie socotiţi ca fraţi — oricât ar fi de necesar să se restrângă părtăşia cu ei până când vor da ceva dovadă exterioară palpabilă a puterii harului în inima lor, prin înfrânarea slăbiciunilor trupeşti. Însă ei trebuie să fie încurajaţi să creadă că Domnul este foarte îndurător faţă de cei care se încred în El şi care Îi doresc din inimă căile, deşi ei nu pot fi încurajaţi să se aştepte că ar putea fi vreodată socotiţi vrednici de clasa învingătoare, dacă nu vor deveni atât de sârguincioşi în zelul pentru dreptate, încât carnea lor să arate unele dovezi considerabile de supunere faţă de Mintea cea Nouă.

 

Vol. VI, pag. 289-292 — “Disciplina în ecclesie”. Vezi fragmentul la pag. 125.

 

  1. De ce este stăpânirea de sine o calitate esenţială pentru un Bătrân?

Tit 1:7, 8 “Căci supraveghetorul, ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără vină, să nu fie încăpăţânat, nici mânios, nici dedat la vin, nici bătăuş, nici lacom de câştig urât, ci să fie primitor de oaspeţi, iubitor de bine, cumpătat, drept, sfânt, înfrânat.”

Vol. VI, pag. 251, par. 2:

Citim: “Bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură” (1 Tim. 5:17, 18). În virtutea acestor cuvinte, biserica nominală a dezvoltat o clasă de Bătrâni Conducători şi a pretins pentru toţi bătrânii o poziţie conducătoare sau autoritară, dacă nu dictatorială, printre fraţi. O astfel de definiţie a “conducerii” este contrară cu toate prezentările din Scripturi despre acest subiect. Timotei, ocupând poziţia de supraveghetor general sau Bătrân, a fost instruit de către apostol, zicând: “Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată” etc. “Robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi”. Nimic, desigur, n-ar aproba aici o conducere autocrată sau o purtare dictatorială — smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, iubirea frăţească, iubirea, trebuie să fie calităţile proeminente ale celor recunoscuţi ca bătrâni. Ei trebuie să fie exemple pentru turmă în toate sensurile. Dacă ei, prin urmare, ar fi dictatoriali, exemplul pentru turmă ar fi ca toţi să fie dictatoriali; dar dacă ei ar fi smeriţi, îndelung răbdători, răbdători, blânzi şi iubitori, atunci ilustraţia ar fi pentru toţi în conformitate cu acestea. O redare mai literală a pasajului pe care-l avem în analiză arată că bătrânilor trebuie să li se dea onoare în măsura în care ei manifestă credincioşie faţă de responsabilităţile serviciului pe care l-au acceptat. Am putea prin urmare să redăm pasajul astfel: Bătrânii proeminenţi să fie socotiţi vrednici de îndoită cinste, în special cei care sunt împovăraţi de lucrarea grea a propovăduirii şi învăţării.

 

R 2157, col. 1, par. 1:

În alegerea conducătorilor pentru adunări, calificarea în privinţa “limbii”, aşa cum este arătat aici, nu trebuie trecută cu vederea. Cei cu limbă înfocată nu trebuie aleşi, ci acei mai blânzi, moderaţi, care îşi “înfrânează” limba şi se străduiesc cu grijă să “vorbească aşa ca şi cum ar fi cuvintele lui Dumnezeu”, numai. Astfel de limbiconstrâng, în timp ce altele mai adesea rănesc şi resping. Cuvântul Domnului este ager, puternic şi ascuţit şi pătrunde “până în inimă”, fără adaosuri explicative aspre şi necaritabile pentru a-l întări. De aceea avem instrucţiunea divină să “vorbim adevărul în iubire”.      

 

Vol. VI, pag. 249, par. 2:

Aceştia trebuie să fie bărbaţi generoşi, bărbaţi cu viaţa curată, având doar o singură soţie; şi dacă au copii, trebuie să se remarce în ce măsură părintele a exercitat o influenţă sănătoasă în familia sa — pentru că, trebuie gândit că dacă el a fost neglijent în datoria faţă de copiii săi, va fi probabil neînţelept sau neglijent şi în sfaturile şi slujirile sale generale printre copiii Domnului în Ecclesie, în Biserică. Să nu fie mincinos sau înşelător, nici certăreţ sau gâlcevitor. Trebuie să aibă reputaţie bună printre cei din afara Bisericii; nu fiindcă lumea va iubi vreodată sau va aprecia în mod corect pe sfinţi, dar lumea ar trebui cel puţin să nu aibă pricină de a arăta ceva în defavoarea caracterului lor în privinţa onestităţii, corectitudinii, moralităţii, sincerităţii. Nu există limită în privinţa numărului de bătrâni în Biserică sau Ecclesie.

 

R 2447, col. 2, par. 2:

Servitorii publici ai Bisericii sunt într-o măsură în mod special “limbile” ei, şi ce influenţă exercită ei pentru bine sau pentru rău, pentru binecuvântarea şi zidirea poporului Domnului sau pentru dauna lor — pentru blestemul lor! Cât este de necesar ca toţi servitorii-limbă ai Corpului Domnului să fie din aceia, şi numai din aceia, care sunt de spiritul Lui! Influenţa lor se extinde nu numai la cei din Biserică, ci în măsură considerabilă sunt purtători de cuvânt auziţi în afară. Şi acelaşi principiu se aplică la fiecare membru individual al Bisericii, în folosirea membrului său, limba. El o poate folosi înţelept sau neînţelept, cu înţelepciune cerească sau cu înţelepciune pământească. O poate folosi pentru ceartă şi pentru dărâmarea credinţei şi a caracterului fraţilor, prin distrugerea iubirii şi încrederii, sau o poate folosi pentru zidirea acestor haruri ale spiritului. Câţi au dovedit adevărul cuvintelor apostolului, că limba are mari posibilităţi, fie pentru întinarea întregului corp, Biserica, şi aruncarea întregului curs al vieţii în foc, prin stârnirea otrăvurilor şi înclinaţiilor rele ale naturii decăzute! Cât de puţini printre poporul Domnului au cucerit limba până la măsura aducerii ei în supunere la voinţa lui Dumnezeu, pentru ca ei să poată sluji în bine, şi numai în bine, tuturor celor cu care vin în contact! Preaiubiţilor, să fim pe deplin hotărâţi ca prin harul divin (promis să ne ajute), anul actual să fie martorul unei mari stăpâniri a acestui foarte important membru al corpului nostru, aducându-l în supunere, ascultare şi serviciu deplin Împăratului împăraţilor şi Domnului domnilor — Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.

 

R 2654, col. 1, par. 6:

Unde aceştia îapostoliiş vorbesc, tot corpul lui Cristos trebuie să dea atenţie şi să asculte. Unde aceştia sunt tăcuţi, nimeni nu are autoritate să vorbească. Şi deşi un Bătrân trebuie să fie ales în poziţia de a servi şi a hrăni turma datorită capacităţii speciale de a învăţa (de a indica spre instrucţiunile Domnului nostru şi ale apostolilor asupra unui subiect), şi deşi un Bătrân trebuie, prin urmare, să fie în mod special de ajutor corpului lui Cristos, să atragă atenţia tuturor asupra autorităţii inspirate a Cuvântului, totuşi oricare membru al corpului lui Cristos are acelaşi privilegiu — nu să exercite autoritate, ci să atragă atenţia confraţilor săi asupra Cuvântului autorităţii. Apostolul îndeamnă pe Bătrâni ca, departe ca în vreun fel sau grad să exercite o poziţie de stăpânire sau autoritate în Biserică, mai degrabă ei să fie “exemple pentru turmă”. Ei să fie exemple în privinţa smereniei, în privinţa blândeţii, în privinţa bunătăţii frăţeşti, în privinţa amabilităţii, aşa încât, cu cât fraţii vor copia mai mult pe aceşti Bătrâni, cu atât va predomina mai mult Spiritul Domnului în turmă şi se vor vedea mai mult roadele şi harurile Spiritului. Dimpotrivă, ştim că dacă un Bătrân sau conducător al unui grup mic de popor al Domnului va vrea mai mult să se impună, va fi mai dogmatic, mai imperios în purtare, în ton sau privire, efectul asupra grupului sub influenţa sa va fi să producă gâlcevi, rivalităţi, ambiţii, certuri, în privinţa întrebării care este mai mare etc. între ei.

 

  1. De ce este important ca părinţii să exercite stăpânire de sine?

Coloseni 3:21 “Taţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu se descurajeze.”

 

Vol. VI, pag. 526, par. 1:

Nu prea este necesar să prevenim Noua Creaţie să nu folosească cuvinte aspre sau mânioase faţă de copiii lor, căci ei ştiu că acest fel de vorbire este nepotrivit pentru oricine în orice împrejurări. Dimpotrivă, “cuvântul lor să fie totdeauna cu har”, cu iubire, cu blândeţe, chiar şi când mustră. Nu este necesar să sugerăm clasei căreia ne adresăm că este nepotrivit a lovi copilul în mod necugetat, ceea ce i-ar putea dăuna nu numai fizic — poate lezând auzul pentru totdeauna — dar i-ar răni şi sentimentele, ar putea dezvolta frica de părinţi în locul iubirii, care ar trebui să fie considerată singura bază potrivită pe care să se zidească ascultarea şi ordinea casei. Mai mult, lovirea necugetată sau remarcile tăioase ar fi greşite, ar indica o stare greşită a minţii părintelui — o stare nefavorabilă luării unei decizii potrivite, juste asupra problemei pe linia Legii Iubirii. Părintele este dator faţă de el însuşi ca parte a propriei discipline, ca şi faţă de copil, să nu aplice niciodată o pedeapsă la care nu s-a gândit suficient şi pe care, judecând la rece şi fără patimă, n-a găsit-o că este, nu mai mult, ci mai puţin decât ar cere dreptatea în mod cuvenit. De asemenea, el are datoria faţă de sine să-l facă pe copil să înţeleagă pe deplin situaţia, necesitatea păstrării ordinii în casă, ca fericirea casei să poată continua pentru binecuvântarea tuturor celor care stau în ea; să-l facă pe copil să înţeleagă bine şi aceea că părintele n-are nici o mânie faţă de el, nici o răutate, ură, nimic în afară de simpatie, iubire şi dorinţa de a-i face bine.

 

Vol. VI, pag. 527, par. 1, până la pag. 528, par. 2:

Mulţi părinţi uită să privească înapoi şi să observe cât de timpuriu au învăţat ei să aprecieze principiile dreptăţii — să aprecieze grija părintească ce n-a neglijat să mustre, să corecteze şi chiar să pedepsească atunci când s-a părut că este necesar. Să ne amintim de asemenea ce ascuţit a fost simţul nostru de dreptate când eram copii — cum am aprobat în mintea noastră disciplinarea părintească atunci când am înţeles că motivul ei era pentru dezvoltarea caracterului, dar cum am fost nemulţumiţi dacă n-am văzut un principiu de dreptate, dacă am fost mustraţi sau am fost altfel pedepsiţi pentru lucruri de care n-am fost vinovaţi, sau dacă ni s-a aplicat o pedeapsă care o depăşea pe aceea care în mod rezonabil corespundea greşelii. Acesta este nu numai cel mai bun şi mai sigur mod de a controla un copil pentru a-i îndruma mintea în privinţa a ceea ce este corect şi greşit, adevăr şi minciună, dreptate şi nedreptate, ci constituie şi o educare a copilului în caracter, când este cel mai susceptibil la influenţa părinţilor. Este o formare a caracterului într-un timp când conştiinţa şi judecata copilului sunt în formare şi când în mod cuvenit el îl recunoaşte pe părinte ca singurul său legiuitor. Dacă această lucrare de formare a caracterului este ignorată în frageda pruncie, în anii următori este mult mai dificilă, pe lângă dezavantajele care se vor aduna între timp atât pentru părinte cât şi pentru copil, pentru vecini şi prieteni.

Este deci cu totul important să remarcăm că educarea unui copil nu constă numai în învăţarea lui cu privire la purtarea exterioară, în politeţe, curăţenie, ascultare etc., ci mai mult, şi de fapt mai ales, în stabilirea principiilor corecte în inimă — în recunoaşterea cuvenită a minţii Domnului ca singurul standard de viaţă, atât pentru cei bătrâni cât şi pentru cei tineri. Regula de Aur, Legea Iubirii, de generozitate, smerenie, răbdare, blândeţe, îngăduinţă, trebuie să fie insuflată în privinţa relaţiei copilului cu alţi membri ai familiei, cu tovarăşii de joacă etc. Copilul învăţat să fie egoist, sau unul al cărui egoism natural nu-i este adus la cunoştinţă cu blândeţe (nu în prezenţa altora) şi nu este mustrat şi corectat iubitor, este lipsit de o lecţie foarte importantă la momentul cel mai potrivit.

Părintele care neglijază o astfel de ocazie pentru instruirea şi corectarea minţii, a judecăţii, precum şi a conduitei exterioare, nu numai că neglijază cea mai favorabilă ocazie în privinţa copilului său, dar permite să crească buruieni în grădina inimii unde trebuie să crească numai darurile Spiritului, şi astfel îşi adună mai mult sau mai puţin necaz în relaţiile cu acel copil în anii următori. Multe din necazurile şi lacrimile unor părinţi bine intenţionaţi, datorate neascultării, încăpăţânării, egoismului şi dezmăţului copiilor lor, puteau fi evitate dacă şi-ar fi făcut datoria faţă de aceştia în copilăria timpurie. Mai mult, astfel de părinţi pierd o mare binecuvântare în propriile lor experienţe; căci fără îndoială este adevărat că părintele care-şi va educa în mod corect copilul, în lipsă de egoism, în iubire, ascultare, respect faţă de Dumnezeu, ajutorare faţă de semenii săi etc., etc., va avea experienţe valoroase pentru sine — crescând în har, crescând în cunoştinţă şi crescând în iubire, în timp ce se va strădui să înveţe pe copilul său aceste principii. El va învăţa şi aceea că copilul va aştepta să-l vadă ilustrând în conduita sa zilnică şi în relaţia sa cu Dumnezeu, cu membrii familiei sale şi cu semenii săi, principiile pe care el caută să le insufle altora. Aceasta îl va face cu atât mai atent la propriile cuvinte, la propria conduită; iar astfel de grijă, astfel de prudenţă în toate afacerile mici ale vieţii, publice şi particulare, va dezvolta desigur în astfel de părinte tot mai mult din darurile Spiritului Domnului, făcându-l astfel tot mai plăcut Domnului şi pregătindu-l şi desăvârşindu-l pentru Împărăţie.

 

Vol. VI, pag. 530, par. 1, 2:

Comparaţi o asemenea casă, cu mireasma dulce a iubirii, blândeţii, răbdării, amabilităţii ei, cu casa în care Spiritul Domnului nu este vizibil — casa în care egoismul este legea, în care copilul observă certuri între părinţi şi cum fiecare caută la ale sale pe socoteala celuilalt, în care copilul nu aude decât mustrări, plângeri, găsire de greşeli, cuvinte mânioase, sunete aspre etc. Acestea devin contagioase printre copii, iar ei la rândul lor se ceartă în legătură cu micile lor afaceri, vorbesc mânios unul cu altul şi ţin casa în continuă tulburare. Practicarea continuă a egoismului în casă dezvoltă această caracteristică în mintea şi în conduita copilului.

Dacă părintele i se adresează cu o voce mânioasă, “ticălos mic”, şi dacă simţămintele copilului, la început rănite prin astfel de caracterizare negativă, se înăspresc, atunci el treptat se va obişnui să fie mândru că este un mic ticălos. Când va auzi pentru prima dată pe mama mânioasă şi nerăbdătoare exclamând: “te bat de te las lat!” sau: “îţi rup spatele!”, fără îndoială că prin cuvinte se va transmite o măsură de teroare în inima copilului, dar nu după mult timp va afla că acestea sunt ameninţări goale, de care nu prea are motive să se teamă, şi treptat, aflând că legile civile ale ţării nu permit părintelui să-l trateze cu brutalitate, mintea copilului va trage concluzia că părintele ar vrea să-i facă rău dar n-are libertate. Dintr-o astfel de minte mică va fi scos afară mult din instinctul originar al iubirii. Copilul va găsi că părinţii sunt la fel de nesinceri şi în privinţa promisiunilor — că se fac adesea promisiuni fără nici cea mai vagă intenţie de a le îndeplini. Astfel copilul este învăţat să mintă, să ameninţe, să promită, să înşele pe alţii în privinţa intenţiilor sale adevărate. Este vreo mirare că astfel de copil creşte cu un caracter dur? Mirare este mai degrabă că între educaţia rea, educaţia indiferentă şi lipsa oricărei educaţii, lumea civilizată nu este mult mai rea decât este.

 

  1. Cum poate fi aplicată sugestia când îi învăţăm pe copii stăpânirea de sine?

 

Vol. VI, pag. 551, par. 1, până la pag. 554:

Aceeaşi metodă trebuie să fie adoptată şi în îndrumarea dietei copilului bolnav sau sănătos. Copilului să nu i se sugereze niciodată dureri sau suferinţe, fiindcă mintea, aproape sigur, se va fixa asupra acestora şi va tinde să agraveze orice slăbiciune sau durere, iar subiectul conversaţiei să nu fie durerile şi bolile — în special la masă, unde fiecare gând şi influenţă trebuie să fie vesele, sănătoase. Sugestiile bune trebuie făcute devreme şi trebuie repetate des: “Se simte fericit băieţelul meu în această dimineaţă? Iubeşte el pe tata, pe mama, pe sora, pe fratele lui şi pe căţel? Da, aşa-i — m-am gândit eu că-i aşa! Este el gata pentru un mic dejun gustos? — ceva budincă bună de griş, cu zahăr, lapte, biscuiţi, pâine, unt şi gem? Trebuie însă să ne amintim să nu mâncăm astăzi castraveţi deloc — nici mere necoapte; acestea îi dau băieţelului dureri de stomac. În loc de acestea, avem altceva, în mod special bun pentru el. N-ar fi bine? Vom avea astăzi şi porumb fiert la masă, dar n-ar fi bun pentru micul nostru bărbat, aşa că atunci când i se va întinde farfuria el va zice: “Nu, mulţumesc!” El vrea să se simtă bine şi tare, aşa cum vrea Dumnezeu şi cum mama şi tata doresc să-l vadă. Aceasta va fi şi o lecţie bună de negare de sine, iar mamei şi tatălui le va plăcea să-şi vadă băieţelul (sau fetiţa) învăţând această lecţie importantă, atât de necesară adevăratei bărbăţii şi feminităţi. Dumnezeu vrea ca toţi creştinii să practice negarea de sine în privinţa păcatelor şi a orice I-ar stânjeni cauza în vreo măsură. Chiar şi oamenii din lume recunosc toţi că omul care-i rob poftelor sale este întristător de slab şi nu corespunde cu un bărbat sau cu o femeie. Acum tata şi mama vor urmări să vadă ce tare este puterea voinţei băieţelului lor şi suntem siguri că va reuşi vitejeşte. Ce mult apreciază Dumnezeu stăpânirea de sine este arătat prin declaraţia scripturală: “Cine este stăpân pe sine îvoinţa saş preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”. Prov. 16:32.

În chestiuni morale, lecţiile sugestive sunt la fel de puternice pentru bine sau rău. Să facem rău, este un îndemn puternic spre facerea răului. Să facem bine, este un îndemn puternic spre facerea binelui. De aceea, ce este corect şi ce este greşit, ce este adevărat şi ce este fals, ce este nobil şi ce este josnic, să fie arătate în fiecare zi, în toate lucrurile — ce este adevărat, nobil şi corect fiind arătate în adevărata lor grandoare, ca fiind aprobate nu numai de Domnul şi Creatorul nostru, dar şi de cei mai nobili şi mai buni bărbaţi şi femei, singurii pe care trebuie să-i imităm. Mintea copilului, învăţată astfel timpuriu şi persistent să admire ce este nobil şi adevărat, îşi ridică un zid de apărare împotriva conduitei josnice şi ruşinoase în general. Dacă nu va fi niciodată sfinţit prin Adevăr, dacă nu va fi niciodată conceput de Spirit, el şi-a fixat adânc caracterul necesar pentru bărbatul şi femeia nobilă, şi dacă va fi sfinţit şi conceput de Spirit, el sau ea va avea posibilităţi mai mari de serviciu reuşit, atât în viaţa prezentă cât şi în viaţa viitoare.

În eventualitatea neascultării copilului şi prin urmare a nevoii de mustrare sau corectare, el să fie prevenit din punctul de vedere al simpatiei şi încrederii în intenţiile lui bune. “Ştiu că fetiţa mea pe care o iubesc atât de mult şi mă străduiesc continuu s-o fac fericită, precum şi s-o educ aşa cum ar aproba Domnul, n-a greşit cu voia. Sunt sigur că neascultarea a fost mai degrabă rezultatul urmării exemplului altora şi a neexercitării suficiente a voinţei să facă ceea ce i-a spus mama. Cred că de această dată te voi ierta şi nu te voi pedepsi deloc, decât că deseară nu te voi săruta când îţi voi spune noapte bună — numai pentru a ţi se fixa în minte situaţia, draga mea. Data viitoare vei încerca mai mult să-ţi exerciţi stăpânirea de sine şi să faci cum ţi-am spus — nu-i aşa, draga mea? Sunt sigură că vei încerca”. Data viitoare luaţi problema mai serios, dar niciodată nu puneţi sub semnul îndoielii dorinţele şi intenţiile bune ale copilului. “Îmi pare rău că micuţa mea fiică iarăşi n-a reuşit. Nu mă îndoiesc de bunele tale intenţii, draga mea, dar îmi pare rău să văd că nu-ţi exerciţi puterea de voinţă în această chestiune aşa cum sunt sigur că ai putea s-o faci şi aşa cum sper în mod serios că o vei face în viitor. Este necesar, copilul meu, să-mi fac datoria faţă de tine şi să te pedepsesc, deşi mi-ar plăcea cu mult mai mult să te laud. Am încredere că voi putea să mă bucur cu tine de biruinţa ta asupra acestei ispite. Această chestiune afectează mult mai multe lucruri decât este implicat în mod direct în neascultarea ta; afectează tot viitorul tău, căci, dacă nu înveţi să spui acum “nu” ispitei, nu vei reuşi nici în chestiuni de viaţă mai importante şi mai grele când acestea vor veni în viitor. Dar sunt încrezător că iubirea, încrederea şi instrucţiunile mele vor produce totuşi roade. Şi nu uita, copilul meu, că înseşi înfrângerile noastre, cum este aceasta din cazul tău, pot deveni ajutoare pentru noi, dacă doar ne-am stabili mai ferm voinţa pentru ceea ce este corect. Noi învăţăm să fim în mod special atenţi la punctele în care prin experienţă găsim că suntem slabi. Să ne plecăm înaintea Domnului şi să-I cerem binecuvântarea, ca acest eşec să fie o lecţie folositoare, şi să-I cerem ajutorul ca să ne-o însuşim, ca purtarea ta să-I fie mai plăcută data viitoare când vei fi asaltată de ispite”.

Toate sugestiile trebuie să-L ia în considerare pe Domnul — “Frica îrespectulş de Domnul este începutul înţelepciunii”. Ilustraţii cu texte din Scriptură în fiecare cameră din casă trebuie să le amintească părinţilor, copiilor şi prietenilor vizitatori că voia Domnului este singurul standard recunoscut, că Domnul cunoaşte toate faptele şi afacerile noastre, şi că Dumnezeu este “pentru noi”, cei nou-concepuţi ai Săi, şi pentru toţi câţi caută dreptatea în smerenie.

 

  1. Cum putem cultiva stăpânirea de sine?

 

R 3273, col. 1, par. 2, 3:

Când ne uităm în lumea din care odată am făcut parte, “copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”, vedem că toată lupta ei este pentru un scop. Politicianul se străduieşte după retribuţii şi uneori după onoare; negustorul se străduieşte după afluenţă şi bogăţie; luptele în arena socială sunt pentru loc şi influenţă. Acestea sunt premiile lor, şi în eforturile lor de a-şi atinge idealurile, multe sacrificii îndură, la multe riscuri se expun, au multe nopţi nedormite, fac multe planuri atente, multe uneltiri şi urzeli. Cu toate acestea, puţini dintre cei care se străduiesc ajung vreodată la dorinţele inimii lor. Premiul le scapă din mână; şi aceia mai norocoşi care obţin premiile, află că multă amărăciune este legată de succes, multă dezamăgire în privinţa adevăratei plăceri care le însoţesc. Apostolul compară aceste ambiţii pământeşti ale lumii cu ambiţiile mai înalte ale soldaţilor armatei Domnului. El arată că acei care se străduiesc în chestiuni pământeşti, fie ca alergători în alergare, fie ca luptători pentru premiu în oricare parte a luptei de pe pământ, se supun anumitor probe de răbdare, îndurare şi negare de sine în străduinţele lor de a-şi realiza ambiţiile; şi el arată că soldaţii crucii cu atât mai mult ar trebui să aprecieze marele premiu pentru care suntem chemaţi să luptăm lupta bună — premiul vieţii veşnice. Apostolul spune: “Oricine se luptă la jocuri este supus înfrânării în toate lucrurile. Şi ei fac lucrul acesta ca să obţină o cunună îrăsplatăş care se poate veşteji; dar noi, una care nu se poate veşteji”.

Aceştia care se străduiesc pentru premii pământeşti fac aceasta în faţa unei mari nesiguranţe. Fiecare politician admite marea posibilitate de a fi învins; fiecare om care caută bogăţie va recunoaşte o mare posibilitate de a eşua în lupta sa pentru ea; dar nu este aşa cu soldaţii crucii. Premiul este nu numai nespus mai mare, mai important şi neputrezitor, ci este o certitudine, cum adaugă apostolul: “Eu, deci, alerg, dar nu aşa ca şi cum n-aş şti încotro. Mă lupt, dar nu ca unul care loveşte în vânt”. Ştim că credincioşia ca urmaşi ai Căpeteniei noastre va aduce rezultate binecuvântate nu numai pentru noi, ci sub providenţele Domnului o binecuvântare pentru toate familiile pământului. În vederea acestei certitudini din partea noastră în privinţa rezultatelor şi grandorii lor, apostolul sugerează că noi, ca soldaţi ai crucii, ar trebui să fim dispuşi să îndurăm mult mai multă greutate, negare de sine şi lovituri pentru cauza pe care o reprezentăm, decât cei care luptă pentru cununi şi premii pământeşti. Şi dacă aceştia practică negare de sine şi disciplinări, târziu şi devreme, la timp şi nelatimp, când este convenabil şi când nu este convenabil, fie în privinţa mâncării şi băuturii dacă se pregătesc pentru un concurs fizic, sau în privinţa confortului şi convenienţelor şi plăcerilor dacă este un concurs politic sau de afaceri, cu mult mai mult noi, să nu fim leneşi în afacerea noastră, ci fierbinţi în spirit, servind Domnului, luptând lupta bună a credinţei, apucând viaţa eternă ca un lucru sigur, nu ca unul nesigur. Apostolul aplică acest gând de asemenea, zicând: “Ci mă port aspru cu trupul meu îambiţiile, poftele, dorinţele luiş şi-l ţin în stăpânire îla mintea cea nouăş, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat îrespins de a fi membru al turmei miciş”. 1 Cor. 9:25-28.

 

R 2355, col. 2, par. 3:

Există nevoia înfrânării, moderaţiei, stăpânirii de sine şi a spiritului care le însoţeşte pe acestea, de bunătate şi blândeţe, peste tot: în atelier, la magazin, la şcoală, în călătorie, în vizită, acasă cu diferiţii membri ai familiei — şi mai presus de toate în Biserică, în casa credinţei, familia lui Dumnezeu. Ne va ajuta să cultivăm această înfrânare creştină în toate lucrurile dacă ne vom aminti că suntem reprezentanţi ai lui Dumnezeu şi ai Domnului Isus Cristos în lume. Suntem ambasadorii Lui şi ca atare viaţa noastră de înfrânare şi evlavie, sau de lipsa înfrânării şi a evlaviei, este o epistolă vie cunoscută şi citită de toţi oamenii cu care venim în contact. Este o parte din datoria noastră de bază, zi de zi, să căutăm ca nu numai gândurile inimii noastre, ci şi cuvintele de pe buzele noastre şi toate faptele vieţii să fie acceptabile în ochii Domnului şi să vestească laudele Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.

 

(a) Prin rugăciune.

Vol. VI, pag. 149, par. 1, 2:

Care este remediul pentru această stare de lucruri? Răspundem că ei trebuie să fie clar informaţi că Noua Creaţie nu va fi compusă din aceia care doar fac un legământde negare de sine şi sacrificiu de sine în lucrurile pământeşti, şi de umblare nu după trup ci după Spirit, ci din aceia care, datorită credincioşiei în străduinţa voită de a ţineacest legământ, vor fi socotiţi biruitori de către Cel care citeşte inima. Ei trebuie să fie informaţi că metoda cuvenită de a proceda pentru toţi consacraţii este că, fiind făcuţi liberi prin Fiul, ei trebuie să fie atât de nerăbdători să obţină toate binecuvântările legate de favoarea divină, încât ei în mod voluntar să devină robi — impunându-şi anumite restricţii, limite, servitute, în privinţa cuvintelor lor, conduitei lor, gândurilor lor — dorind serios de la Domnul în rugăciune ajutorul făgăduit de El, exprimat în cuvintele Sale către apostol: “Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”. De fiecare dată când află că au păcătuit, trebuie nu numai să facă reparare celor lezaţi, dar şi să-I mărturisească Domnului şi să-I obţină iertarea prin credinţă — trebuie să promită străduinţă mai mare pentru viitor şi să mărească limitarea libertăţilor lor pe linia slăbiciunilor constatate cu ocazia ultimului lor eşec.

Astfel veghind şi rugându-se, punând paznici acţiunilor şi cuvintelor vieţii şi aducând “orice gând … rob ascultării” de voinţa lui Dumnezeu în Cristos (2 Cor. 10:5), desigur că nu va trece mult până când ei se vor putea asigura pe ei înşişi şi pe fraţi în privinţa sincerităţii inimii lor, şi vor umbla în viaţă atât de precaut încât toţi vor putea discerne, nu numai că ei au fost cu Isus, dar şi că au învăţat de la El şi I-au căutat ajutorul şi l-au folosit, câştigând victorii asupra slăbiciunilor lor. Cazurile acestor fraţi sau surori ar intra în categoria pe care apostolul o numeşte “umblare în neorânduială” — nu după exemplul Domnului şi apostolilor. Într-un alt capitol vom vedea îndrumarea Domnului în privinţa modului în care trebuie să fie trataţi de către fraţi aceia care sunt slabi în carne şi care aduc dezonoare cauzei Domnului şi o discreditează.

 

(b) Prin studierea Cuvântului.

R 3090, col. 1, par. 1, 6, 7:

La un astfel de caracter virtuos suntem sfătuiţi să adăugăm cunoştinţa — cunoştinţa caracterului lui Dumnezeu, pentru a-l putea imita mai amănunţit, şi a adevărului Său, pentru a ne putea conforma mai deplin învăţăturilor lui; şi la cunoştinţă înfrânarea — moderaţia, stăpânirea de sine în toate lucrurile. “Blândeţea îmoderaţia, în trad. englezăş voastră să fie cunoscută de toţi oamenii.” Să nu fim pripiţi, iuţi la mânie, sau repeziţi şi nechibzuiţi. Ci să ne străduim să fim bine echilibraţi, atenţi şi plini de consideraţie: toată purtarea noastră să fie caracterizată de acea grijă care să indice că suntem întotdeauna atenţi la plăcerea Domnului, la responsabilitatea noastră faţă de El, ca reprezentanţi ai Lui, şi la influenţa noastră asupra semenilor, să vedem ca ea să fie întotdeauna spre bine, niciodată spre rău.

Petru descrie într-adevăr un caracter foarte plăcut, dar cine se poate gândi la el fără să simtă că pentru a-l obţine trebuie muncă de o viaţă. Nu poate fi realizat într-o zi, nici într-un an, ci toată viaţa trebuie să fie devotată pentru el; şi zi de zi, dacă suntem credincioşi, trebuie să realizăm o măsură de creştere în har şi de dezvoltare a caracterului creştin. Nu este potrivit să cunoaştem adevărul şi să fim mulţumiţi să-l menţinem în nedreptate. Trebuie să căutăm ca adevărul să aibă efectul lui legitim şi intenţionat asupra caracterului. Şi dacă adevărul este astfel primit în inimi bune şi oneste, avem asigurarea apostolului că nu vom aluneca niciodată şi că la timpul cuvenit vom fi primiţi în Împărăţia Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos.

De aceea vedem necesitatea de a păstra întotdeauna instrucţiunile şi preceptele Domnului proaspete în minte şi de a bea adânc din Spiritul Său inspirator, chiar dacă suntem deja stabiliţi în credinţă. A fi stabiliţi în credinţă este un lucru, dar a fi stabiliţi în caracterul creştin şi în toate harurile Spiritului este altul.

 

(c) Prin umplerea tot mai mult cu Spirit sfânt.

R 3070, col. 2. par. 1, 2:

După ce astfel am intrat, apostolul îndeamnă acum să fim umpluţi cu Spiritul lui Cristos, ca să nu fim conduşi de dorinţele cărnii departe de Dumnezeu şi de calea pe care a marcat-o. Apoi corpul, natura umană, trebuie să fie ţinut în stăpânirea minţii noi, a Spiritului lui Cristos din noi. Ambiţiile, speranţele şi dorinţele lui trebuie ţinute în stăpânire; şi singurul mod de a face aceasta este să ne păstrăm umpluţi cu Spirit. “Umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta firii păcătoase.” Gal. 5:16.

Dacă suntem umpluţi cu spirit — cu acelaşi gând care a fost şi în Isus Cristos — vom acţiona din aceleaşi motive: mâncarea şi băutura noastră vor fi să facem voia Tatălui. Ne vom angaja în lucrarea Sa fiindcă ne place să o facem, chiar aparte de premiul inspirator de la sfârşitul căii noastre. Cristos a fost atât de plin de compătimire faţă de omenire şi atât de amănunţit în aceeaşi gândire cu Tatăl, încât n-a putut face altfel decât să-Şi devoteze viaţa pentru binele altora. Dar în toate ostenelile Sale a respectat planul divin. Deşi, asemenea Tatălui, a iubit întreaga lume, El n-a mers în afara Israelului ca să binecuvânteze neamurile cu misiunea Sa, fiindcă timpul stabilit pentru acea lucrare nu sosise încă.

 

Vol. V, pag. 252, par. 2:

Se ridică întrebarea: Cum sau în ce sens primirea Spiritului sfânt de către creştin serveşte la repararea judecăţii sale şi devine pentru el Spiritul unei minţi sănătoase? Răspundem că mintea divină este perfectă, “sănătoasă”, şi prin urmare în măsura în care creştinii pot lăsa la o parte propria lor minte sau judecată asupra vreunei chestiuni sau asupra tuturor chestiunilor şi pot accepta în locul ei mintea, voinţa, judecata divină, pentru a le controla viaţa, în acea măsură ei vor avea spiritul sau dispoziţia unei minţi sănătoase — mintea lui Dumnezeu. Nu vrem să spunem prin aceasta că creierul creştinilor suferă o schimbare sau o inversare a ordinii naturale în funcţionarea lui, ci sub conducerea Spiritului sfânt, a Spiritului Adevărului, aceştia învaţă treptat să-şi corecteze erorile de judecată în privinţa tuturor chestiunilor care le apar în faţă, să o armonizeze cu învăţătura Spiritului sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a ilustra: să presupunem că am avea un ceas care nu arată exact timpul şi n-am avea mijloace de reglare; să presupunem de asemenea că am avea în mod frecvent acces la un cronometru de o corectitudine absolută, care ne-ar arăta că ceasul nostru întârzie cu trezeci de minute la fiecare douăzeci şi patru de ore, atunci am învăţa şi cum să-l corectăm, reglându-l la fiecare douăzeci şi patru de ore. Mai mult, să-i estimăm eroarea la orice timp din zi. La fel este şi cu judecata noastră şi cu diferitele chestiuni şi afaceri ale vieţii: când le măsurăm cu standardul perfect, aflăm că suntem fie prea iuţi fie prea înceţi, fie prea slabi fie prea tari în emoţiile noastre mintale şi fizice. Şi în timp ce noi suntem cu totul incapabili să ne schimbăm metodele de gândire şi de acţiune aşa încât ele să fie perfecte şi în deplin acord cu cele ale Domnului nostru Isus, standardul nostru, totuşi noi suntem făcuţi în stare să ne reglementăm gândurile, judecăţile, potrivit standardului pe care-l avem în faţă, într-un mod şi într-un grad pe care aceia care nu au acest standard perfect, sau care nu caută să fie reglaţi de el, nici nu-l vor aprecia, nici nu vor putea să-l copieze.

 

Vol. V, pag. 260, par. 1, 2:

Spiritul minţii sănătoase lărgeşte şi adânceşte caracterul pe toate liniile lui bune; el ajută pe posesorul lui să aibă vederi corecte nu numai despre sine, ci şi despre tovarăşii săi în degradare, şi îi lărgeşte compătimirea. El îşi dă seama de deteriorarea minţii şi corpului său prin cădere, şi de nevoia sa de milă şi corectare folositoare, precum şi de deranjamentul asemănător al întregii omeniri şi de nevoia generală de simpatie şi ajutor spre corectare. Pe măsură ce învaţă să îndrepte deficienţele şi inegalităţile minţii sale, el compătimeşte mai mult cu alţii care sunt fără acest principiu reglator, fără acest Spirit al minţii sănătoase, şi care sunt împiedicaţi să-l accepte, datorită împotrivirii Adversarului, “dumnezeul veacului acestuia”, care le orbeşte minţile celor care nu cred, pentru ca nu cumva lumina bunătăţii divine, în faţa lui Isus Cristos, să strălucească în inimile lor şi să le aducă Spiritul unei minţi sănătoase. 2 Cor. 4:4.

Pe măsură ce el se dezvoltă în acest Spirit sfânt al înfierii sale, o “creaţie nouă în Hristos Isus”, prin acţiunea lui, acesta devine din ce în ce mai răbdător, mai compătimitor, mai generos, mai iubitor — mai asemenea lui Dumnezeu. Iar aceste însuşiri bune ale caracterului vor afecta nu numai faptele exterioare ale vieţii sale, ci şi cuvintele şi gândurile sale. În măsura în care Spiritul său sfânt dezaprobă o acţiune ruşinoasă, necinstită, în aceeaşi măsură dezaprobă şi un cuvânt ruşinos sau necinstit în privinţa unui prieten sau vecin sau duşman; şi la fel dezaprobă chiar şi cea mai uşoară nedreptate sau neomenie faţă de vreunii dintre aceştia.

 

(d) Prin post.

R 2260, col. 2, par. 3:

Postul este destul de potrivit când se face în mod inteligent şi din motive corecte, dar este desigur mai rău decât nefolositor când se face ca o formalitate sau ceremonie, sau să fim văzuţi de oameni, ca să creadă că suntem sfinţi. Postul este în mod special recomandat uneori pentru poporul Domnului, când aceştia constată că le lipseşte spiritualitatea şi sunt expuşi la ispite severe din partea lumii, a cărnii şi a diavolului; pentru că prin slăbirea forţei fizice şi a vitalităţii, el poate ajuta pe cei viguroşi şi impulsivi la stăpânire de sine, în toate privinţele. Credem că majoritatea creştinilor ar fi ajutaţi prin post ocazional — o dietă foarte simplă pentru un timp, dacă nu abţinere totală. Dar postul, ca să fie văzut şi ştiut de oameni, sau să fie socotit în mintea noastră ca semn al evlaviei, ar fi într-adevăr dăunător şi ar duce la mândrie spirituală şi la făţărnicie care ar depăşi cu mult avantajele lui pentru noi în privinţa înfrânării de sine.

 

  1. Ce alte haruri foarte importanate vor fi dezvoltate în mod natural prin obţinerea unei mari măsuri de stăpânire de sine?

 

R 2355, col. 2, par. 2:

Această calitate a înfrânării odată obţinută, se va manifesta şi în blândeţe şi răbdare. Creştinul care a dezvoltat stpânire de sine va fi unul care va fi foarte răbdător cu greşelile şi slăbiciunile fără voie, neintenţionate ale altora: va fi gata să restabilească pe cei care se căiesc, aducându-şi aminte de sine, ca nu cumva să fie şi el ispitit. Apostolul se referă la această înfrânare în toate lucrurile când zice: “Blândeţea îmoderaţia, în trad. englezăş voastră să fie cunoscută de toţi oamenii”. Cultivarea acestei moderaţii din punctul de vedere corect, al dorinţei de a fi plăcut Domnului şi în deplină armonie cu El, duce la blândeţe, compătimire: căci aflând câte sunt propriile sale slăbiciuni, atacuri, dificultăţi şi dorinţe, unul ca acesta are o mare măsură de compătimire faţă de toată “creaţia care suspină”. Ca rezultat, această înfrânare va produce blândeţe în vorbire, în aspect şi în faptă, inspirată de blândeţea inimii.

 

R 2037, col. 1, par. 7:

Această cunoştinţă, primită într-o inimă bună şi onestă, va produce roada sau harul caracterului numit aici “stăpânire de sine” (în versiunea comună “înfrânare”). Cum este declarat în altă parte, “Cel care are această nădejde în el, se curăţeşte”, se controlează, se curăţă tot mai mult de aluatul cel vechi. După obţinerea acestei stăpâniri de sine şi legată de ea, ar veni răbdarea: stăpânirea de sine va învăţa necesitatea compătimirii şi răbdării faţă de alţii. Această răbdare la rândul ei va duce la, şi va dezvolta următorul har menţionat, şi anume, evlavia — o stare în care iubirea de Dumnezeu se revarsă în inimă, influenţând toate gândurile, cuvintele şi faptele. Această stare la rândul ei dezvoltă iubirea frăţească —­ o iubire faţă de toţi care sunt fraţi şi tovarăşi de jug în cauza dreptăţii şi adevărului, cauza lui Dumnezeu. Şi dragostea frăţească la rândul ei duce la acea mai largă şi mai adâncă experienţă numită principalul dintre toate harurile, şi anume, iubirea, iubirea pentru Dumnezeu, iubirea pentru fraţi, iubirea adâncă şi curată şi adevărată, care nu se gândeşte la rău, nu se umflă de mândrie şi nu se ofensează uşor, se bucură întotdeauna în adevăr şi niciodată în nelegiuire, cea mai înaltă realizare în viaţa actuală; harul tuturor harurilor, care nu se veştejeşte niciodată şi care va fi numai desăvârşit când vom primi noul corp al învierii.

 

Urmează citatele mai lungi.

 

R 3144 — “Cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte” (vezi întrebarea nr. 2):

1 Cor. 8:1-33.

“Aşadar, să urmăm lucrurile care duc la pace şi cele care duc la zidirea noastră.” Rom. 14:19.

Cam la trei ani şi jumătate după ce apostolul Pavel a plecat din Corint, a scris bisericii de acolo prima sa Epistolă către Corinteni, şi lecţia aceasta a noastră este în legătură cu unul din subiectele importante pe care le conţine. Totuşi, la adunarea apostolilor ţinută la Ierusalim, a fost în mod special recomandat bisericii din Antiohia şi tuturor convertiţilor creştini dintre neamuri “să se ferească de lucrurile jertfite idolilor”. Unii dintre fraţii din Corint au înţeles că n-ar putea fi nici un păcat să mănânce astfel de carne acolo unde nu le era încălcată conştiinţa, şi au tras concluzia că sfaturile apostolilor nu erau o lege pentru biserică, ci o recomandare, şi au continuat să-şi folosească libertatea — să mănânce carne jertfită idolilor, gândind, poate, că astfel nu numai îşi vor arăta libertatea creştină, dar şi că nesocoteau cu totul idolii.

Ne va ajuta să compătimim cu ei dacă ne vom aminti că erau zilnic în contact cu vecini păgâni, care îi invitau la sărbătorile, petrecerile, nunţile lor etc., unde în mod sigur erau serviţi cu mâncare care fusese jertfită idolilor şi de aceea se presupunea că era mai bună. A se abţine în asemenea împrejurări, însemna cumva o insultă pentru prietenii lor şi excluderea dintre ei. Unii dintre fraţi au ajuns la ideea că se puteau împărtăşi din astfel de mâncare fără nici cea mai mică lezare a conştiinţei lor, şi în acelaşi timp arătau vecinilor păgâni că nu erau înguşti şi bigoţi, ci largi la minte — sau poate să le explice chestiunea zicând: “Dumnezeul vostru nu este nimic, oricum, şi nu poate face rău mâncării”.

Apostolul sugerează că majoritatea celor din Biserică au avut astfel de cunoştinţă care le-a ajutat să discearnă că un chip de lemn sau de piatră, nefiind un dumnezeu, nu putea nici să îmbunătăţească nici să dăuneze mâncării în nici un sens sau grad, dar că această cunoştinţă n-a însemnat în mod necesar o mare creştere în spiritualitate. O foarte mică părticică de săpun va face un balon mare de aer; şi tot aşa, o cunoştinţă comparativ mică ar putea face pe cineva tare mândru, fără vreo soliditate a caracterului. El arată, prin urmare, avantajul de a ne măsura prin creşterea în iubire, mai degrabă decât prin creşterea numai în cunoştinţă — deşi, desigur, a fi mare atât în cunoştinţă cât şi în iubire ar fi starea ideală. Aceeşi lecţie o învaţă apostolul mai departe (1 Cor. 13:2) spunând: “Chiar dacă aş avea … toată ştiinţa  … şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic”. Cunoştinţa fără iubire ar fi o daună, şi a privi altfel ar implica faptul că n-a fost câştigată o cunoştinţă adevărată; dar, spune apostolul, contrarul acesteia, “dacă cineva iubeşte pe Dumnezeu, este cunoscut de El” — este familiar cu El. Am putea avea multă cunoştinţă şi totuşi să nu-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să nu fim cunoscuţi sau recunoscuţi de El; dar nimeni nu poate avea o mare dezvoltare a iubirii adevărate în caracterul său fără să-L cunoască pe Domnul personal şi fără să obţină spiritul iubirii prin părtăşie cu El. De aceea, obţinerea iubirii, desigur, ne va zidi în mod substanţial (evitând umflarea de mândrie), în toate diferitele haruri ale Spiritului, care cuprind: smerenia, blândeţea, răbdarea, îndelunga răbdare, cunoştinţa, înţelepciunea, amabilitatea frăţească, cunoştinţa, înţelepciunea de sus şi spiritul unei minţi sănătoase.

După ce aşază această premisă, apostolul continuă şi îşi zideşte argumentul pe ea, şi arată că deşi este adevărat, cum s-a declarat, că idolul n-ar putea face nici un rău mâncării, totuşi la creştini iubirea trebuie să aibă ultimul cuvânt asupra acestei chestiuni. Iubirea, după ce a câştigat cunoştinţa şi libertatea, se va uita în jur să vadă ce efect ar putea avea folosirea libertăţii asupra altora; şi va înţelege că datorită condiţiilor care diferă în putere mentală, percepţie, facultăţi de gândire etc., nu toţi pot avea exact acelaşi punct de vedere în cunoştinţă şi în aprecierea principiilor. Iubirea, ca atare, ar interzice folosirea cunoştinţei şi a libertăţii dacă ar observa că exercitarea lor ar putea să dăuneze altuia.

Este adevărat, există numai un Dumnezeu şi de aceea idolii nu sunt nimic ca dumnezei; totuşi, aprecierea idolilor ca dumnezei a ajuns să fie atât de înrădăcinată în gândirea multora, încât acestora le-ar fi imposibil să se lipsească de un anumit respect pentru idoli — imposibil să mănânce carne care a fost jertfiă idolilor fără să simtă că într-un sens al cuvântului au făcut rău — au fost contaminaţi sau lezaţi de asocierile nesfinte. Acest lucru ar fi adevărat şi despre mâncarea jertfită corpurilor cereşti venerate ca dumnezei — Soarele, Luna şi stelele.

Cunoştinţa este benefică — “Pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl”, de unde, sau de la care, în calitate de cauză iniţială sau Creator, au venit toate lucrurile, inclusiv noi; şi este un singur Domn, Isus Cristos, prin care au fost aduse în existenţă toate lucrurile, inclusiv noi. Cunoştinţa care ne face în stare să discernem clar această chestiune va fi desigur de ajutor. Dar unii fraţi iubiţi nu au avut capacitatea să gândească limpede pornind de la această premisă, şi sub Legea Iubirii au avut o pretenţie de la fraţii lor mai tari.

Trebuie să ne oprim un moment în analizarea versetului 6, nu fiindcă cuvintele apostolului sunt în vreo măsură neclare, ci fiindcă Adversarul caută continuu să strice Scripturile şi să pună în lumină falsă învăţăturile lor clare, şi astfel să inducă în eroare turma Domnului. Ne referim la învăţătura falsă răspândită astăzi, că această declaraţie, “de la care vin toate”, înseamnă că tot păcatul, toată răutatea etc. din lume vin de la Dumnezeu, sunt lucrarea Lui directă, Îi pot fi atribuite Lui ca autorul sau sursa lor. Desigur nu este altceva decât hulă din partea cuiva care a gustat întâi din Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi a fost făcut părtaş al Spiritului sfânt, ca astfel să-I atribuie lui Dumnezeu diferitele rele care, în toate Scripturile, sunt în mod constant condamnate, şi pe care Dumnezeu declară că în cele din urmă — la timpul potrivit — le va nimici! Scripturile sunt clare în declaraţia lor că “toate lucrările Lui sunt desăvârşite”; că “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”; că “Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni” şi nu este de acord cu nici o sugestie în sensul că se poate face rău ca să urmeze bine (Deut. 32:4; Rom. 3:8; 1 Cor. 14:33; Iac. 1:13; 1 Pet. 3:11). Este în deplin acord cu declaraţia că “toată lucrarea Sa este desăvârşită”, că, după ce l-a făcut pe Satan o fiinţă perfectă, după cum a făcut şi rasa noastră perfectă, reprezentată în Adam, Dumnezeu n-a împiedicat pe cei creaţi cu voinţă liberă să apuce pe calea păcatului şi să încalce poruncile Sale. Înţelepciunea şi puterea Sa sunt astfel încât în cele din urmă El va scoate o binecuvântare din aceste rele pentru cei care nu sunt în armonie cu ele, dar relele vor fi nimicite, da, “nimiceşte pe toţi cei răi”. Ps. 145:20.

Apostolul continuă în argumentarea sa arătând că nu mâncarea pe care o mâncăm ne face plăcuţi lui Dumnezeu, nici abţinerea de la vreo anumită mâncare. Relaţia noastră cu Dumnezeu este aceea a Creaţiei Noi, o relaţie de inimă; iar binecuvântarea pe care ne-o dă Domnul este aceea de copii nou-concepuţi —nu pe linia cărnii, ci pe linia spirituală şi a dezvoltării inimii, care va fi desăvârşită în cele din urmă la înviere.

Este adevărat, “pe cine Fiul îl face liber este cu adevărat liber”, şi noi toţi trebuie să “rămânem tari în libertatea cu care ne-a eliberat Hristos”, dar este adevărat şi aceea că trebuie să fim în gardă ca nu cumva să ne folosim libertatea aşa încât să poticnim pe alţii mai slabi decât noi — nu atât de capabili să-şi folosească libertatea lui Cristos în mod discriminatoriu. Libertatea cu care Cristos face liber poate fi privită din două puncte de vedere: dacă ne dă libertate să mâncăm fără reţinere, într-un mod în care evreii nu aveau libertatea să mănânce, ea ne dă libertatea şi să ne abţinem; şi oricine are Spiritul lui Cristos şi caută să urmeze în urmele Lui, s-a angajat în faţa Domnului să-şi folosească libertatea, nu în promovarea dorinţelor, ambiţiilor şi poftelor cărnii, ci în sacrificiu de sine, urmând în urmele Învăţătorului, căutând să-şi dea chiar viaţa pentru fraţi — pentru ajutorul lor. Ce diferite sunt aceste moduri de a folosi libertatea! Folosirea ei egoistă va însemna mulţumire de sine, indiferent de interesele altora, folosirea ei iubitoare va îndemna la sacrifciu de sine în interesele altora.

Dar de ce? Ce principiu este implicat, care să oblige pe cineva a cărui conştiinţă este limpede, să se gândească la conştiinţa altuia? De ce să nu lase persoana cu o conştiinţă slabă să se îngrijească de propria sa conştiinţă, şi să mănânce sau să se abţină de a mânca aşa cum se simte înclinat? Apostolul explică faptul că aceasta ar fi bine dacă ar fi posibil; dar că persoana cu o minte mai slabă, cu puteri de gândire mai slabe, este posibil să fie mai slabă în toate privinţele şi ca atare poate fi mai uşor condusă de alţii — în căi pe care conştiinţa sa nu le-ar aproba, din cauza puterilor de judecată mai slabe sau a cunoştinţei inferioare. Unul ar putea, fără a-şi încălca conştiinţa, să mănânce carne care a fost jertfită idolilor, sau chiar să stea la masă într-un templu de idoli, fără a-şi dăuna conştiinţei; dar altul, simţind că un astfel de lucru ar fi greşit, s-ar strădui să urmeze exemplul fratelui său mai tare şi astfel ar putea să-şi încalce conştiinţa, ceea ce ar fi un păcat pentru el. Orice încălcare a conştiinţei, fie că lucrul în sine ar fi corect sau greşit, este un pas în direcţia păcatului voit — este un curs coborâtor, care duce tot mai departe de la comuniunea şi părtăşia cu Domnul, la încălcarea tot mai mare a conştiinţei, şi, ca atare, posibil să ducă la Moartea a Doua. Astfel prezintă apostolul chestiunea: “Şi astfel, el, care este mai slab, va pieri din cauza acestei cunoştinţe a ta, el, fratele pentru care a murit Hristos”.

Întrebarea nu este dacă ar fi păcat să mâncăm din carnea jertfită idolilor, ci dacă ar fi păcat împotriva spiritului iubirii, a legii noii creaţii, să facem ceva ce în mod raţional s-ar dovedi o cauză de poticnire pentru fratele nostru — nu numai pentru fraţii în Cristos, Biserica, ci chiar pentru unul dintre semenii noştri după trup — căci Cristos a murit pentru păcatele întregii lumi. Este o crimă foarte serioasă împotriva legii iubirii şi împotriva poruncii Domnului să facem ca unul dintre fraţii Lui să se poticnească (Rom. 14:13, 21; Mat. 18:6), dar ar fi de asemenea o crimă în ochii Lui dacă am poticni pe alţii — dacă i-am împiedica să ne devină fraţi şi să fie în casa credinţei. Ca atare, este clar că deşi cunoştinţa ar putea îndepărta toate interdicţiile din conştiinţa noastră şi toate restrângerile libertăţii noastre, totuşi iubirea trebuie să vină şi să aprobe libertatea, înainte de a o putea exercita. Iubirea pune o poruncă fermă asupra noastră, zicând: Să iubeşti pe Domnul cu toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuşi. Prin urmare iubirea, nu cunoştinţa, nu libertatea, trebuie să decidă în final fiecare chestiune.

Să luăm poziţie alături de Domnul şi să hotărâm că, departe de a ne folosi libertăţile în vreun mod care ar putea dăuna altora, vom refuza să le folosim; şi mai degrabă le vom sacrifica pentru beneficiul altora — întocmai cum Învăţătorul nostru, ca Răscumpărător al nostru, a dat tot ce a avut. Să adoptăm cuvintele apostolului, din ultimul verset al acestei lecţii, şi să hotărâm o dată pentru totdeauna că n-am face nimic ce ar dăuna unui frate — n-am exercita nici o libertate a noastră, oricât de raţională în ea însăşi, care ar produce daună fratelui nostru; vom renunţa la ea în folosul lui; o vom sacrifica; în acea măsură, de dragul lui, ne vom da viaţa pentru el.

Ocazional există poate un pericol de aplicare greşită a acestui principiu; ca de pildă, duhoborii (o sectă creştină disidentă care şi-a avut începutul în Rusia în sec. 18 — n. t.) ne-ar putea spune: Noi vedem că este greşit să mâncăm carne de orice fel şi este greşit să folosim piei de animale pentru a face pantofi, şi voi trebuie să aveţi grijă de conştiinţa noastră slabă în această chestiune şi să nu mâncaţi carne sau să nu purtaţi pantofi. Noi răspundem că aceasta nu este o chestiune asemănătoare cu aceea pe care a explicat-o apotolul, în care noi să renunţăm la libertăţile noastre. Dimpotrivă, Cuvântul Domnului şi obiceiurile din societate sunt opuse acestor oameni dezorientaţi, şi a ceda la dezechilibrul lor mental în această chestiune ar însemna să-i ajutăm în direcţia greşită. Faptul că noi ne-am abţine de la a consuma carne sau a purta pantofi de piele, în nici un sens al cuvântului nu i-ar ajuta să obţină vederi mai bune; nici faptul că noi mâncăm carne sau purtăm articole din piele nu ar avea nimic de-a face cu conştiinţa lor, în nici un sens al cuvântului. Alţi fraţi au antipatie faţă de folosirea instrumentelor muzicale în adorarea lui Dumnezeu, tot aşa cum au fost unii care au obiectat la locurile de adunare încălzite şi echipate cu scaune confortabile. Aceştia ar putea uneori abuza de argumentul apostolului, pretinzând că libertăţile fraţilor le-ar leza conştiinţa şi că astfel de libertăţi să fie limitate în interesul lor. Răspunsul nostru pentru ei trebuie de asemenea să fie acela că ei aplică greşit argumentul apostolului: el nu vrea să spună că poporul Domnului trebuie să-şi  favorizeze unii altora mofturile, în aşa mod încât să fie spre dauna generală a Bisericii. Superstiţiile nu trebuie să fie încurajate în Biserică, nici avantajele şi libertăţile spirituale nu trebuie să fie sacrificate pentru ei. Totuşi, iubirea trebuie să aibă întotdeauna voce în toate afacerile poporului Domnului; şi chiar cele care ar fi impuse în mod greşit asupra fraţilor datorită slăbiciunii, să fie tratate cu iubire şi obiecţiile lor etc. să fie discutate. Ei trebuie să vadă că au deplină libertate să facă orice le cere Domnul, reţinându-se de la orice pare a fi rău, şi că fraţilor lor trebuie să li se acorde aceleaşi privilegii. Dacă ei nu pot cânta, în bună conştiinţă, cu instrumente muzicale sau cu vocea, să stea în tăcere, sau să cânte acasă. A lăuda pe Domnul cu instrumente este o chestiune foarte diferită de aceea de a mânca într-un templu de idoli.

O chestiune cumva asemănătoare acesteia, asupra căreia a hotărât apostolul, se poate ridica astăzi în privinţa frecventării adorării publice în bisericile nominale, protestante şi catolice — inclusiv a caracterului potrivit al împărtăşirii din “sacrament” sau “liturghie”. În această chestiune fiecare are libertate personală; fiecare să fie pe deplin convins în mintea sa şi să urmeze îndrumarea propriei sale conştiinţe. După judecata noastră, ar fi o ofensă mult mai serioasă a te împărtăşi din liturghie în serviciile Bisericilor Romano-catolică, Greco-catolică sau Sacerdotală Episcopală, decât să stai într-un templu de idoli şi să te împărtăşeşti din mâncarea jertfită idolilor; fiindcă Liturghia este în mod special o urâciune înaintea Domnului (Evr. 7:25; 10:14). În privinţa participării la Cina Domnului, cum este respectată de majoritatea protestanţilor: noi n-am putea vedea nici un rău în aceasta — cei care participă ar putea să respecte şi să adore pe Dumnezeu în mod inteligent, chiar dacă îşi dau seama de caracterul nepotrivit, după Scripturi, al unei asemenea celebrări. Gândim că o participare regulată la serviciile Babilonului şi la interpretarea lui greşită a Cinei Domnului ar fi neplăcută Domnului — dăunătoare progresului nostru spiritual, şi de asemenea periculoasă pentru poticnirea unora mai slabi în discernământul lor. De aceea, sfatul nostru ar fi ca, pe de o parte să nu simţim astfel de restricţie încât să ne fie teamă să intrăm într-o clădire a bisericii nominale ca să ascultăm un serviciu acolo, iar pe de altă parte să nu părem că ne dăm consimţământul la erorile lor prin frecventare şi participare regulată — cu excepţia acelor adunări care ne-ar permite o ocazie deplină pentru prezentarea adevărului.

Altă ilustraţie a acestui principiu în timpurile noastre se află în chestiunea băuturilor spirtoase. Nu este nici o discuţie că e greşit ca cineva să se îmbete — să-şi piardă simţirea, şi pe lângă aceasta să se pună în situaţia de a putea dăuna altora şi desigur să dezonoreze pe Creatorul său. Problema libertăţii vine numai în privinţa folosirii băuturilor în astfel de mod încât să nu aducă dezonoare lui Dumnezeu şi nici daună pentru noi sau pentru aproapele nostru. Toţi recunosc faptul că băuturile îmbătătoare sunt o ispită pentru lume în general, şi sugestia noastră pentru fraţii care simt că ei au putere deplină de a se înfrâna în folosirea băuturilor, este ca ei să aplice argumentul apostolului din această  lecţie, şi să hotărască dacă n-ar putea onora mai bine pe Domnul şi ajuta pe cei care sunt mai slabi decât ei, folosindu-şi libertatea în direcţia abţinerii totale — a sacrificării drepturilor — mai degrabă decât a o folosi în direcţia moderaţiei în băutură.

În măsura în care putem noi discerne, beţia este unul din cele mai groaznice rele care biciuiesc rasa noastră în prezent. Mulţi sunt atât de slabi prin cădere, prin ereditate, încât sunt cu totul incapabili să se împotrivească stăpânirii băuturilor îmbătătoare, dacă odată au cedat la ele. Este oare prea mult să se ceară de la cei care şi-au consacrat viaţa Domnului, dreptăţii şi binecuvântării altora, să se lepede de sine în această chestiune, şi astfel să-şi depună unele libertăţi şi privilegii în interesul fraţilor şi în interesul lumii în general?

Argumente asemănătoare ar putea fi aduse şi în privinţa folosirii tutunului, a cărţilor de joc şi a diferitelor mijloace pe care le foloseşte Adversarul să ademenească omenirea la păcat. Argumentul sănătos, să observăm, este cel al iubirii. În măsura în care creştem în harurile Domnului, în spiritul Său de iubire, vom fi bucuroşi, nu numai să îndepărtăm orice murdărie a cărnii pentru noi înşine, şi să fim mai mult asemenea Domnului, ci şi, la îndemnul iubirii, vom dori să îndepărtăm de la noi orice ar putea avea o influenţă rea asupra altora, oricare am putea noi considera că sunt libertăţile noastre în privinţa lor.

Textul nostru de bază este la loc aici — el apelează la toţi cei care au devenit creaturi noi în Cristos Isus. “Aşadar, să urmărim lucrurile care duc la pace” — pentru binecuvântarea altora şi pentru binecuvântarea şi zidirea noastră ca noi creaturi în Cristos, membri ai corpului Său.

 

Vol. VI, pag. 289, până la pag. 292 — “Disciplina în ecclesie” (vezi întrebarea nr. 11):

Administrarea disciplinei nu ţine numai de funcţia bătrânilor, ci a întregii Biserici. Dacă unul pare să fie în eroare sau în păcat, presupusa lui greşeală trebuie să-i fie arătată numai de către cel care a fost lezat sau de către primul care a descoperit greşeala. Dacă cel mustrat nu-şi dovedeşte nevinovăţia şi continuă în eroare sau păcat, atunci să li se ceară la doi sau trei fraţi fără idei preconcepute să asculte problema şi să sfătuiască pe cei în dispută. (Pot să fie sau să nu fie bătrâni, dar funcţia lor n-ar aduce nici o forţă sau autoritate în cazul respectiv decât dacă judecata lor ar fi mai matură şi influenţa lor cu atât mai puternică.) În cazul în care comitetul ar decide în unanimitate pentru una dintre părţi, cealaltă parte să accepte şi chestiunea să se sfârşească total — corectarea sau repararea fiind făcută prompt, pe cât posibil. Dacă unul dintre cei iniţial în dispută mai persistă în calea sa greşită, cel care a făcut acuzaţia iniţială sau unul dintre cei chemaţi în comitet, sau preferabil toţi aceştia împreună îşi pot exercita atunci (dar nu mai devreme) privilegiul de a aduce chestiunea în faţa Ecclesiei, corpul, Biserica. Astfel este evident că Bătrânii n-ar fi în nici un sens judecători ai membrilor — audierea şi judecata ar fi lăsată pentru corpul local, pentru Biserică.

Cei doi paşi preliminari (menţionaţi mai sus) fiind făcuţi, faptele fiind adeverite bătrânilor, ar fi de datoria lor să convoace o adunare generală a Ecclesiei, sau a corpului consacrat, ca o curte cu juri — pentru a audia cazul în toate amănuntele lui, şi în numele Capului şi în reverenţă faţă de El să ia o decizie. Iar chestiunea să fie atât de clară şi cel condamnat să primească un tratament atât de generos, încât decizia să fie unanimă sau aproape unanimă. În acest fel pacea şi unitatea corpului (Ecclesiei) ar fi păstrate. Căinţa este posibilă chiar până în momentul condamnării de către Biserică. Ba mai mult, însuşi obiectivul fiecărui pas al acestor demersuri este asigurarea căinţei şi reformării — pentru a-l recupera pe încălcător; obiectivul nu este deloc pedepsirea lui. Pedepsirea nu este pentru noi, ci pentru Dumnezeu. “Răzbunarea este a Mea. Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Rom. 12:19). Dacă cel care a greşit se căieşte la vreunul din paşii demersului, aceasta trebuie să fie o pricină de mulţumire şi bucurie pentru toţi câţi posedă Spiritul Domnului, şi numai aceştia sunt membri ai corpului Său. Rom. 8:9.

De fapt, chiar dacă încălcătorul refuză să asculte decizia (să se supună) întregii Biserici, nu trebuie să i se administreze nici o pedeapsă, sau nu trebuie nici măcar să se încerce. Ce trebuie făcut atunci? Pur şi simplu Biserica trebuie să-i retragă părtăşia şi toate semnele sau manifestările de legătură frăţească. De atunci încolo încălcătorul trebuie tratat “ca un păgân şi ca un vameş”. Mat. 18:17.

În cursul acestor demersuri, greşelile sau eşecurile încălcătorului nu trebuie dezvăluite public — scandalizându-l pe el, Biserica şi pe Domnul, Capul Bisericii. Nu trebuie să se vorbească aspru despre el nici chiar după separare, întocmai cum noi nu trebuie să dojenim sau să blamăm pe păgâni şi pe vameşi, ci să “nu vorbim de rău pe nimeni” şi să “facem bine la toţi” (Tit 3:2; Gal. 6:10). Iubirea este calitatea care insistă asupra celei mai stricte ascultări de aceste ultime două cerinţe faţă de “toţi” oamenii: cu cât mai mult va insista iubirea ca un “frate”, un membru confrate din Ecclesie, corpul lui Cristos, nu numai să nu fie lezat prin declaraţii false sau deformate, ci, pe lângă aceasta, slăbiciunile, gafele sau păcatele lui să fie acoperite cu grijă nu numai faţă de lumea necompătimitoare, ci şi faţă de “casa credinţei” şi chiar faţă de Biserică — până când ultimul pas, de “a spune Bisericii”, s-ar găsi că este absolut necesar. La fiecare pas spiritul iubirii va spera că cel care greşeşte lucrează sub unele înţelegeri greşite şi se va ruga pentru înţelepciune şi har ca să întoarcă pe păcătos de la eroarea căii lui şi astfel (dacă este posibil) să salveze un suflet de la moarte. Iac. 5:20.

O, de ar locui Spiritul sfânt, spiritul iubirii, în fiecare membru al Ecclesiei atât de abundent încât să producă durere când aude o poveste defăimătoare despre cineva, şi în special despre un membru-tovarăş! Acest lucru ar elimina imediat jumătate din frecuşuri sau chiar mai mult. Şi nici urmarea procedurii de mai sus, schiţată de Domnul nostru, n-ar duce la judecăţi frecvente în Biserică: mai degrabă, în timp ce s-ar îndepărta motivul animozităţilor, s-ar insufla un respect pentru judecata Bisericii ca fiind judecata Domnului, iar vocea Bisericii ar fi auzită şi ar fi în consecinţă respectată. Mai mult, dacă ordinea şi iubirea ar predomina astfel, putem fi siguri că fiecare ar căuta pe cât posibil “să-şi vadă de treburile sale” şi să nu încerce să-şi mustre fratele sau să-l corecteze, sau să ducă problema în faţa unui comitet sau în faţa Bisericii, decât dacă problema ar avea destulă importanţă în ceea ce-l priveşte pe el, Biserica sau Adevărul.

Fără îndoială, majoritatea tulburărilor în Biserică (precum şi în societate şi în familie) apar nu dintr-o dorinţă de a face rău, nici chiar dintr-un rău comis neintenţionat, ci din neînţelegeri şi din interpretări cel puţin parţial greşite ale intenţiilor şi motivelor. Limba este făcătorul-de-rele general, şi de aceea face parte din spiritul minţii sănătoase a pune pază atât buzelor cât şi inimii, din care ies sentimentele lipsite de generozitate care, fiind exprimate de buze, aprind focul patimilor rele şi adesea rănesc pe mulţi. Noua Creaţie — Biserica — are instrucţiuni stricte de la Domnul şi Capul ei asupra acestui subiect important. Spiritul Lui de iubire trebuie să-i umple atunci când mergsinguri, în particular, la persoana care a făcut dauna, fără să comunice sau să discute înainte cu cineva. Ei merg nu pentru a-l face pe el (sau pe ea) să se ruşineze de conduita lui, nici să-l dojenească sau să-l pedepsească altfel, ci să obţină o încetare a răului şi dacă este posibil o reparare pentru lezarea deja făcută. A le spune altora despre rău, la început sau după aceea, este crud, neiubitor — contrar Cuvântului şi Spiritului Capului nostru. Problema nu trebuie să fie spusă nici măcar pentru a ceresfat: noi avem sfatul Domnului şi trebuie să-l urmăm. Dacă este un caz deosebit, să se ceară sfatul celui mai înţelept dintre bătrâni în legătură cu un caz ipotetic, aşa încât să nu se dezvăluie adevăratul necaz şi adevăratul vinovat.

Dacă tulburarea nu este serioasă, problema ar trebui să se oprească după ce s-a apelat personal la cel care a comis greşeala, fie că acesta ascultă, fie că refuză să asculte — să cedeze. Dar dacă este considerat necesar al doilea pas, nu trebuie să se dea nici o explicaţie despre necaz celor cărora li se cere să discute, până când se întâlnesc în prezenţa acuzatorului şi a acuzatului. Astfel “vorbirea” defăimătoare va fi evitată şi comitetul de fraţi va veni nepărtinitor şi va putea cu atât mai bine sfătui cu înţelepciune ambele părţi; căci necazul ar putea fi de ambele părţi, sau poate cu totul de partea acuzatorului. În tot cazul, acuzatul va fi impresionat de astfel de tratament corect şi va fi mult mai posibil să cedeze în faţa acestor sfătuitori dacă şi lor li se va părea greşit cursul lui. Dar, fie că acela pe care comitetul îl consideră că este în eroare va ceda fie că nu, toată chestiunea rămâne încă strict privată şi nu trebuie să se facă nici o menţionare a ei nimănui, până când, dacă se crede că este suficient de importantă, se aduce în faţa Bisericii şi se face o examinare finală. Atunci pentru prima dată aceasta devine o chestiune comună numai pentru sfinţi, şi în măsura în care sunt sfinţi nu vor dori să spună nimănui mai mult decât este necesar în privinţa slăbiciunilor sau păcatelor cuiva.

În privinţa împlinirii celor găsite de curtea Bisericii, chestiunea rămâne pe seama fiecărui individ; prin urmare, fiecare trebuie să discearnă pentru sine dreptatea deciziei. Pedeapsa retragerii părtăşiei este destinată a fi o corectare în dreptate şi este prescrisă de Domnul. Este spre a servi ca protecţie pentru Biserică, spre a-i separa pe cei care umblă în neorânduială, nu după spiritul iubirii. Aceasta nu trebuie considerată o separare continuă, ci numai până când cel mustrat va recunoaşte greşeala şi o va repara în măsura capacităţii sale.