1. Ce importanţă acordă Dumnezeu acestor haruri ale caracterului?

1 Petru 5:5, 6 “Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dăr har”. Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe.”

1 Petru 3:4 “Ci omul ascuns al inimii, în frumuseţea nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.”

Ps. 147:6 “Domnul spirijină pe cei blânzi şi coboară până la pământ pe cei răi.”

Ps. 149:4 “Căci Domnul Îşi găseşte plăcere în poporul Său şi va împodobi cu mântuire pe cei blânzi.”

 

Vol. VI, pag. 90, par. 1:

Dumnezeu în mod evident pune un premiu pentru smerenie în faţa tuturor celor chemaţi să devină membri ai Noii Creaţii. Apostolul arată aceasta spunând: “Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” (1 Pet. 5:6). Pavel le indică spre model, Isus Cristos — cum S-a smerit şi S-a lipsit de un nume bun, căutând o natură mai joasă şi suferind moartea, chiar moarte de cruce etc., ascultare şi smerenie datorită cărora Dumnezeu L-a înălţat foarte sus. Apoi Petru punctează învăţătura spunând: “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (1 Pet. 5:5). Vedeţi chemarea voastră fraţilor, cum nu mulţi mari, înţelepţi sau învăţaţi sunt chemaţi, ci în principal cei săraci din această lume, bogaţi în credinţă. Odată cu premiul pe care Dumnezeu îl pune pentru smerenie este şi un premiu pe care-l pune pentru credinţă. El îi vrea ca Noi Creaţii pe aceia care au învăţat să se încreadă în El necondiţionat, care acceptă că harul Său le este deajuns şi că prin puterea dată de El obţin — odată cu înălţarea — biruinţa la care El îi cheamă.

 

Vol. V, pag. 254, par. 2:

Ce le trebuie acestora — ce ne trebuie nouă şi întregii lumi — este mintea sănătoasă; dar timpul pentru vindecarea generală a bolilor mintale şi fizice a unei lumi întregi prin Marele Medic este Veacul Milenar, când acesta va fi introdus pe deplin; dar veacul acela nu poate fi introdus şi ajutorul şi binecuvântarea lui nu pot veni până la timpul cuvenit. Între timp însă, Biserica Evanghelică chemată obţine, prin Domnul ei şi prin Cuvântul Său, Spiritul Său sfânt — Spiritul minţii Sale care este acelaşi cu mintea sau Spiritul Tatălui. Şi în măsura în care fiecare membru îşi foloseşte privilegiile sale în această privinţă, el va fi ajutat să treacă peste necazurile naturale mintale şi fizice care ne asaltează ca şi pe restul omenirii. Cuvântul Domnului prin apostol ne îndrumă astfel: “Eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potriveşte, ci să aibă gânduri cumpătate despre sine înu potrivit cărnii, ci potrivit noii sale naturiş, potrivit cu măsura de credinţă pe care Dumnezeu a împărţit-o fiecăruia” (Rom. 12:3). Pentru mulţi este o lucrare de o viaţă să-şi cucerească prea înalta lor apreciere de sine şi să obţină Spiritul unei minţi sănătoase în privinţa talentelor proprii, dar în această muncă de corectare a mândriei lor sunt ajutaţi de cuvintele Învăţătorului, care spune: “Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!” Sunt ajutaţi şi de cuvintele apostolului care declară că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har îfavoareş celor smeriţi”. “Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. Mat. 5:5; Iac. 4:6; 1 Pet. 5:5, 6.

 

Vol. I, pag. 83, par. 2:

Şi, preaiubiţilor, multe lovituri şi multă lustruire trebuie să suportăm — multă transformare trebuie să suferim, multă conformare după exemplul Lui, sub conducerea marelui Maestru-constructor; şi pentru a se manifesta în noi abilitatea şi caracterul ideal al constructorului va trebui să căutăm a nu avea deloc propria voinţă îndărătnică, voinţă care să se opună sau să împiedice realizarea voinţei Lui în noi; trebuie să fim foarte asemănători copiilor şi umiliţi — “împodobiţi cu smerenie, pentru că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har””. De aceea, să ne smerim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca la timpul potrivit El să ne înalţe (1 Petru 5:5, 6), cum L-a înălţat pe Capul şi Înainte-Mergătorul nostru. Filip. 2:8, 9.

 

R 1920, col. 2, par. 2-4:

Folosirea de către Domnul chiar şi a celor mai slabe unelte, a celor care posedă chiar şi o măsură foarte mică de talent pentru serviciul Său, uneori se dovedeşte a fi o înălţare prea mare, şi ceea ce era o binecuvântare devine un blestem prin mândrie şi slavă deşartă. Aşa este stricăciunea naturii umane şi aşa este subtilitatea Adversarului în dobândirea avantajului, încât chiar textele mai sus citate devin uneori pietre de poticnire pentru mulţi care nu numai că sunt săraci financiar, ci sunt şi deficitari în intelect şi educaţie, şi cărora le lipseşte chiar instruirea în Cuvântul divin. Ei uită că Domnul a zis: „Ferice de voi care sunteţi săraci, îadică acei care erau săraci, sau au devenit săraci ca ucenici ai Luiş” (Luca 6:20); sau, precum relatează Matei (5:3): „Ferice de cei săraci în duh”. Şi ei uită că atât cei ignoranţi cât şi cei învăţaţi, atât cei săraci cât şi cei bogaţi, pot deveni „umflaţi de mândrie deşartă prin gândurile firii păcătoase”. Este trist când vedem pe “vreunul care se socoteşte că este ceva, măcar că nu este nimic” (Gal.6:3), astfel înşelându-se pe sine — dar în special este trist atunci când îi lipsesc chiar noţiunile elementare de educaţie şi de asemănare cu Cristos. Noi credem că modestia şi simplitatea sunt trăsături care trebuie cultivate de către cei bogaţi şi de către cei săraci deopotrivă, care sunt binecuvântaţi cu o cunoştinţă a adevărului, şi că orice „ruşinare a celor tari” trebuie să fie făcută cu blândeţe şi smerenie (Efes. 4:2; 2 Tim. 2:25), şi nu cu spirit combativ sau cu manifestarea satisfacţiei pentru înfrângerea lor.

Mai presus de aproape orice alt lucru, prin urmare, preaiubiţilor, să ne păzim bine smerenia. Numai când suntem mici în ochii noştri, Dumnezeu ne poate folosi în siguranţă pentru noi înşine. Şi totuşi, El nu ne fereşte de toate încercările fidelităţii. Deci, dacă azi Domnul îţi dă puţină înălţare, îţi dă puţină încurajare prin succes în serviciul Lui, primeşte cu umilinţă şi blândeţe, aducându-ţi aminte de propria-ţi nevrednicie şi insuficienţă dacă Domnul n-ar binevoi să lucreze prin tine. Tot aşa, fii gata să primeşti umilirile de mâine, care sunt necesare pentru disciplinarea ta şi pentru echilibrarea adecvată a caracterului tău. Dacă succesul de ieri te face să te nelinişteşti sub umilirea de azi, ai grijă că nu eşti dezvoltat spiritual atât de complet cum ar trebui să fii. Oricare ar fi triumfurile adevărului prin noi, să ne amintim întotdeauna că suntem printre „lucrurile care nu sunt”. Să ne străduim, prin urmare, să ne însuşim experienţa apostolului Pavel, care a spus: „M-am deprins să fiu mulţumit în mine însumi, în împrejurările în care mă găsesc. Ştiu să fiu smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În toate lucrurile şi în toate privinţele m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul îlucrurile acesteaş în Hristos, care mă întăreşte”. Filip. 4:11-13.

În procedurile lui Dumnezeu cu poporul Său din toate timpurile putem vedea grija Sa pentru ei, păzindu-i de mândrie şi de mulţumirea de sine. Dacă a ales Israelul să fie poporul Său deosebit, El a permis ca ei mai întâi să fie în robie timp de patru sute de ani, şi apoi cu mână tare şi cu braţ întins i-a adunat în ţara făgăduită. Moise, eliberatorul ales, de asemenea a fost de origine modestă. El era încet la vorbire şi avea nevoie de Aaron să completeze acest neajuns. Şi Pavel avea un „ţepuş în carne”, de care Domnul n-a văzut de bine să-l elibereze, deşi de trei ori I-a cerut Domnului să-l îndepărteze; şi Domnul i-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte îadică, puterea Mea, lucrând prin acest vas de pământ imperfect, va fi mai vădită oamenilor decât dacă vasul ar fi unul perfect şi cizelat. În acel caz oamenii ar putea atribui talentului lui Pavel măreţia lucrării, şi curând ar trage concluzia că deoarce Pavel este numai om, este numai o îndrăzneală din partea lui să-şi asume lucrarea de a învăţa pe alţi oameni etc. Dar dacă se vede că puterea este de la Dumnezeu şi doar lucrează prin Pavel ca unealtă pregătită — smerită, dispusă şi energică — atunci mărturia harului lui Dumnezeu va avea greutate pentru ei: şi aşa a fost.ş”.

 

R 2585-2588 — “Remarcaţi Omul perfect! Iată-L pe Cel drept!” Vezi articolul la pag. 60.

 

R 2700, col. 1, ultimul par.:

Aceasta este o lecţie mare care se aplică nu numai la omul natural, care caută progres în întoarcerea la părtăşie şi armonie cu Dumnezeu, ci în ea este şi o lecţie pentru „noua creaţie” în toată călătoria vieţii — şi anume, dacă favoarea divină este dorită şi aşteptată, ea trebuie căutată; nu în mândrie, nici în încredere în sine, ci în smerenie. Domnul stă împotriva celor mândri, încrezuţi în sine, lăudăroşi, şi Îşi arată favorurile celor smeriţi. Apostolul Iacov la fel atrage atenţia asupra importanţei acestui har al umilinţei, asigurându-ne că nu se poate face progres real pe calea spre Dumnezeu, decât de către cei smeriţi (Iac. 4:10). Şi apostolul Petru, după ce îndeamnă la smerenie, zicând, „Şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie”, adaugă: „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. 1 Pet. 5:5, 6.

 

  1. Deşi Scripturile folosesc cuvintele alternativ, totuşi, strict vorbind, care este deosebirea între smerenie şi blândeţe?

 

R 2585, col. 2, par. 3:

Trebuie să se observe o deosebire clară între a fi sărac în duh şi a fi sărac la buzunar, sau în daruri şi realizări intelectuale. Cu toţii am văzut oameni care erau săraci în aceste sensuri pământeşti, totuşi mândri în duh. Punctul care trebuie observat este că oricare ar fi darurile sau condiţiile noastre financiare şi intelectuale, lucrul acceptabil din punctul de vedere divin este smerenia spiritului. O astfel de dispoziţie este esenţială pentru cei care vreau să primească înţelepciunea care vine de sus — ei trebuie să aibă o apreciere smerită a deficienţelor proprii şi a lipsei de înţelepciune, altfel nu pot primi liber, din toată inima, înţelepciunea pe care Dumnezeu binevoieşte s-o dea în timpul de acum, numai celor care sunt într-o atitudine de inimă ca să o primească. Şi se va vedea de asemenea că această smerenie a minţii este esenţială ca bază pentru spiritul minţii sănătoase — pentru că, cine este oare într-o stare potrivită să gândească drept, rezonabil, nepărtinitor, decât dacă mai întâi de toate are o dispoziţie smerită? Deci trebuie să fim de acord că smerenia este un element primordial în dispoziţia sau mintea lui Cristos.

 

R 2586, col. 1, par. 2:

Al treilea dintre aceste haruri pe care Domnul îl declară binecuvântat este Smerenia, sau, cum am spune noi, blândeţea. Dicţionarul Webster defineşte blândeţea astfel: „Supunere la voinţa divină; răbdare şi blândeţe din motive morale şi religioase”. Se va observa că există o deosebire mare între această supunere răbdătoare, blândă la voinţa divină, şi blândeţea şi răbdarea obişnuite care adeseori pot fi exercitate doar pentru mulţumirea dorinţelor egoiste. Supunerea răbdătoare la voinţa divină este imposibilă pentru cei care nu au pe listă primul har, o minte smerită: cei mândri şi încăpăţânaţi găsesc imposibil să fie supuşi condiţiilor divine; eul se ridică, le denaturează judecăţile şi le îndrumă greşit conştiinţele până la aşa măsură încât nu pot avea încredere deplină în providenţa divină, ci simt că trebuie să întindă mâna şi să sprijine chivotul.

 

R 1962, col 1, par. 1:

Domnul dă cheia pentru această odihnă în cuvintele — „şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”. Cu adevărat, secretul odihnei este într-un spirit blând şi smerit. A fi blând înseamnă a cultiva harurile răbdării, supunerii iubitoare la voinţa lui Dumnezeu, încrederii statornice în iubirea Sa, în grija Sa şi în înţelepciunea sfatului Său călăuzitor şi a providenţelor Sale conducătoare, şi a urma cu perseverenţă acest curs prin vorbire de bine sau prin vorbire de rău, prin împrejurări favorabile sau nefavorabile.

 

Definiţiile din dicţionar (englez-român):

Smerenie: atitudine umilă, umilinţă, comportare modestă, timiditate.

Smerit: umil, plecat, supus, blând.

Blând: 1. blajin, supus, împăciuitor; 2. sfios, umil.

 

  1. Care este relaţia între smerenie şi cunoştinţă?

Psalmul 25:9 “El face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa.”

 

Vol. VI, pag. 97, par. 2:

Pentru a avea ureche să auzim înţelepciunea care vine de sus este necesară o stare de inimă serioasă. Trebuie să posedăm o măsură de smerenie, altfel vom gândi despre noi mai presus decât ar trebui să gândim şi nu vom discerne slăbiciunile noastre, neajunsurile noastre şi nevrednicia noastră, din punct de vedere divin. Trebuie de asemenea să avem o anumită măsură de cinste sau sinceritate — să fim dispuşi să admitem, să recunoaştem defectele văzute de mintea smerită. Privind din acest punct de vedere, cei care doresc dreptatea şi armonia cu Dumnezeu sunt îndrumaţi de providenţele Domnului către Isus ca Mântuitor. Oricât de imperfect ar înţelege unii la început filosofia ispăşirii îndeplinită pentru noi, ei trebuie să înţeleagă cel puţin faptul că erau “din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” — păcătoşi; că jertfa lui Cristos a fost neprihănită şi că Dumnezeu a pregătit-o şi a acceptat-o pentru noi; că prin rănile Lui putem fi vindecaţi, prin ascultarea Lui putem fi acceptaţi de Tatăl, păcatele noastre socotindu-se a fi puse asupra Lui şi a fi purtate de El, iar dreptatea şi meritul Său socotindu-ni-se aplicabile ca o haină a dreptăţii. Noi trebuie să vedem aceasta — Cristos trebuie să fie făcut astfel pentru noi înţelepciune — înainte ca noi să putem acţiona conform cunoştinţei, şi prin acceptarea deplină a meritului Său să fim îndreptăţiţi în faţa Tatălui şi să fim acceptaţi şi sfinţiţi, şi în curând eliberaţi şi glorificaţi. Dar Cristos nu încetează a fi înţelepciunea noastră când facem pasul următor şi când El devine îndreptăţirea noastră. Nu: noi totuşi avem nevoie de El ca Înţelepciunea noastră, Sfătuitorul nostru înţelept. Sub îndrumarea Lui avem nevoie să vedem înţelepciunea de a face o deplină consacrare şi înţelepciunea de a continua acea consacrare într-o viaţă de sfinţire, spre a face voia Tatălui. În fiecare pas pe care-l facem înţelepciunea este lucrul principal; şi de-a lungul întregii vieţi de consacrare sau sfinţire, la fiecare pas al călătoriei spre Cetatea Cerească, noi avem nevoie de înţelepciunea care vine de sus, despre care apostolul spune că este — “mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică” (Iac. 3:17). Înţelepciunea pământească lucrează pe linia egoismului, bunului plac, autoaprecierii, autoîndreptăţirii, încrederii în sine; şi, după cum arată apostolul, aceste lucruri duc la invidie amară şi ceartă, deoarece această înţelepciune, în loc să fie de sus, este “pământească, sufletească, demonică”. Înţelepciunea cerească, dimpotrivă, este în armonie cu caracterul divin al iubirii care “nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios … nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”.

 

R 1920 — Vezi articolul la pag. 67.

 

R 2250, col. 2, par. 2:

(4) „Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi săturaţi!” La cine se aplică această făgăduinţă binecuvântată? Desigur la nimeni în afară de „cei aleşi”, Biserica, numiţi mai sus „săraci în duh”, „blânzi”. Aceştia, şi numai aceştia, flămânzesc şi însetează acum după adevăr şi dreptate, în privinţa descoperirii divine asupra oricărui subiect şi afacere a vieţii. Alţii pot fi puţin flămânzi după adevăr, dar curând ei sunt săturaţi — în special când află că adevărul este nepopular şi că, deşi este dulce la gust, mai târziu aduce chinuri amare de persecuţie şi excludere în condiţiile actuale nefavorabile ale lumii. Pentru un număr considerabil onestitatea şi dreptatea sunt cea mai bună politică, într-un grad limitat — în măsura în care opinia publică le susţine; dar după o dreptate, sinceritate şi iubire de adevăr cu preţul persecuţiei, cu preţul ca oamenii „să vă izgonească dintre ei”, numai „turma mică” — cei biruitori flămânzesc şi însetează. „Ei vor fi săturaţi!” Ei vor fi săturaţi pe deplin curând, foarte curând, la „schimbarea” prin “întâia înviere”, când această stare muritoare va fi schimbată în nemurire; când acest corp de carne va da locul unui corp spiritual perfect. Atunci cunoştinţa în parte şi realizarea în parte a dreptăţii vor fi înlocuite cu o cunoştinţă deplină, desăvârşită, atunci „vom cunoaşte deplin cum am fost cunoscuţi şi noi”. Dar chiar şi acum această clasă se bucură de măsuri mult mai mari de cunoştinţă a adevărului şi de experienţe în binecuvântările dreptăţii, decât sunt posibile pentru orice altă clasă.

 

R 2860, col. 2, par. 1:

O lecţie în legătură cu acest subiect, care este aplicabilă la toţi din poporul consacrat al Domnului, este lecţia smereniei. Numai când suntem într-o atitudine smerită a minţii putem căpăta o vedere a lungimilor şi lărgimilor, a înălţimilor şi adâncimilor planului divin. Altminteri în mod continuu am constata că vederea noastră despre Dumnezeu şi despre Cuvântul şi planul Său sunt ascunse de noi. Astfel Domnul declară că El stă împotriva celor mândri şi Îşi arată favoarea celor smeriţi. De aceea, dragi fraţi, în loc să ne gândim că suntem mari, dimpotrivă, să ne amintim că suntem ţărână şi că, aşa cum a spus poetul,

„În locul cel mai înalt acum stau eu,

La picioarele Răscumpărătorului meu;

Nici o bucurie reală în viaţă nu întâlnesc,

Decât pe El minunat să-L servesc”.

 

R 3511, col. 1, par. 6:

Atinge mândria unui om şi îi vei stârni întreaga fiinţă. Prin urmare, binecuvântaţi şi într-o condiţie favorabilă sunt cei smeriţi, cei blânzi şi cei modeşti cu inima. Ei nu numai că sunt mai bine pregătiţi să primească veştile bune despre Împărăţie, ci vor fi şi mai bine pregătiţi să meargă pe urmele Învăţătorului în obţinerea Împărăţiei. Mândria se află în general în eroare şi prin urmare vine deseori în contact cu Adevărul, cum este în acest caz. De fapt n-a fost nimic realmente jignitor în cuvintele Domnului nostru, „Adevărul vă va face liberi”: puterea Adevărului din aceste cuvinte a stârnit mânia ascultătorilor, şi nu vreo duritate sau asprime a sentimentului — expresia le-a rănit mândria.

 

  1. De unde ştim că smerenia este principiul care stă la baza guvernării divine?

Matei 23:12 “Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat.”

Iacov 4:6, 10 “Dar El ne dă un har şi mai mare. De aceea zice: “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi”.” “Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa.”

Filipeni 2:7-10 “S-a dăzbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ.”

 

Vol. V, pag. 151, par. 2:

Există un motiv foarte important pentru folosirea acestui titlu. Este un titlu de mare cinste, datorită unei necontenite aduceri aminte a marii Sale Biruinţe — a ascultării Sale credincioase, smerite, de aranjamentele Tatălui ceresc, chiar până la moarte, şi încă moarte de cruce, prin care El Şi-a asigurat dreptul la toată cinstea şi slava, demnitatea şi puterea, prezente şi viitoare, şi la natura divină. Prin acest titlu, “Fiul Omului”, atât îngerilor cât şi oamenilor li se arată în mod direct marea manifestare a smereniei din partea Singurului Conceput al Tatălui şi principiul fundamental al guvernării divine: cel care se înalţă va fi înjosit, iar cel care se smereşte va fi înălţat. Astfel că de fiecare dată când este folosit acest nume, el are de dat multe instrucţiuni valoroase tuturor celor care vor fi învăţaţi de Dumnezeu şi care sunt doritori să-L cinstească şi să facă ceea ce este bineplăcut în ochii Lui.

 

Vol. V, pag. 423, par. 1:

Printre îngerii care-şi păstraseră starea de la început şi loialitatea faţă de Dumnezeu, fără îndoială s-ar fi putut găsi mulţi care şi-ar fi luat bucuroşi sarcina să îndeplinească voinţa Tatălui şi să devină preţul de răscumpărare al omului; dar a face astfel însemna cea mai mare încercare, cea mai aspră probă la care putea fi expusă loialitatea faţă de Dumnezeu, şi prin urmare, cel care-şi manifesta astfel devotamentul, loialitatea şi credinţa era vrednic să aibă cea mai înaltă poziţie printre toţi fiii îngereşti ai lui Dumnezeu, cu mult deasupra îngerilor, a domniilor şi a puterilor şi a oricărui nume care se poate numi. Mai mult, parte din scopul divin era ca această ocazie să fie folosită pentru a ilustra faptul că oricine caută să-şi exercite propriile sale ambiţii egoiste (cum a făcut Satan) va fi degradat, înjosit, în timp ce, dimpotrivă, oricine se va smeri cu totul, în ascultare de voinţa şi de planul Tatălui ceresc, va fi înălţat corespunzător. Dumnezeu a aranjat planul Său astfel încât să facă această trăsătură o necesitate; cu scopul ca în această manifestare a simpatiei divine şi a dragostei faţă de lume să se poată acorda şi o ocazie pentru manifestarea iubirii, umilinţei şi ascultării Singurului Conceput al Tatălui — Fiul Său preaiubit, pe care Lui I-a plăcut să-L onoreze.

 

R 2655, col. 1, par. 2-4:

După ce în mod special porunceşte modestie şi smerenie celor mai avansaţi şi mai capabili din turmă, apostolul, în cuvintele textului nostru, îndeamnă ca fiecare din oile Domnului, în loc de a căuta să fie conducător, în sensul de a fi stăpânitor sau domn sau stăpân, ar trebui să caute să fie supus unul altuia — să asculte cu bucurie şi pe cel mai umil din turmă şi să dorească să cedeze propria sa preferinţă, în măsura în care îi permite raţiunea şi conştiinţa sa. Dacă o Biserică lucrează sub acest spirit, este puţin probabil că va fi sfâşiată de certuri, deoarece fiecare va fi atât de doritor după interesele cauzei şi atât de dispus să se coboare la dorinţele altora, încât nici chiar dorinţa majorităţii nu va fi considerată satisfăcătoare, ci mai degrabă toţi vor căuta, dacă este posibil, să ajungă la o concluzie atât de modificată, încât să întrunească aprobarea aproape sau chiar unanimă.

Apostolul în modul cel mai clar arată că o calitate esenţială pentru o astfel de conduită potrivită din partea Bătrânilor şi din partea tuturor, este smerenia. Cât de frumos este îndemnul lui: „Să fiţi împodobiţi cu smerenie”. Ideea pare a fi că deasupra tuturor celorlalte podoabe ale caracterului, şi care le acoperă pe toate, ar trebui să fie această haină a minţii smerite, dispoziţia opusă mândriei.

Ca să încheie acest argument, apostolul ne aminteşte de principiul în baza căruia Domnul nostru se ocupă de turma Sa şi de toţi — că El dezaprobă mândria şi că toţi care sunt însufleţiţi de mândrie pot fi siguri că Domnul, departe de a-i primi, de a avea părtăşie cu ei, de a-i conduce, de a-i binecuvânta, li se va împotrivi, îi va îndepărta de la El. Deducţia firească este că Domnul astfel împotrivindu­­-li-Se, tendinţa acestora care vin sub influenţa unui spirit de mândrie şi ambiţie nu va fi spre adevăr, nici spre vreun rod şi har al spiritului, ci tot mai departe de acestea. „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” Haideţi deci, dragi fraţi, spune apostolul, să cultivăm această smerenie pe care Domnul o iubeşte şi o apreciază atât de mult şi promite că o va răsplăti. Să ne smerim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să ne înalţe la timpul potrivit.

 

  1. Ce înseamnă a fi “împodobit cu smerenie”?

1 Petru 5:5 “Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”.”

 

R 2655, col. 1, par. 3:

Apostolul în modul cel mai clar arată că o calitate esenţială pentru o astfel de conduită potrivită din partea Bătrânilor şi din partea tuturor, este smerenia. Cât de frumos este îndemnul lui, „Să fiţi împodobiţi cu smerenie”. Ideea pare a fi că deasupra tuturor celorlalte podoabe ale caracterului, şi care le acoperă pe toate celelalte, ar trebui să fie această haină a minţii smerite, dispoziţia opusă mândriei.

 

  1. Este posibil să avem prea mare smerenie?

 

Vol. V, pag. 255, par. 3:

Astfel şi cei care sunt prea umiliţi (prea lipsiţi de încredere în sine) ca să realizeze ceva în viaţă, sunt încurajaţi, ridicaţi şi făcuţi folositori pentru ei înşişi şi pentru alţii, prin acelaşi Spirit al adevărului care mustră şi corectează pe cei prea încrezători, ambiţioşi, conştienţi de sine, mândri. Primii sunt încurajaţi prin asigurările de ajutor divin; iar ultimii sunt înfrânaţi, moderaţi, aduşi în supunere şi învăţaţi în legătură cu ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi folositor pentru ei: după cum spune apostolul: “Dacă cineva îîncrezătorş socoteşte că ştie ceva îprin propria înţelepciuneş, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” (1 Cor. 8:2). Să ne amintim însă că transformările caracterului nu vin prin aceea că zicem Doamne, Doamne, nici prin aceea că avem o Biblie în posesie, nici prin aceea că ne alăturăm unei organizaţii omeneşti numită biserică, ci prin aceea că ne alăturăm lui Cristos şi primim de la El Spiritul Cuvântului Său, Spiritul adevărului, Spiritul sfinţeniei, Spiritul unei minţi sănătoase — Spiritul sfânt al Său şi al Tatălui.

 

  1. Care elemente ale caracterului sunt în opoziţie directă cu smerenia?

1 Petru 5:5 “Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”.”

Proverbe 3:34 “Desigur, El Îşi bate joc de cei batjocoritori, dar dă har celor smeriţi.”

Proverbe 6:16-19 “Şase lucruri urăşte Domnul, şi chiar şapte Îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul fals care spune minciuni şi cel care stârneşte certuri între fraţi.”

 

R 2204, col. 1, par. 5, 6:

Dragostea perfectă este smerită — „nu se laudă”. Ea nu trâmbiţează înaintea sa. Faptele sale bune nu sunt făcute pentru a fi văzute de oameni, ci ar fi făcute exact la fel şi dacă nimeni nu le-ar vedea sau cunoaşte în afară de Dumnezeu. Ea nu se laudă nici cu cunoştinţa ei, nici cu favorurile ei, ci în smerenie recunoaşte că orice dar bun şi desăvârşit vine de la Tatăl; şi pentru fiecare îndurare este recunoscătoare. Adevărat a zis cineva, că „Dragostea îl scuteşte pe om de a se face de râs printr-o purtare plină de importanţă, şi prin aceea că se vâră într-o poziţie care îi trădează incompetenţa”.

Dragostea perfectă este amabilă — „nu se poartă necuviincios”. Mândria este rădăcina din care cresc în mare parte conduita necuviincioasă şi grosolănia atât de obişnuite la cei care se cred cineva,  intelectual sau financiar. Dragostea perfectă, dimpotrivă, dezvoltă amabilitatea împreună cu umilinţa. Un om cugetător a spus: „Politeţea a fost definită ca dragoste în lucruri mărunte. Curtoazia se spune că este dragoste în lucruri mici. Unicul secret al politeţii este a iubi. Un gentleman îdomnş este acela care face lucrurile cu gentileţe, cu dragoste”.

 

R 2060, col. 2, punctul 7:

Nimic nu este mai periculos pentru un copil al lui Dumnezeu decât încrederea în sine: ea opreşte calea spre progres şi spre reformarea adevărată a inimii, şi împiedică utilitatea adevărată pentru alţii şi în special utilitatea în serviciul lui Dumnezeu; deoarece Cuvântul Său declară: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”.

În locul încrederii în sine, înţelepciunea dictează o neîncredere în sine, aducându-şi aminte de slăbiciunea şi imperfecţiunile sale, şi corespunzător mai mare reverenţă pentru Dumnezeu şi încredere în El, care mai mult decât orice ne va întări şi ne va ajuta să ne depărtăm de răul stării noastre decăzute.

R 2450, col. 2, par. 3:

Sentimente de rivalitate, ceartă şi slavă deşartă par în special să împresoare pe oricare din poporul Domnului care posedă un anumit grad de talent sau capacitate sau o situaţie onorabilă în viaţă, şi în special pe aceia care se află în poziţii influente în Biserică; şi în timp ce aceştia, prin urmare, trebuie să fie în mod special în gardă împotriva acestei împresurări a trupului, nu trebuie uitat faptul că, aşa cum a spus cineva, „Există o mândrie care priveşte în sus cu invidie, precum şi o mândrie care priveşte în jos cu dispreţ”. Urmaşii Domnului trebuie să ţină minte că mândria la orice persoană, în orice stare, în privinţa oricărei chestiuni, este extrem de condamnabilă în ochii lui Dumnezeu şi Îi este neplăcută. „Domnul stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” De aceea, toţi cei care voiesc să rămână în dragostea Domnului trebuie să fie foarte atenţi în această privinţă — să se păstreze foarte smeriţi, foarte umiliţi în conduită, şi în special în minte. Iac. 4:6; 1 Pet. 5:5.

 

R 3114, col. 2, par. 2:

“Cel care nu-şi dedă sufletul la deşertăciune … .” îPs. 24:4ş ­— Mândria este o urâciune pentru Domnul şi pentru toţi cei care se împărtăşesc din spiritul Său. Este o buruiană care odată ce i se permite să prindă rădăcină în inimă, curând va scoate afară orice har. Psalmistul spune: „Urăsc gândurile deşarte”; şi aşa ar trebui să fie şi sentimentele noastre. Harul smereniei, al blândeţii, este unul dintre cele mai frumoase care pot împodobi caracterul. El are o apreciere cumpătată a însuşirilor personale, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, ci caută să-şi exercite talentele, nu pentru mândrie şi slavă deşartă, ci pentru bucuria de a face bine. Este modest, neprefăcut şi sincer, atât în privinţa aprecierii însuşirilor proprii, cât şi ale altora. Ce mângâiere şi plăcere se află în tovărăşia celor stăpâniţi de un astfel de spirit!

 

R 3231, col. 1, par. 1:

Goliat ar putea în mod potrivit reprezenta mândria, susţinută de o oştire de deşertăciuni lumeşti. Unul dintre chinurile severe ale Noii Creaţii este cucerirea iubirii pentru spiritul lumesc aflat sub conducerea mândriei. Mândria lumească este o provocare pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru ascultarea de El, şi numai cei care au mare curaj şi încredere deplină în Domnul pot să învingă acest uriaş. Este necesar de asemenea ca biruinţa să fie completă — ca mândria să fie complet umilită, omorâtă, astfel încât niciodată să nu se mai poată ridica spre a ne nimici. Aceasta este o luptă individuală şi unica armă potrivită împotriva acestui uriaş este pietricica din pârâu, mesajul Domnului, care ne arată ceea ce este plăcut şi acceptabil în ochii Lui, şi care ne asigură că cel care se smereşte va fi înălţat, iar cel care se înalţă va fi smerit. Precum exprimă poetul: „Unde lăudăroşia se sfârşeşte, demnitatea adevărată începe”.

 

  1. Ce lecţii putem învăţa din exemplul de smerenie al lui Isus?

Filipeni 2:8 “La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.”

 

Vol. V, pag. 111, par. 1, până la pag. 112:

(2) Adversarul I-a sugerat Domnului nostru metode de fachir pentru prezentarea misiunii Sale oamenilor — ca El să sară de pe streaşina templului în valea dedesubt, în văzul mulţimii; aşa încât văzându-L că supravieţuieşte nevătămat, pentru ei ar fi o dovadă a puterii Sale supraomeneşti, ceea ce i-ar face imediat să-L accepte ca Mesia şi să coopereze cu El în lucrarea care-I stătea în faţă. Dar Domnul nostru a văzut imediat că astfel de metode erau complet în dezacord cu aranjamentul divin, şi nici chiar aplicarea greşită de către Adversar a unui text scriptural (aparent în favoarea acelui lucru rău) nu L-a clintit de la principiile dreptăţii. El a răspuns imediat că o astfel de procedură din partea Sa ar fi o ispitire a providenţei divine, cu totul nejustificată, şi de aceea nu trebuia să fie luată în considerare nici un moment. Acolo unde Îl chema datoria sau primejdia, Învăţătorul nu ezita, ci recunoştea capacitatea Tatălui de a-I păzi toate interesele; însă adevărata încredere în Dumnezeu nu implică o expunere nesocotită la pericol, fără poruncă divină, şi numai ca demonstraţie şi dintr-un spirit de lăudăroşenie.

Fraţii Domnului au şi ei ispite de acest fel, şi au nevoie să-şi amintească această lecţie şi acest exemplu pus înaintea lor de Căpetenia Mântuirii noastre. Noi nu trebuie să ne repezim nepoftiţi în pericole şi să ne considerăm astfel soldaţi viteji ai crucii. “Faptele temerare” pot să nu pară nelalocul lor pentru copiii diavolului, dar ele sunt cu totul nepotrivite pentru copiii lui Dumnezeu. Aceştia din urmă au o luptă care cere încă mai mare curaj. Ei sunt chemaţi să facă servicii pe care lumea nu le aplaudă, nici măcar nu le apreciază, ci adesea le persecută. Ei sunt chemaţi să suporte dezonoarea şi batjocurile lumii; da, şi cei netăiaţi împrejur la inimă “să spună tot felul de lucruri rele” împotriva lor pe nedrept, din cauza lui Cristos. În privinţa aceasta urmaşii Căpeteniei Mântuirii noastre trec pe acelaşi drum şi merg pe urmele Căpeteniei lor. Şi se cere mai mare curaj pentru a ignora ruşinea şi dezonoarea lumii, în serviciul neapreciat al lui Dumnezeu, decât pentru a face ceva faptă mare şi extraordinară care l-ar face pe omul natural să se minuneze şi s-o admire.

Una dintre luptele principale ale celor care umblă pe această cale îngustă este lupta împotriva voinţei proprii; să-şi aducă voinţa în cea mai deplină supunere faţă de voinţa Tatălui ceresc şi să o ţină supusă; să-şi conducă propriile inimi, zdrobind ambiţiile care se ridică, ambiţii fireşti chiar pentru omul perfect, stingând aceste focuri care se aprind şi prezentându-şi trupul şi toate interesele pământeşti ca jertfe vii în serviciul Domnului şi al cauzei Sale. Acestea au fost încercările în care Căpetenia noastră a câştigat victoria şi laurii ei, şi acestea sunt şi încercările “fraţilor” Săi. “Cine este stăpân pe sine îcine se aduce în subordonare deplină faţă de Dumnezeuş preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”; acesta este mai mare şi decât cel care, având o concepţie falsă despre credinţă, ar sări de pe streaşina unui templu, sau ar face o altă ispravă nesăbuită. Adevărata credinţă în Dumnezeu nu constă într-o credulitate oarbă şi în presupuneri extravagante în privinţa grijii Sale providenţiale; dimpotrivă, ea constă într-o încredere liniştită în toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe făcute de Dumnezeu, o încredere care-l face în stare pe cel credincios să se împotrivească diferitelor eforturi ale lumii, ale cărnii şi ale diavolului de a-i distrage atenţia, şi care urmează cu grijă liniile credinţei şi supunerii marcate pentru noi în Cuvântul divin.

 

Vol. V, pag. 423, par. 1:

Printre îngerii care-şi păstraseră starea de la început şi loialitatea faţă de Dumnezeu, fără îndoială s-ar fi putut găsi mulţi care şi-ar fi luat bucuroşi sarcina să îndeplinească voinţa Tatălui şi să devină preţul de răscumpărare al omului; dar a face astfel însemna cea mai mare încercare, cea mai aspră probă la care putea fi expusă loialitatea faţă de Dumnezeu, şi prin urmare, cel care-şi manifesta astfel devotamentul, loialitatea şi credinţa era vrednic să aibă cea mai înaltă poziţie printre toţi fiii îngereşti ai lui Dumnezeu, cu mult deasupra îngerilor, a domniilor şi a puterilor şi a oricărui nume care se poate numi. Mai mult, parte din scopul divin era ca această ocazie să fie folosită pentru a ilustra faptul că oricine caută să-şi exercite propriile sale ambiţii egoiste (cum a făcut Satan) va fi degradat, înjosit, în timp ce, dimpotrivă, oricine se va smeri cu totul, în ascultare de voinţa şi de planul Tatălui ceresc, va fi înălţat corespunzător. Dumnezeu a aranjat planul Său astfel încât să facă această trăsătură o necesitate; cu scopul ca în această manifestare a simpatiei divine şi a dragostei faţă de lume să se poată acorda şi o ocazie pentru manifestarea iubirii, umilinţei şi ascultării Singurului Conceput al Tatălui — Fiul Său preaiubit, pe care Lui I-a plăcut să-L onoreze.

 

R 2201, col. 2, par. 3, 4:

Cuvintele Domnului nostru către Petru, „Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu Mine”, cu certitudine implică faptul că spălarea era mai mult decât o simplă ceremonie — mai mult şi decât o simplă expresie a umilinţei, aşa cum ne vom strădui să arătăm. Totuşi, principiul ar trebui să-şi păstreze valoarea în orice timp şi în orice împrejurare: că orice serviciu util ce poate fi făcut unui membru confrate al corpului lui Cristos, oricât ar fi de umil sau neînsemnat, să fie făcut ca pentru Domnul.

După ce terminat acel serviciu, Învăţătorul a explicat semnificaţia lui. El le-a arătat un exemplu (1) de umilinţă, prin aceea că a fost dispus să facă şi cel mai umil serviciu pentru cei care erau cu adevărat ai Lui; (2) spălarea a fost o ilustraţie a unui mare adevăr, şi anume, că deşi erau deja curăţiţi de către Domnul — îndreptăţiţi liber de toate lucrurile, prin credinţă în El — existau încă anumite întinări care se vor lipi de ei, de fiecare, atât timp cât vor fi în lume, de la contactul cu relele ei şi prin asalturile ei. În timp ce spălarea generală (îndreptăţirea) rămânea valabilă în orice timp, totuşi ei aveau nevoie mereu (în mod figurat) să-şi spele picioarele unul altuia — prin „spălarea cu apă prin Cuvânt” (Efes. 5:26). Aceasta însemna să vegheze reciproc la binele lor; să se păstreze unul pe altul curaţi, sfinţi, puri, şi să se ajute unul pe altul în învingerea încercărilor, ispitelor şi asalturilor lumii rele actuale — care se ridică din cele trei surse ale ispitei: „lumea, trupul şi diavolul”.

 

R 2228, col. 1, par. 3, până la sfârşit.  Vezi fragmentul la pag. 69.

 

R 2450, col. 1, par. 3 şi col. 2, par. 2:

Cei care au interpretat că această spălare semnifică o ceremonie asemănătoare cu ceremonia simbolică a Cinei de Amintire şi cu ceremonia simbolică a Botezului, sunt, credem noi, în eroare. Se pare că nu este nimic simbolic în ea. Este doar o ilustraţie a principiului smereniei care trebuie să însoţească fiecare afacere a vieţii. Dacă vreunii din poporul Domnului au nevoie de spălare, sau au nevoie de orice alt ajutor de un caracter umil, fraţii lor să-i servească bucuros şi cu dragă inimă; şi oricine posedă Spiritul Domnului va face cu siguranţă un astfel de serviciu; dar a insista, cum fac unii, ca fiecare din poporul Domnului să-şi spele mai întâi propriile picioare şi să le cureţe, şi apoi să-şi spele picioarele unul altuia ceremonial, este contrar exemplului Său, pe care El ne învaţă să-l urmăm. Exemplul a fost un serviciu, şi nu o inconvenienţă şi o ceremonie.

Toţi cei care sunt cu adevărat urmaşii Domnului să dea mare atenţie şi să urmeze cu exactitate adevăratul exemplu al spiritului Învăţătorului, de smerenie, umilinţă şi serviciu faţă de membrii corpului Său. Toată ideea este conţinută în cuvintele Sale: „Robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel care l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri îdacă apreciaţi aceste principii care se aplică la toate afacerile vieţiiş, ferice de voi dacă le faceţi îdacă trăiţi conform acestei reguli, iubindu-vă şi slujind unul altuiaş.” Vers. 16, 17.

 

R 3495, col. 2, ultimul par.:

O femeie samariteană a venit la fântână după apă în timp ce Isus Se odihnea acolo, şi relatarea despre discuţia Domnului nostru cu ea constituie una dintre cele mai remarcabile prezentări ale adevărului divin găsite în Evanghelii. Este vrednic de observat că în atâtea ocazii Domnul nostru a spus lucruri remarcabile unor oameni nu atât de remarcabili şi în împrejurări nu foarte remarcabile. Există o încurajare în aceasta pentru toţi urmaşii Săi: într-adevăr, găsim că pe tot parcursul Veacului Evanghelic Domnul a comunicat în principal cu cei umili — „nu sunt mulţi înţelepţi … nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales”. “N-a ales Dumnezeu pe cei care sunt săraci faţă de lume, ca să fie bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei?” Atunci, deoarece prin harul lui Dumnezeu am auzit vocea divină anunţând pace prin Isus Cristos, să ne bucurăm, dar să ne simţim şi smeriţi, amintindu-ne că El ia din lucrurile de jos ale lumii pentru a face din ele pe cele nobile, care Îi vor reflecta slava şi Îi vor vesti lauda toată eternitatea ca semne ale harului Său.

 

  1. A fost smerenia caracteristică apostolilor?

Efeseni 3:8 “Da, mie, cel mai mic dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc printre neamuri evanghelia bogăţiilor nepătrunse ale lui Hristos.”

 

R 1885, col. 1, par. 5:

Apostolul a făcut o apreciere smerită, cumpătată a stării şi puterii sale spirituale. El nu s-a simţit umflat de mândrie pentru că era un vas ales al Domnului ca să-I ducă numele înaintea neamurilor. El nu s-a considerat Marele Apostol, şi nici nu s-a lăudat în vreun fel. Şi atât de departe a fost el de a se mândri cu realizările sale spirituale, încât cu umilinţă i-a reamintit bisericii de posibilitatea de a fi el însuşi dezaprobat, chiar după ce a predicat altora, dacă nu continua să stea ferm în integritatea sa şi să crească în har (1 Cor. 9:27). Şi în timp ce Îl prezenta pe Cristos înaintea lor ca puterea lui Dumnezeu şi ca înţelepciunea lui Dumnezeu, şi ca modelul care să fie imitat de ei, a declarat smerit că împreună cu ei se străduia să urmeze modelul, pe Cristos, încrezându-se numai în meritul jertfei Sale ca să-i compenseze neajunsurile. Astfel el era scutit de cea mai mare piedică pentru dezvoltarea spirituală — mulţumirea de sine; căci, dacă cineva crede că a atins o stare spirituală satisfăcătoare, chiar din acel moment poate considera începutul declinului său spiritual. Nici o realizare actuală nu poate fi mulţumitoare pentru un urmaş sincer al lui Cristos care se străduieşte serios să copieze modelul desăvârşit. Numai dacă întoarcem privirile de la Cristos putem fi mulţumiţi cu noi înşine; pentru că, având în faţă întreg modelul, se descoperă întotdeauna defectele noastre. Şi dacă în mândria inimii le pierdem din vedere, ele devin şi mai vădite în ochii altora. Creştinul să-şi găsească satisfacţia numai când îşi dă seama că el creşte necontenit în asemănarea lui Cristos. Ca şi apostolul, să se gândească, nu la aceea că deja a ajuns, nici că este deja perfect, ci că este încă în alergare şi face progres spre ţintă. Şi fără îndoială faptul că apostolul considera că nu a ajuns la perfecţiune şi că era încă supus slăbiciunii, l-a făcut să caute harul Domnului, l-a menţinut întotdeauna într-o atitudine smerită a minţii şi l-a făcut compătimitor în privinţa slăbiciunilor şi greşelilor altora. Cei care devin mândri şi încrezuţi se silesc să scoată firul de praf din ochiul fratelui şi uită bârna din ochiul lor.

 

R 2826, col. 1, par. 3-5:

Să observăm simplitatea introducerii apostolului în această carte minunată. El n-a scris titlul cărţii aşa cum apare în Bibliile noastre — „Descoperirea Sfântului Ioan Teologul” — adică Descoperirea Sfântului Ioan, Doctor în Teologie. Din contră, Ioan n-a pretins onoare pentru descoperire; n-a fost a lui, ci, aşa cum explică lămurit, a fost de la Domnul nostru Isus Cristos — şi Lui de la Dumnezeu Tatăl. N-a fost nici chiar pentru Ioan în vreun sens special, ci, aşa cum el iarăşi declară, pentru „robii” lui Dumnezeu, dată prin „robul Său Ioan”. Această simplitate, comună tuturor apostolilor, ni-i recomandă ca oameni smeriţi — tocmai felul de oameni pe care trebuie să ne aşteptăm să-i folosească Domnul nostru ca slujitori şi mesageri speciali pentru poporul Său. Simplitatea apostolică este în contrast izbitor cu pompa majorităţii celor care pretind a fi elevii şi confraţii lor slujitori, şi care îşi găsesc plăcerea în titlurile de „Reverend”, „Preacuvios”, „Sfinţia Sa”, „Doctor în Teologie” etc. Şi în măsura în care spiritul lumii este înăbuşit de spiritul lui Cristos — şi în măsura în care poporul Domnului este zelos în căutarea şi găsirea „cărărilor celor vechi” (Ier. 6:16), în acea măsură aceste titluri omeneşti, care înseamnă atât de mult pentru lume şi pentru Babilon, ajung să apară zadarnice, nepotrivite, amăgitoare.

În loc să-şi adauge titluri mari şi lăudăroase la numele său, ca Reverend, Episcop, Supraveghetor al tuturor Bisericilor din Asia Mică, îl găsim pe Ioan că se prezintă ca „Fratele Vostru”, tovarăş al tuturor sfinţilor în necaz şi în Împărăţie şi în îndelunga răbdare a lui Isus Cristos. El a fost părtaş cu Cristos, ca membru al corpului Său, în necazurile Sale, în răbdarea Sa durabilă, şi în perspectivă comoştenitor în Împărăţia Sa, şi în toate acestea a fost fratele tuturor confraţilor ucenici, părtaşi la aceleaşi suferinţe şi în viitor la aceeaşi glorie. Se înţelege în general că Ioan deja fusese aspru persecutat, şi că pe timpul acestei viziuni el era în exil pe mica insulă din Marea Mediterană, numită Patmos — o insulă penală unde condamnaţii erau folosiţi la exploatarea marmurei etc. Totuşi Ioan, cu remarcabilă modestie, trece nu doar peste serviciul său anterior pentru adevăr, care-i cauzase persecuţia, ci de asemenea trece cu uşurinţă peste persecuţie în sine, menţionând numai că el era pe insula Patmos din cauza fidelităţii sale pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia că Isus era Cristosul.

Această simplitate, această lipsă de lăudăroşenie atât de remarcabilă în scrierile tuturor apostolilor, îi recomandă pe ei şi cuvintele lor atenţiei noastre, şi îi indică a fi în slujire nu pentru mulţumirea vanităţii, sau pentru a căuta răsplăţi pământeşti de vreun fel, ci numai ca slujitori ai lui Dumnezeu, care şi-au găsit plăcerea în a face voia Lui şi a spune veştile bune, până la totala ignorare de sine, exceptând doar ocaziile când menţionarea persoanei lor putea fi necesară şi utilă Bisericii. Toţi urmaşii Domnului fac bine să remarce această caracteristică a Învăţătorului şi a celor pe care El i-a ales în mod special să fie urmaşii Lui şi exemplele noastre. În măsura în care obţinem spiritul Domnului, acesta se va manifesta în mod asemănător în sentimentele şi conduita noastră.

 

Vol. VI, pag. 210, par. 2, până la pag. 212, par. 1:

Ceilalţi ucenici nealeşi astfel pentru slujba de apostoli au fost şi ei iubiţi de Domnul şi fără îndoială că au fost în armonie deplină cu numirea celor doisprezece, recunoscând-o a fi în interesul lucrării în general. Pe ce bază a făcut Domnul alegerea, nu se declară; dar avem relatarea propriei Sale rugăciuni în această privinţă, că, “ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat”; şi “Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat şi nici unul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării” — Iuda. În ce sens sau în ce grad a făcut Tatăl alegerea celor doisprezece nu are importanţă pentru noi. Fără îndoială că o calitate pe care o aveau aceştia era smerenia; şi fără îndoială că ocupaţiile lor modeste şi experienţele anterioare din viaţă fuseseră astfel încât au înclinat nu numai să-i facă oameni smeriţi, dar pe lângă aceasta şi să ducă la tărie de caracter, hotărâre, perseverenţă etc., până la un grad la care alte îndeletniciri probabil n-ar fi putut duce la fel de bine. Suntem informaţi că alegerea celor doisprezece atunci când a avut loc, în loc de a aştepta până la Cincizecime (data conceperii Bisericii), a fost în mare măsură cu scopul de a permite celor doisprezece să fie în mod special cu Domnul, să-I vadă lucrările, să-I audă mesajul, pentru ca astfel să poată fi la timpul cuvenit martori care să ne spună direct, nouă şi întregului popor al lui Dumnezeu, minunatele lucrări ale lui Dumnezeu şi minunatele cuvinte ale vieţii manifestate prin Isus. Luca 24:44-48; Fapte 10:39-42.

Însărcinarea apostolică

Nu există nicăieri nici cea mai vagă sugestie făcută apostolilor sau cu privire la ei, că ei urmau să fie stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu; că trebuiau să se considere diferiţi de ceilalţi credincioşi, scutiţi de acţiunile legii divine, sau în mod special favorizaţi sau asiguraţi în privinţa moştenirii lor veşnice. Trebuiau să-şi amintească tot timpul că “voi toţi sunteţi fraţi” şi că “unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos”. Trebuiau să ţină minte totdeauna că era necesar să-şi întăreascăchemarea şi alegerea; şi dacă nu se supuneau Legii Iubirii şi nu erau smeriţi precum copilaşii, cu nici un chip nu “intrau în Împărăţie”. Nu li s-a dat nici un titlu oficial şi nici alte instrucţiuni cu privire la o îmbrăcăminte deosebită sau la o purtare deosebită, ci doar că în toate aceste lucruri ei trebuiau să fie exemple pentru turmă; pentru ca alţii văzând faptele lor bune să mărească pe Tatăl; pentru ca alţii care mergeau în urmele lor să urmeze şi ei astfel în urmele conducătorului şi în final să ajungă la aceeaşi glorie, onoare, nemurire — părtaşi ai aceleiaşi naturi divine, membri ai aceleiaşi Noi Creaţii.

Însărcinarea apostolilor a fost una de serviciu — ei urmau să se servească unul pe altul, să servească pe Domnul şi să-şi dea viaţa pentru fraţi. Aceste servicii urmau să fie făcute în mod special în legătură cu promulgarea Evangheliei. Ei au fost părtaşi ai ungerii premergătoare, care deja venise peste Învăţătorul lor — aceeaşi ungere care aparţine tuturor celor din Noua Creaţie, tuturor celor din Preoţimea Împărătească, şi care este descrisă de profet când zice: “Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi … să pansez pe cei cu inima zdrobită” etc. Isa. 61:1, 2; Luca 4:17-21; Mat. 10:5-8; Marcu 3:14, 15; Luca 10:1-17.

 

  1. De ce este smerenia o caracteristică esenţială la un Bătrân?

1 Timotei 3:6 “Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva, umflat de mândrie, să cadă în vina Diavolului.”

 

Vol. VI, pag. 246, par. 2:

În Scripturi nu există nici o sugestie că o persoană inaptă pentru lucrarea care este de făcut trebuie să fie considerată ca numită de Domnul în acea poziţie pentru care nu este potrivită în mod special; ci mai degrabă este o datorie ca în corpul lui Cristos fiecare membru să servească pe alţii conform talentelor sale — conform capacităţilor sale — şi ca fiecare să fie destul de modest, destul de smerit, “să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potriveşte, ci să aibă gânduri cumpătate”, conform valorii reale a talentelor pe care Domnul i le-a acordat. Şi nici Biserica nu trebuie să recunoască pe aceia dintre ei care doresc să fie cei mai mari, pentru faptul că ei doresc. Dimpotrivă, Biserica trebuie să ia cunoştinţă de smerenie, ca fiind una din calităţile esenţiale pentru funcţia de bătrân sau pentru serviciul din oricare ramură. Dacă prin urmare doi fraţi par să fie la fel de talentaţi, dar unul este ambiţios şi îndrăzneţ, iar celălalt smerit şi timid, Spiritul Domnului, care este spiritul înţelepciunii şi al minţii sănătoase, ar învăţa pe poporul Domnului să aprecieze pe fratele mai smerit ca fiind acela pe care Domnul îl favorizează în mod deosebit şi vrea ca ei să-l pună în locul mai proeminent de serviciu.

 

Vol. VI, pag. 251, par. 2:

Citim: “Bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură” (1 Tim. 5:17, 18). În virtutea acestor cuvinte, biserica nominală a dezvoltat o clasă de Bătrâni Conducători şi a pretins pentru toţi bătrânii o poziţie conducătoare sau autoritară, dacă nu dictatorială, printre fraţi. O astfel de definiţie a “conducerii” este contrară cu toate prezentările din Scripturi despre acest subiect. Timotei, ocupând poziţia de supraveghetor general sau Bătrân, a fost instruit de către apostol, zicând: “Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată” etc. “Robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi”. Nimic, desigur, n-ar aproba aici o conducere autocrată sau o purtare dictatorială — smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, iubirea frăţească, iubirea, trebuie să fie calităţile proeminente ale celor recunoscuţi ca bătrâni. Ei trebuie să fie exemple pentru turmă în toate sensurile. Dacă ei, prin urmare, ar fi dictatoriali, exemplul pentru turmă ar fi ca toţi să fie dictatoriali; dar dacă ei ar fi smeriţi, îndelung răbdători, răbdători, blânzi şi iubitori, atunci ilustraţia ar fi pentru toţi în conformitate cu acestea. O redare mai literală a pasajului pe care-l avem în analiză arată că bătrânilor trebuie să li se dea onoare în măsura în care ei manifestă credincioşie faţă de responsabilităţile serviciului pe care l-au acceptat. Am putea prin urmare să redăm pasajul astfel: Bătrânii proeminenţi să fie socotiţi vrednici de îndoită cinste, în special cei care sunt împovăraţi de lucrarea grea a propovăduirii şi învăţării.

 

Vol. VI, pag. 278, par. 4:

Intrigile clericale, şi nu învăţăturile Domnului nostru şi ale celor doisprezece apostoli ai Săi, sunt responsabile de dezbinarea sfinţilor în două clase numite “cler” şi “laici”. Spiritul clerical şi al lui anticrist caută încă să stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu în orice mod posibil — proporţional cu densitatea ignoranţei care predomină într-o adunare. Domnul şi apostolii recunosc drept corpul lui Cristos nu pe bătrâni, ci Biserica (Ecclesia), şi orice demnitate sau onoare le acordă bătrânilor credincioşi, ca servi ai Domnului şi ai Bisericii, nu este doar recunoaşterea lor de către ei înşişi sau recunoaşterea lor de către alţi bătrâni. Adunarea care-i alege trebuie să-i recunoască, trebuie să le recunoască darurile şi capacităţile creştine în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, altfel nu le poate acorda asemenea stare sau onoare. Ca atare, nici un Bătrân n-are vreo autoritate prin propria sa numire. De fapt, dispoziţia de a ignora Biserica, corpul lui Cristos, şi a se pune pe sine şi judecata sa mai presus de toţi, este cea mai bună dovadă că un astfel de frate nu este în atitudinea cuvenită să fie recunoscut ca Bătrân — smerenia şi recunoaşterea unităţii Ecclesiei ca trup al Domnului fiind de primă necesitate pentru astfel de serviciu.

 

Vol. VI, pag. 296, par. 1, 2:

Regula Domnului în acest subiect este clar prezentată — “Oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat” (Luca 14:11). Biserica trebuie să urmeze această regulă, această gândire a Spiritului, în toate problemele în care ea va căuta să cunoască şi să se supună Domnului ei. Metoda Domnului este să avanseze numai pe acela al cărui zel, credincioşie şi perseverenţă în facerea binelui s-au arătat în lucrurile mici. “Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari” (Luca 16:10). “Ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri” (Mat. 25:21, 23). Există totdeauna mult loc la capătul de jos al scării onoarei. Oricine va vrea, nu va trebui să stea mult fără ocazii de a servi pe Domnul, Adevărul şi fraţii în modurile umile pe care cei cu spirit mândru le vor dispreţui şi neglija, căutând serviciu mai onorabil în ochii oamenilor. Cei credincioşi se vor bucura în orice serviciu şi lor le va deschide Domnul tot mai larg uşile ocaziei. Astfel voinţa Sa, exemplificând înţelepciunea de sus, trebuie să fie urmată cu grijă de către fiecare membru al Noii Creaţii — în special în votul său, în ridicarea mâinii, ca membru al corpului lui Cristos pentru a exprima voinţa Capului.

Un frate care-şi caută propriile interese trebuie să fie evitat, oricât ar fi el de capabil; iar un frate mai puţin capabil, dar smerit, ar trebui să fie ales ca Bătrân. O mustrare aşa de blândă ar fi benefică pentru toţi — chiar dacă nici un cuvânt n-ar fi rostit în privinţa motivelor conducătoare. Iar în cazul unui Bătrân capabil care dă dovadă de un spirit dictatorial, sau care este înclinat să se considere mai presus de Biserică şi că el aparţine unei clase deosebite, sau că implică un drept divin de a învăţa, care nu vine prin Ecclesie (Biserică), ar fi atât o amabilitate cât şi o datorie faţă de un atare să fie pus la un serviciu mai puţin proeminent, sau scos pentru o vreme de la orice serviciu special, până când îşi va însuşi această mustrare blândă şi-şi va reveni din capcana Adversarului.

 

R 3278, col. 1, par. 3:

Smerenia împăratului este frumos indicată prin declaraţia sa: „Eu nu sunt decât un tânăr, nu ştiu să ies şi să intru”, şi totuşi el se afla în mijlocul poporului Domnului, centrul sau capul naţiunii — deşi se simţea incapabil de o administrare potrivită a acestor slujbe înalte şi pline de responsabilitate. El nu a spus „poporul meu”, ci „poporul pe care l-ai ales”. Vrem să le sugerăm aici o lecţie unora dintre bătrânii turmei Domnului, care, după obiceiul babilonienilor, au tendinţa să vorbească despre adunările cărora le sunt slujitori, ca „poporul meu”, „turma mea”, „biserica mea”. Ei probabil nu-şi dau seama cât de nepotrivite sunt astfel de expresii; că, dacă Israelul natural a fost poporul Domnului, pe care El l-a ales, cu cât mai mult Israelul antitipic trebuie să fie considerat şi să se vorbească despre el ca poporul Domnului, turma Domnului. Însuşi faptul că cineva ar numi adunarea poporului Domnului ca a lui proprie, indică o stare periculoasă a minţii şi o tendinţă de a fi încrezut, înfumurat, dăunător, păgubitor pentru interesele Sionului spiritual. Cei care au o astfel de tendinţă a minţii să se corecteze cu post şi rugăciune, poate că fărădelegea lor va fi iertată de Domnul şi vor fi feriţi de poticnirea în siguranţa de sine pe mai departe. Şi turma Domnului de peste tot trebuie să fie promptă în a respinge orice astfel de stăpânire sau control omenesc. Nereuşita de a discerne repede şi de a respinge în mod potrivit o astfel de siguranţă de sine din partea conducătorilor, este un indiciu că turmele pe care ei le slujesc nu apreciază pe deplin şi nu se bucură de libertatea cu care Cristos este bucuros să-i facă liberi pe toţi cei care sunt cu adevărat oile Sale şi care Îl recunosc ca Păstorul lor principal.

 

  1. De ce trebuie soţii să cultive şi să exercite smerenie?

Efeseni 5:25 “Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.”

 

Vol. VI, pag. 497, par. 1:

Poziţia de cap în familie, astfel exercitată în promovarea binelui celor care sunt în grija sa pentru îndrumare, sfătuire etc., precum şi pentru asigurarea cu lucrurile necesare, va fi departe de a fi tiranie. Spiritul iubirii într-un astfel de soţ nu va ignora nici ceea ce-i place şi ceea ce nu-i place soţiei sale şi nici sfatul dat de ea în modul cuvenit. El va recunoaşte că în timp ce Adam cel perfect a posedat toate însuşirile bărbăţiei, separarea Evei a implicat şi separarea unora din aceste însuşiri: el va recunoaşte de asemenea că deşi puterea minţii şi corpului rămâne prin aranjament divin la bărbat şi-l face cap al familiei, cu toate acestea, există însuşiri posedate în mod special de femeie. Smerenia, care aparţine spiritului iubirii, îl va împiedica să fie orb faţă de însuşirile vrednice de stimă pe care Creatorul le-a destinat femeii şi va recunoaşte că însuşirile inimii şi minţii sale trebuie să fie suplimentate de celelalte însuşiri care prin natură există îndeosebi la femeie. Ca atare, în măsura în care are “spiritul chibzuinţei”, va dori ajutorul soţiei sale, cooperarea ei, opiniile ei, compătimirea ei, iubirea ei, şi le va aprecia mult.

 

  1. Cum pot soţiile să exercite smerenie?

Efeseni 5:22-24: “Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, ca Domnului, căci soţul este capul soţiei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi soţiile să fie supuse soţilor în toate.”

 

Vol. VI. pag. 500, par. 2:

Soţia în astfel de caz trebuie să-şi spună: Am neglijat reglementarea divină şi m-am căsătorit nepotrivit, încât nu pot să-mi respect soţul, ci instinctiv îmi dau seama că-i sunt superioară în înzestrarea naturală. Trebuie s-o scot la capăt cum pot mai bine. Trebuie să-mi fac partea cu credincioşie; şi în măsura în care-l găsesc pe soţul meu deficitar, voi căuta să folosesc tact şi să mă rog pentru înţelepciune de sus ca să ştiu cum să-l ajut, să-l ridic, să fac din el un om nobil şi să-i măresc pe cât posibil capacitatea, pentru a-mi creşte astfel iubirea şi respectul faţă de el. Chiar aceasta este datoria mea sub legământul de căsătorie — ea va fi făcută cu credincioşie ca pentru Domnul. În privinţa slăbiciunilor şi judecăţii lui slabe, nu numai că le voi ascunde de cei din afară, dar pe cât posibil le voi ascunde şi de mine; şi menţionându-le în faţa soţului meu voi căuta să evit a face vreo referire la capacităţile mele superioare sau a le etala. Voi aştepta ca la timpul cuvenit eşecurile lui să-i recomande judecata mea mai bună, pe care însă eu n-o voi forţa asupra lui şi nu voi insista asupra ei, ci doar o voi spune într-o manieră blândă, potrivită pentru un ajutor. Aşteptarea mea este că nu mult va trece până ce el îmi va căuta sfatul şi-i va da tot mai multă greutate în toate afacerile vieţii lui, şi astfel vom putea creşte împreună zi de zi şi an de an în armonie cu modelul divin al relaţiei dintre Cristos şi Biserică. Eu voi fi binecuvântată ca soţie în cultivarea smereniei şi supunerii la aranjamentul divin: soţul meu va fi binecuvântat prin influenţele înălţătoare pe care eu voi putea să i le aduc, şi astfel căsătoria nepotrivită care la început părea atât de dezavantajoasă va putea avea ca rezultat, prin harul Domnului — urmând instrucţiunile Domnului — aducerea amândurora mai aproape de standardul divin aşa cum este prezentat de apostol.

 

  1. De ce este important să-i învăţăm pe copiii noştri blândeţea şi smerenia?

Ţefania 2:3 “Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care faceţi ce este drept înaintea Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mânieiDomnului.”

 

Vol. VI, pag. 555, par. 1:

Există doar o promisiune care pare să se menţină în acel timp de necaz, iar aceasta pare să fie generală, aplicabilă tuturor celor care sunt smeriţi şi care iubesc dreptatea. Această clasă ar trebui să includă pe toţi copiii maturi ai consacraţilor, care au fost învăţaţi corect în învăţătura Domnului, instruiţi corect din Cuvântul Lui. Promisiunea spune: “Căutaţi dreptatea! Căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului”. Ţef. 2:3.

 

R 1963, col. 2, par. 2-5:

Tendinţa tuturor în timp ce se apropie furtuna, va fi să caute adăpost, protecţie, sub munţii cei mari (împărăţii) şi în stâncile societăţii (sistemele de binefacere) (Apoc. 6:15-17); şi mulţi vor fugi de la sate la oraşe. „Biruitorii” care vor „scăpa de toate acestea care se vor întâmpla” în lume (Luca 21:36) vor fugi într-adevăr la munte, Împărăţia Domnului, şi vor fi în siguranţă, dar alţii nu vor putea ajunge la ea. „Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine va sta în locul Lui cel sfânt? Cel care are mâinile nevinovate şi inima curată” etc. Ps. 24:3-6.

Dar, văzând că toate eforturile oamenilor de a se ascunde „de mânia Mielului” când va fi venit ziua cea mare a mâniei Sale vor fi zadarnice, cel mai bine ar fi ca sfinţii să nu facă un astfel de efort să-şi ascundă copiii, ştiind că ar fi o nechibzuinţă. Necazul vine să răstoarne păcatul şi orice sistem şi lucru fals; şi lecţiile pe care le aduce se vor dovedi benefice pentru omenire în general, zdrobindu-le idolii şi curăţindu-le inimile. Dacă copiii şi prietenii noştri au nevoie de curăţire, noi să nu dorim ca ei să scape de ea. Dacă nu au nevoie de ea, putem fi siguri că Domnul va permite ca membrii glorificaţi ai corpului Său, Biserica Sa, să aibă grijă de copiii şi de prietenii lor în timpul acelui necaz şi să-i apere de tot ceea ce n-ar fi spre folosul lor. Ce am putea cere mai mult decât aceea de a fi protectorii lor care-i slujesc, cu mult mai capabili să-i ajutăm decât dacă am fi cu ei în carne?

Cea mai bună pregătire pe care părinţii o pot face pentru copiii lor este să le dea, prin învăţătură şi exemplu, o instruire credincioasă în dreptate. Să ne amintim că „Începutul înţelepciunii este frica îreverenţaş de Domnul”. Începeţi aşadar să-i instruiţi în privinţa planului de mântuire, planul veacurilor. Când vor ajunge la o apreciere adevărată a înţelepciunii, dreptăţii şi iubirii lui Dumnezeu, aceasta le va da vederi mai largi şi mai adevărate în legătură cu dreptatea şi iubirea, atât în privinţa propriei lor conduite cât şi faţă de semenii lor. Învăţaţi-i blândeţea, smerenia şi nechibzuinţa mândriei şi aroganţei. Învăţaţi-i generozitatea gândirii şi cum să fie fericiţi cu puţin, amintindu-le adesea că evlavia cu mulţumire reprezintă adevăratele bogăţii. Amintiţi-le cuvintele Domnului: „Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului” (Ţef. 2:3). Cei bogaţi în aceste bogăţii nesigure din această lume şi cei mândri, fie săraci fie bogaţi, şi toţi cei care fac răul vor suferi în mod deosebit. Comparaţi Mal. 4:1; Iac. 5:1-6.

În decursul timpului de necaz, pentru prima dată în istoria lumii, va fi un premiu pentru smerenie, răbdare, iubire, blândeţe, bunătate. (Totuşi, înainte de a sosi acea etapă a necazului, înainte de a cădea Babilonul, va fi un necaz diferit asupra unei „mulţimi mari” a celor care nu sunt învingători, care vor fi aspru loviţi de Babilon, care pentru un timp va avea o creştere a puterii. Observaţiile anterioare nu se aplică la această clasă care va trece prin necaz mare. Întrucât servirea celor săraci şi care suferă în minte şi în trup este un mare privilegiu, noi să ne străduim ca astfel să ne instruim copiii, încât atunci când va veni necazul, ei să fie în stare şi dispuşi să-i povăţuiască pe alţii spre dreptate şi spre evitarea luptei carnale, mai degrabă decât să se gândească în mod egoist doar la propria lor siguranţă. Copiii să fie încurajaţi la o aşa stabilitate de caracter, în combinaţie cu credinţa în Dumnezeu, încât, sub orice presiune, să procedeze după o concepţie înaltă de nobleţe.)

 

R 2021, col. 1, par. 1, 2:

“Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care faceţi ce este drept înaintea Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului” (Ţef. 2:3). Aceasta este singura conduită sigură. Cei care caută acum potrivit acestei îndrumări, pot încă să-şi asigure chemarea şi alegerea şi să fie printre „biruitori”, care vor „scăpa” de lucrurile ce vin asupra lumii. Cei care nu „scapă”, ci se găsesc în marele necaz, nu pot urma un alt sfat mai bun — ei pot fi ascunşi sau protejaţi cel puţin de o măsură de necaz.

Prin urmare, decât să căutăm un loc de siguranţă (care nu poate fi găsit) pentru noi înşine şi pentru copiii noştri, mai bine să căutăm să ne aducem pe noi şi pe ei înstarea de siguranţă descrisă mai sus, prin supunere de inimă la serviciul înţelept pus înaintea noastră.

 

  1. Ce făgăduinţe scripturale sunt date celor blânzi şi smeriţi?

 

  1. Ce ilustraţii şi exemple remarcabile de blândeţe şi smerenie găsim în Biblie?

Matei 11:28-30 “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.”

Numeri 12:3 “Dar bărbatul Moise era foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului.”

Matei 8:8 ““Doamne”, a răspuns sutaşul, “nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu; ci spune numai un cuvânt şi robul meu va fi vindecat!””

Ioan 13:1-17 “Însă înainte de sărbătoarea Paştilor, Isus, ştiind că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt. În timpul cinei, după ce Diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă, Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la cină, Şi-a pus deoparte hainele, a luat un ştergar şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru. Şi Petru I-a zis: “Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Isus a răspuns şi i-a zis: “Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei înţelege după aceea.” Petru I-a zis: “Niciodată nu-mi vei spăla picioarele.” Isus i-a răspuns: “Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu Mine.” “Doamne”, I-a zis Simon Petru, “nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul!” Isus i-a zis: “Cine are trupul spălat, nu are nevoie decât să-i fie spălate picioarele, căci este cu totul curat; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.” Căci ştia pe cel care avea să-L vândă; de aceea a zis: “Nu toţi sunteţi curaţi.” După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: “Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi “Învăţătorul şi Domnul” şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picoarele unii altora; căci Eu v-am dat un exemplu, pentru ca aşa cum v-am făcut Eu, să faceţi şi voi. Adevărat, adevărat vă spun, robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi.”      

 

R 2903, col. 2, par. 2, 3:

Dacă pe când era copil Moise a fost remarcabil şi atractiv, astfel încât Ştefan îl numeşte „frumos”, sau “frumos înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 7:20), ceea ce înseamnă delicat, elegant, şi dacă este adevărat, după cum zice Iosefus, că acei care-l întâlneau în timp ce era dus de-a lungul străzilor îşi uitau afacerile şi stăteau nemişcaţi pentru a-l privi, putem bine presupune că instruirea sa timpurie de către părinţi evlavioşi, în educaţia şi sfatul Domnului, şi instruirea sa ulterioară „în toată învăţătura egiptenilor”, ca fiu adoptiv al monarhului — rezultatul trebuie să fi fost un bărbat foarte nobil, rafinat şi frumos. Şi totuşi, ciudat cum ar părea, cu toate aceste realizări prin natură şi educaţie, el este descris ca fiind „mai blând decât orice om de pe faţa pământului”. Cine se poate îndoi că tocmai această calitate a smereniei i-a fost în mare parte insuflată de sărăcia părinţilor şi de supunerea lor la robie, şi de sentimentele smerite inspirate de faptul că ei l-au consacrat Domnului la naşterea lui? Este sigur că foarte rar cei care sunt copii naturali de prinţi şi de conducători sunt smeriţi. Totuşi această smerenie a fost încă o caracteristică esenţială pentru Moise în calitate de conducător al poporului Domnului. Aşa cum a fost, găsim că acei patruzeci de ani în care a avut de-a face cu israeliţii în pustie, în calitate de conducător al lor şi mijlocitor al legământului lor cu Dumnezeu, atât de mult au biruit smerenia lui Moise încât a fost împiedicat să intre în ţara făgăduită, fiindcă şi-a atribuit sieşi, în loc să-I atribuie lui Dumnezeu cinstea de a scoate apă din stâncă, zicând: „Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” — lovind stânca.

Ţinând cont de toate împrejurările, trebuie să gândim că este foarte remarcabil faptul că un bărbat cu adevărat atât de însemnat şi care a ocupat o poziţie atât de înaltă pentru aşa o durată de timp, să fi învins îngâmfatul „duh al domnitorilor” în care a fost crescut şi să-şi fi păstrat smerenia cu o excepţie atât de mică, chiar până la sfârşitul misiunii sale. Ne putem întreba pe bună dreptate, care ar fi fost rezultatul dacă Dumnezeu ar fi ales drept conducător al Israelului un bărbat care era din fire arogant şi mândru, sau vreun alt bărbat, nu unul care era într-adevăr foarte smerit. Nimeni altul decât un caracter smerit n-ar fi putut să reziste la o astfel de tensiune, cum atât de admirabil şi credincios a suportat Moise. Există aici o lecţie pentru poporul Domnului. Mijlocitorul Noului Legământ, Isus, a fost de asemenea blând şi smerit cu inima, şi cei pe care Dumnezeu îi cheamă acum din lume să fie comoştenitori cu Isus, membri ai corpului Său — ca marele antitip al lui Moise pentru a scoate omenirea din robia păcatului şi a lui Satan — aceştia toţi trebuie să aibă asemănarea cu Domnul şi Capul lor în această calitate a blândeţii, dacă vreau să ajungă la înălţimea caracterului Său general în alte privinţe. Facem bine să ne amintim mereu porunca apostolului: „Să ne smerim deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să ne înalţe” — astfel încât să fim potriviţi pentru moştenire, pentru Împărăţie.

 

  1. Daţi sugestii în privinţa celor mai bune metode pentru obţinerea şi cultivarea acestor haruri importante.

 

R 1962, col. 1, par. 1:

Domnul ne dă cheia pentru această odihnă în cuvintele — „învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”. Într-adevăr, într-un  spirit blând şi liniştit este secretul odihnei. A fi blând înseamnă a cultiva darurile răbdării, ale supunerii iubitoare la voinţa lui Dumnezeu, ale încrederii statornice în iubirea şi grija Sa, în înţelepciunea sfatului Său călăuzitor şi a providenţelor Sale conducătoare, şi a urma cu perseverenţă această cale prin reputaţie bună sau rea, prin împrejurări favorabile sau nefavorabile.

 

  1. a) Prin rugăciune.

Psalmul 19:12-14 “Cine îşi cunoaşte greşelile? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc! Păzeşte de asemenea pe robul Tău de păcate de mândrie, ca să nu pună ele stăpânire pe mine! Atunci voi fi integru, nevinovat de un păcat mare. Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Răscumpărătorul meu!”

 

(b) Prin studierea înţelepciunii, cunoştinţei şi puterii divine, aşa cum sunt manifestate în Cuvânt şi în Natură.

Psalmul 8:3, 4 “Când privesc cerurile, lucrarea degetelor Tale, luna şi stelele pe care le-ai aşezat Tu, îmi zic: “Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?”

1 Corinteni 4:7 “Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?”

 

(c) Prin compararea noastră cu Modelul Perfect, Domnul Isus.

Romani 8:29 “Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi.”

2 Corinteni 3:18 “Dar noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”

 

  1. Ce gânduri în plus pot fi găsite prin consultarea indexului la “Mana cerească”?

 

Urmează citatele mai lungi.

 

R 2585-2588 — “Remarcaţi Omul perfect! Iată-L pe Cel drept!” (vezi întrebarea nr. 1):

Mat. 4:25-5:12

“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.”

Ce caracteristici sunt esenţiale pentru a ajunge la stările binecuvântate pe care le are de acordat Dumnezeu? Cum trebuie să fim pentru a moşteni împărăţia, a fi umpluţi cu dreptate, a obţine îndurare divină şi mângâiere veşnică, a fi numiţi fii ai lui Dumnezeu şi a ni se permite să-I vedem faţa, obţinând o mare răsplată în cer? Ce întrebare, ce subiect, ce lecţie biblică ar putea fi mai interesantă pentru noi, sau ce studiu biblic ar putea fi mai folositor decât acesta? Marele Învăţător l-a făcut subiectul, textul, unuia dintre discursurile Sale principale la prima venire, şi a făcut ca esenţa argumentaţiei Sale să fie consemnată pentru sfătuirea adevăraţilor Săi urmaşi de-a lungul Veacului Evanghelic.

În timp ce caracterul Domnului nostru, pe care noi ca urmaşi ai Săi trebuie să-l copiem, este unul, şi obţinerea acelui caracter sau dispoziţii înseamnă obţinerea tuturor binecuvântărilor pe care le are de acordat Dumnezeu, totuşi, ca să prezinte chestiunea mai clar pentru mintea noastră, Domnul împarte acest caracter sau dispoziţie în diferite secţiuni, dându-ne o vedere asupra fiecărei părţi, întocmai cum un fotograf ar fotografia un obiectiv interesant din faţă, din dreapta, din stânga, din spate şi de la colţuri, aşa încât toate detaliile construcţiei să poate fi văzute clar.

Primul lucru esenţial

Putem presupune în mod raţional că prima imagine caracteristică pe care Domnul nostru o prezintă este, în unele privinţe cel puţin, cea mai importantă. Aceasta este smerenia. “Ferice de cei cu mintea smerită (săraci în duh), căci a lor este împărăţia cerurilor!” Noi nu înţelegem prin aceasta că smerenia este singurul har esenţial şi că, prin urmare, oricine este smerit va ajunge în împărăţie, ci mai degrabă că pentru a ajunge în împărăţie smerenia este o cerinţă de primă importanţă. Cu alte cuvinte, în timp ce nu toţi oamenii smeriţi vor ajunge în împărăţie, împărăţia nu poate fi obţinută de nici unul care nu este smerit: împărăţia este a celor smeriţi, în sensul că pentru această clasă este posibil să accepte termenii şi să obţină onorurile şi binecuvântările, în timp ce toţi cei cu altă atitudine a minţii — cei mândri, îngâmfaţi, plini de sine, sunt în mod absolut opriţi de la orice posibilitate de a ajunge în împărăţie atâta vreme cât aceste condiţii contrare stau la baza caracterului lor.

O, dacă tot poporul Domnului ar putea vedea acest punct în mod clar şi distinct, şi ar înţelege o dată şi pentru totdeauna că “Domnul stă împotriva celor mândri şi le arată favorurile Sale celor smeriţi” exclusiv! Cum ar trebui acest gând să pună pază pentru toţi cei mici ai Domnului care caută se se conformeze imaginii iubitului Fiu al lui Dumnezeu. Cu câtă gelozie să vegheze şi să nutrească dezvoltarea acestui spirit al smereniei în înimile lor, şi cum să fie acesta tot mai vizibil pentru alţii în cursul vieţii lor zilnice, şi ce binecuvântare şi ce influenţă pentru bine ar rezulta, în special asupra “fraţilor”.

Crescând din această calitate sau caracteristică esenţială, ca un copac cu multe crengi din rădăcină, vin celelalte haruri ale spiritului, pe care Domnul le-a declarat binecuvântate — aprobate divin. Ce diferite sunt învăţăturile Domnului nostru în privinţa aceasta, de toate învăţăturile omeneşti! Înţelepciunea pământească ar zice contrariul: Sus capul; apreciază-te dacă vrei ca alţii să te aprecieze; fii îndrăzneţ în loc să fii smerit, ai o purtare puţin mai mândră, mai degrabă decât smerită; va avea o mai mare influenţă în multe privinţe, fiindcă nimeni nu va avea o părere mai bună despre tine decât vei avea tu, nici nu-ţi va recunoaşte merite mai mult decât pretinzi; ca atare, ai o părere bună despre tine şi pretinde mult, umblând cu capul pe sus şi având o privire mândră şi plină de importanţă.

Fără îndoială că în sfatul lumesc este înţelepciune lumească; fără îndoială că este ceva adevăr în sugestia lumească în ceea ce priveşte succesul în chestiunile pământeşti în timpul de acum. Dar aici ca şi în alte cazuri Domnul ne arată despre căile Sale că nu sunt ca ale omului, ci mai înalte, aşa cum cerurile sunt mai înalte faţă de pământ. El ne asigură că acela care se smereşte va fi înălţat la timpul potrivit, în timp ce acela care se înalţă va fi înjosit, la timpul potrivit (Mat. 23:12). În Scripturi El ne indică spre dragul nostru Răscumpărător ca ilustraţia unuia smerit şi ascultător, pe care acum L-a înălţat la dreapta puterii divine; şi ni se atrage atenţia şi asupra marelui adversar, care apucând pe o cale contrară, a căutat să se înalţe şi a fost înjosit, şi în final va fi distrus. Filip. 2:9: Evr. 2:14.

Trebuie să se observe o deosebire clară între a fi sărac în duh şi a fi sărac la buzunar, sau în daruri şi realizări intelectuale. Cu toţii am văzut oameni care erau săraci în aceste sensuri pământeşti, totuşi mândri în duh. Punctul care trebuie observat este că oricare ar fi darurile sau condiţiile noastre financiare şi intelectuale, lucrul acceptabil din punctul de vedere divin este smerenia spiritului. O astfel de dispoziţie este esenţială pentru cei care vreau să primească înţelepciunea care vine de sus — ei trebuie să aibă o apreciere smerită a deficienţelor proprii şi a lipsei de înţelepciune, altfel nu pot primi liber, din toată inima, înţelepciunea pe care Dumnezeu binevoieşte s-o dea în timpul de acum numai celor care sunt într-o atitudine de inimă ca să o primească. Şi se va vedea de asemenea că această smerenie a minţii este esenţială ca bază pentru spiritul minţii sănătoase — pentru că, cine este oare într-o stare potrivită să gândească drept, rezonabil, nepărtinitor, decât dacă mai întâi de toate are o dispoziţie smerită? Deci trebuie să fim de acord că smerenia este un element primordial în dispoziţia sau mintea lui Cristos.

Consolările, răsplata compătimirii

A doua fericire sau stare binecuvântată menţionată de Domnul nostru este strâns legată de prima — “Ferice de cei care plâng”. Plânsul în sine nu este un har, ci este semnul unei atitudini a minţii care este acceptabilă în ochii Domnului. Să nu ne gândim nici că un spirit trist, neconsolat sau fără bucurii, este un spirit creştin. Nu putem presupune că Tatăl nostru ceresc şi sfinţii îngeri plâng continuu, cum desigur ar fi dacă plânsul în sine ar avea vreun merit. Ideea este: Ferice de voi care plângeţi acum — pentru care condiţiile pământeşti actuale nu sunt cu totul satisfăcătoare şi fericitoare — care nu sunteţi orbi faţă de dificultăţile şi încercările prin care trece familia umană în ansamblu — păcatul şi boala, durerea şi necazul, moartea şi plânsul: ferice de cei care au compătimire de inimă în condiţiile actuale şi pentru care acestea nu sunt satisfăcătoare; căci vine timpul când, în providenţa Domnului, va fi instituită o ordine de lucruri mai bună, iar nemulţumirea lor de condiţiile actuale îi va aduce numai într-o mai strânsă simpatie şi părtăşie cu acele lucruri mai bune pregătite în planul divin. Când va veni împărăţia lui Dumnezeu şi se va face voia Lui cum se face în cer, toată pricina de plâns şi întristare şi lacrimi va fi sfârşită: acela va fi un timp de consolare, de satisfacţie pentru această clasă.

Într-adevăr, o bună măsură de mângâiere vine pentru poporul Domnului chiar şi în veacul de acum, prin credinţă zidită pe făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Cuvântului divin. Faptul că ei pot discerne relele, inechităţile, necazurile din prezent, crează în aceasta clasă tocmai starea de inimă la care apelează făgăduinţele divine, în timp ce alţii care nu sunt atât de atinşi la inimă de compătimire pentru creaţia suspinândă, nu pot aprecia atât de amănunţit speranţele puse în faţa noastră în Evanghelie. Prin urmare, printr-o lege naturală aceştia sunt atraşi spre Cuvântul Domnului şi sunt făcuţi capabili să-şi extragă din el consolarea care vorbeşte pace inimii lor, şi le dă o bucurie interioară pe care cei mai puţin compătimitori n-o pot cunoaşte în condiţiile actuale. Ferice de cei compătimitori!

După cum putem cultiva primul dintre aceste haruri, smerenia minţii, şi prin cultivare dezvoltăm tot mai mult această primă caracteristică esenţială, tot aşa putem cultiva şi al doilea har, spiritul compătimitor. Pentru a face aceasta, trebuie să ne gândim des la alţii — la interesele, la încercările, la dificultăţile lor, şi să căutăm să intrăm în ele ca şi cum ar fi ale noastre, să căutăm să dăm o mână de ajutor şi “cât avem ocazie să facem bine la toţi, mai ales celor din casa credinţei”. Gal. 6:10.

Cum vor moşteni cei blânzi

Al treilea dintre aceste haruri pe care Domnul îl declară binecuvântat este Smerenia, sau, cum am spune noi, blândeţea. Dicţionarul Webster defineşte blândeţea astfel: „Supunere la voinţa divină; răbdare şi blândeţe din motive morale şi religioase”. Se va observa că există o deosebire mare între această supunere răbdătoare, blândă la voinţa divină, şi blândeţea şi răbdarea obişnuite care adeseori pot fi exercitate doar pentru mulţumirea dorinţelor egoiste. Supunerea răbdătoare la voinţa divină este imposibilă pentru cei care nu au pe listă primul har, o minte smerită: cei mândri şi încăpăţânaţi găsesc imposibil să fie supuşi condiţiilor divine; eul se ridică, le denaturează judecăţile şi le îndrumă greşit conştiinţele până la aşa măsură încât nu pot avea încredere deplină în providenţa divină, ci simt că trebuie să întindă mâna şi să sprijine chivotul.

Mai mult, supunerea răbdătoare poate fi dezvoltată numai în aceia care plâng, în sensul că au largă compătimire, şi care au fost mângâiaţi prin făgăduinţele binecuvântate ale lui Dumnezeu, prin care Spiritul sfânt mângâie poporul Său. Dându-şi seama de relele din timpul prezent şi că ele sunt permise de Dumnezeu acum pentru un scop înţelept, aceştia compătimesc cu creaţia care suspină, şi nu numai atât, dar această compătimire, şi mângâierea primită ca răsplata ei, lucrează spre a-i face răbdători, supuşi voinţei divine. Aducându-şi aminte că toate lucrurile lucrează împreună pentru binele celor care iubesc pe Dumnezeu, ei sunt pregătiţi să recunoască providenţa divină în orice li s-ar întâmpla, şi de asemenea sunt pregătiţi să caute lecţiile acelor providenţe, ca binecuvântări care le vor fi folositoare lor şi altora, în pregătirea pentru viitor şi pentru bucuriile veşnice.

Al treilea har — supunerea răbdătoare la voinţa divină — care poate fi observată de către aceia cu care venim în contact, poate fi considerată ca manifestarea exterioară a celui de-al doilea har al inimii, care este interior şi  care ar putea să nu fie discernut la exterior de către semenii noştri. Harul compătimirii se manifestă prin supunerea noastră răbdătoare în toate afacerile vieţii, dându-şi seama că pentru cei care sunt în Cristos toate lucrurile sunt sub supraveghere divină, şi această răbdare în privinţa providenţelor lui Dumnezeu în condiţiile şi afacerile noastre duce şi ea în mod natural şi potrivit la răbdare cu alţii în slăbiciunile, eşecurile şi ignoranţa lor, şi duce în mod potrivit la ajutorarea lor când avem ocazie.

Aceştia “blânzi”, supuşi cu răbdare la voinţa divină, vor moşteni pământul. Domnul n-a vrut să spună, şi nici nu este adevărat, că cei supuşi cu răbdare la voinţa divină moştenesc pământul în prezent: chiar dimpotrivă, cei aroganţi, nerăbdători, agresivi, egoişti, reuşesc să apuce acum lucrurile principale ale puterii, influenţei şi bogăţiei, iar cei supuşi cu răbdare au relativ slabă şansă. Răsplata acestui har, prin urmare, ca şi a celorlalte, este viitoare: urmând mai departe sub conducerea divină, aceştia vor fi moştenitori ai lui Dumnezeu, comoştenitori cu Isus Cristos; şi pământul este parte din acea mare moştenire, pe care ei la rândul lor, prin aranjament divin, o vor acorda la sfârşitul Veacului Milenar omenirii care va supravieţui atunci — cei care se vor dovedi vrednici de viaţă veşnică prin probele din mileniu.

Totuşi, după cum există un sens în care poporul Domnului este mângâiat acum, tot aşa există un sens în care ei moştenesc acum pământul — un sens figurat, prin credinţă. Apostolul vorbeşte despre aceasta când zice: “Fie cele de acum, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre” (1 Cor. 3:21-23). Cei care au atitudinea minţii potrivită, smerită, şi se supun cu răbdare la voinţa divină, primesc mai multă binecuvântare din lucrurile de acum decât cei care sunt proprietarii reali ai lor, fiindcă inima lor este într-o atitudine în care este posibil să primească binecuvântarea. Lumea plină de dorinţe egoiste nu este niciodată sătulă, mulţumită; copilul lui Dumnezeu, supus cu răbdare la voinţa divină, este întotdeauna mulţumit —

“În orice soartă sunt ferice

De când Dumnezeu mă conduce”.

Săturaţi cu dreptate

A patra fericire este aceea a foamei şi setei după dreptate. Nimeni nu poate avea această foame şi sete decât dacă înainte are într-o măsură considerabilă caracteristicile anterioare. Dacă n-ar avea smerenia minţii, acesta ar fi mulţumit cu realizările sale în dreptate, fiind incapabil să vadă dincolo de planul său jos, incapabil să discearnă înălţimile şi grandorile perfecţiunii divine. Nu-i poate fi foame şi sete după ceva ce el nu înţelege într-o oarecare măsură. Dacă nu are spiritul compătimirii, care discerne relele, inechităţile din prezent (pe care în mare măsură lumea este incapabilă să le contracareze şi să le învingă — prin care unii din familia umană foarte deficitari în virtuţi au un surplus de bogăţie, influenţă şi autoritate, în timp ce alţii care posedă virtuţi superioare de abia au cele necesare traiului), acesta nu poate dori o stare mai bună a lucrurilor despre care Scriptura declară că poate fi introdusă numai prin stabilirea Împărăţiei Milenare a lui Mesia. Este deci un indiciu binecuvântat dacă noi găsim în inima noastră foame şi sete după justiţie, dreptate, adevăr — o antipatie faţă de neadevăr sub orice formă şi faţă de orice nedreptate, inechitate — însă o antipatie modificată, influenţată, controlată de al treilea har din această listă, şi anume, de supunerea răbdătoare la voinţa divină. Stăpânirea acestei din urmă calităţi este cea la care se referă apostolul când zice: “Blândeţea (moderaţia, după trad. engelză, n. t.) să fie cunoscută de toţi oamenii”. Această caracteristică este cea care, intervenind, împiedică foamea şi setea noastră după dreptate şi zelul nostru pentru ea (atât în privinţa adevărului cât şi a practicii), să ne facă anarhişti sau extremişti în vreun sens al cuvântului. Această caracteristică a foamei şi setei după dreptate necontrolată de celelalte haruri ale spiritului a dus pe mulţi oameni din lume, ca reformatori, la excese necontrolate: în vreme ce copilul lui Dumnezeu, chiar dacă are aceeaşi foame şi sete într-o măsură mai mare decât alţii, totuşi, sub controlul spiritului unei minţi sănătoase, învăţat din Cuvântul Domnului, se odihneşte în făgăduinţele Sale şi aşteaptă împlinirea lor, supus cu răbdare şi asigurat de victoria dreptăţii la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, pe care şi el îl adoptă ca timpul său.

Cei care au şi cultivă această foame şi această sete care sunt binecuvântate vor fi săturaţi, săturaţi cu prisosinţă, curând, când împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită şi când, ca rezultat al domniei ei, tot răul şi toate păcatele, toate inechităţile (nelegiuirile) vor fi reprimate şi voia lui Dumnezeu “se va face pământ precum în cer”. Foamea şi setea noastră după dreptate nu trebuie distruse, ci, aşa cum a promis Domnul nostru, trebuie să fie satisfăcute. Pofta după adevăr şi dreptate va rămâne, dar ea va fi satisfăcută prin predominarea adevărului şi a dreptăţii.

În acest har, ca şi în celelalte, există un sens în care prin credinţă noi obţinem deja o anumită măsură din împlinirea lui viitoare — chiar dacă nu este decât o pregustare. Cei care au foame şi sete după dreptate, împreună cu celelalte haruri ale spiritului, găsesc în făgăduinţele îndurătoare ale Domnului acea mângâiere şi acea consolare care deja, chiar în această viaţă de acum, pot fi asimilate prin credinţă, şi care se dovedesc a fi “hrană la timp pentru casa credinţei”, care susţine, întăreşte, dă odihnă, şi cel puţin parţial satisface foamea şi setea, când ei îşi dau seama că prevederea divină pentru dreptatea veşnică este peste măsură şi cu prisosinţă mai mare decât tot ce au putut ei gândi sau cere.

Cum să obţinem milă

A cincea stare binecuvântată este aceea a milei. Mila este expresia exterioară pe care omul o poate discerne, care rezultă dintr-o apreciere a dreptăţii şi a foamei şi setei după ea într-o inimă înnoită. După ce am făcut paşii precedenţi, am învăţat să evaluăm inechităţile de acum şi imperfecţiunile noastre (nedreptatea) şi ale altora; şi după ce am învăţat că numai Dumnezeu este capabil să îndrepte aceste lucruri în sensul deplin, şi că El a făcut pregătiri pentru îndreptarea fiecărui rău şi pentru restabilirea în favoarea Sa a tuturor celor care acceptă harul Său în Cristos, lucru care să fie făcut cunoscut tuturor la timpul cuvenit — atunci începem să ne simţim miloşi, binevoitori, amabili faţă de alţii, într-o măsură şi într-un grad în care aceste sentimente n-au putut fi simţite înainte. Cei lumeşti, care n-au mers pe cărarea marcată de aceste fericiri ale caracterului şi de aceste creşteri în har, nu pot să compătimească sau să fie miloşi faţă de alţii în acelaşi grad.

Domnul pune mare accent pe această calitate a milei, declarând că oricare ar fi realizările noastre în cunoştinţă şi har, dacă nu-l avem pe acesta, nu putem fi niciodată acceptabili pentru El — dacă nu avem milă faţă de alţii, nici Tatăl nostru ceresc nu va avea faţă de noi. Şi pentru a ne asigura că noi nu privim această milă numai ca o formă exterioară, ca o expresie a iertării şi bunăvoinţei, Domnul nostru explică această chestiune zicând: “Dacă nu vă veţi ierta din inimă unul pe altul, nici Tatăl vostru ceresc nu vă va ierta”. Trebuie să fie o milă adevărată, nu una simulată; ea trebuie să acopere vederii, şi pe cât posibil să şteargă din memorie eşecurile şi slăbiciunile altora, altfel nu poate spera să fie iertat şi să i se şteargă neajunsurile, pe care foamea şi setea sa după dreptate i le-a descoperit în mod clar. Numai cei miloşi vor obţine milă; şi dacă noi nu avem milă de la Domnul, totul este pierdut, căci prin natură am fost copii ai mâniei, întocmai ca alţii, şi sub dreaptă condamnare.

Exercitarea milei, bunăvoinţei, iertării este o binecuvântare, nu numai fiindcă este esenţială pentru propria noastră iertare şi ca atare pentru mântuirea noastră, ci şi pentru că această stare a inimii care compătimeşte cu alţii în eşecurile şi imperfecţiunile lor, ne ajută să scoatem din inimă unele din faptele cărnii şi ale diavolului, care înclină să stea lipite de poporul Domnului mult timp după ce au fost îndreptăţiţi prin credinţă, şi chiar după ce s-au consacrat Domnului şi caută să umble, nu “potrivit trupului, ci potrivit duhului”.

Apostolul include printre faptele cărnii care trebuie înlăturate, după ce am ajuns să fim ai Domnului, următoarele: mânia, răutatea, ura, invidia, cearta. Toate aceste caracteristici ale egoismului sunt contracarate prin milă, şi prin ea sunt în mare măsură scoase afară din poziţiile lor ascunse şi înrădăcinate în inimă. Caracterul binecuvântat la milei este strâns legat de iubire, căci în măsura în care obţinem spiritul de iubire al Domnului manifestăm milă faţă de alţii, întocmai cum El Şi-a manifestat iubirea prin mila arătată faţă de noi în Cristos. Iubirea şi mila, atenţia faţă de alţii, au mult de-a face cu înlăturarea invidiei. Cum putem să-i invidiem pe cei pe care-i iubim sincer? Cum putem avea răutate faţă de cei care ne sunt vrăjmaşi, dacă-i iubim şi avem milă, compasiune faţă de ei şi-i iertăm din inimă? Cum îi putem urî dacă avem milă faţă de ei şi simţim numai un spirit iertător faţă de ei? Şi cum putem fi certăreţi, dacă avem un spirit milos, iertător, gata să ierte încălcările împotriva noastră, aşa cum sperăm în iertarea încălcărilor noastre împotriva legii divine?

“Mila biruie judecata” spune apostolul (Iac. 2:13). Mila a satisfăcut dreptatea divină şi astfel a pregătit calea pentru salvarea rasei noastre de sub sentinţa dreptăţii: şi astfel cei care au devenit părtaşi Spiritului divin şi în care s-a atins o dezvoltare rezonabilă, vor permite milei lor să triumfe asupra concepţiei lor despre dreptate (căci ei nu au o lege a dreptăţii asupra semenilor care trebuie să fie satisfăcută).

Deşi dreptatea poate să nu fie oarbă în poporul Domnului, deşi ei pot discerne foarte clar greşelile altora şi deşi ei pot căuta să lase ca dreptatea să stăpânească în privinţa tuturor cuvintelor, gândurilor şi acţiunilor lor, totuşi ei trebuie să lase mila să triumfe în inimile lor în privinţa celor care le greşesc şi să nu aibă resentimente împotriva celor care i-au rănit, nici să caute să se răzbune şi să le impună dreptate împorivitorilor lor. Mai degrabă să spună: Dumnezeu este Cel drept; eu, care sunt încălcător al dreptăţii perfecte, prin slăbiciunile pe care le-am moştenit, trebuie să am compasiune faţă de semenul meu, care a moştenit slăbiciuni asemănătoare, totuşi diferite: eu trebuie să pun în aplicare, în consecinţă, porunca divină, caracteristica binecuvântată a milei, compasiunii, iertării. Şi cei care fac astfel nu numai că se scapă de aceste fapte şi sentimente rele ale lumii, ale cărnii şi ale diavolului, ci şi se umple tot mai mult de spiritul iubirii, blândeţii şi supunerii răbdătoare la voinţa divină, şi astfel cei miloşi sunt binecuvântaţi chiar în prezent.

“Fără sfinţenie nimeni nu va vedea

pe Domnul”

Al şaselea pas al fericirii este curăţenia inimii — curăţenia motivului, a intenţiei, a efortului, a voinţei: puritate în sensul  sincerităţii, al transparenţei, al adevărului. Cu alte cuvinte, ferice de cei cu inima onestă, de cei care au intenţii absolut drepte. Este adevărat, sunt oameni din lume care într-o anumită măsură ar putea pretinde onestie a inimii, a scopului, a intenţiei, dar noi nu-i putem recunoaşte ca aparţinând clasei specificate aici până când vin pe linia stabilită divin în Cristos, până când devin urmaşi prin credinţă în El şi consacrare Lui şi până când fac paşii anteriori ai fericirii.

Mulţi au înţeles greşit această declaraţie, “cu inima curată”, şi s-au gândit că înseamnă perfecţiune absolută — nu numai exterioară, ci şi interioară, nu numai a cuvintelor şi a faptelor, ci şi a gândurilor. Acest fel de a vedea lucrurile a contribuit la a descuraja pe unii care în mod onest şi-au spus: Nu sunt perfect nici în faptă, nici în cuvânt, nici în gând; atunci cum pot pretinde să fiu fericit sub această prevedere, ca unul care are inima curată? Răspundem că aceasta este o concepţie greşită. Domnul ştie la fel de bine şi mai bine decât noi că în carnea noastră nu este perfecţiune; că din pricina căderii, tuturor copiilor lui Adam li s-au strepezit dinţii de agurida păcatului, aşa încât nu putem face lucrurile pe care am vrea să le facem, şi fără îndoială din ignoranţă lăsăm adesea nefăcute lucrurile pe care ar trebui să le facem. Ier. 31:29, 30; Rom. 7:16-18.

Domnul a dat o mare învăţătură în timpul Veacului Iudeu prin darea legii acelui popor, cu făgăduinţa vieţii legată de ea, dar apostolul ne asigură că Dumnezeu a ştiut dinainte, chiar atunci când a dat israeliţilor legea, că “nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui prin faptele legii” — că dimpotrivă, cu cât va fi văzută mai clar legea, cu atât va fi mai clară cunoştinţa păcatului — a imperfecţiunii. Prevederea lui Dumnezeu în Cristos este că El va ierta acele imperfecţiuni care sunt datorate, nu voinţei personale, ci păcatului originar şi slăbiciunilor şi imperfecţiunilor care au rezultat din el — Îşi va întinde mila peste toţi în privinţa acelor devieri care nu sunt voite. Faptul că Domnul nostru Isus n-a ignorat imperfecţiunea umană este evident din declaraţia pe care o face în legătură cu a cincea din aceste caracteristici fericite, şi anume, că acei milostivi “vor căpăta milă” — o implicaţie a nevoii noastre de milă. După ce ne asigură că putem căpăta milă, El nu declară în a şasea fericire că trebuie să fim absolut perfecţi în gând, cuvânt şi faptă; căci dacă ar fi aşa, sau dacă am putea ajunge la astfel de stare, ar fi cu totul inutil ca Dumnezeu să ne acorde milă şi iertarea păcatelor prin sacrificiul lui Cristos.

Ideea din expresia “cu inima curată” nu este aceea de perfecţiune a purtării, sau a cuvântului sau a gândului, ci perfecţiunea intenţiei cu privire la toate acestea. Dorinţa şi efortul nostru trebuie să fie pentru perfecţiune  — în gând, în cuvânt şi în faptă. Standardul pus în faţa noastră, la care inima, voinţa noastră trebuie să consimtă, este standardul divin. “Voi fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit” (Mat. 5:48).  Dumnezeu n-a pus un standard mai jos decât perfecţiunea Sa absolută, dar El a prevăzut pentru noi har, milă şi pace prin Cristos, dacă vrem să mergem pe urmele Sale — această curăţenie a inimii fiind unul din paşii esenţali pe calea îngustă.

Numai cei cu inima curată au făgăduinţa de a-L vedea pe Dumnezeu. Ei continuă credincioşi până la sfârşitul peregrinajului, nu numai ajungând la asemănarea Domnului Isus Cristos în viaţa de acum (Rom. 8:29), în curăţenia inimii lor, în curăţenia intenţiei, în sinceritatea eforturilor pentru Dumnezeu şi pentru oameni, dar în cele urmă, potrivit făgăduinţei Domnului, ei vor fi schimbaţi prin puterea primei învieri de la stările pământeşti la cele cereşti, spirituale. Atunci, cum spune apotolul, “vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este”. Şi când vom fi schimbaţi ca să fim ca Fiul slăvit al lui Dumnezeu, care este “reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui”, fără îndoială vom putea şi noi să-L vedem pe Tatăl ceresc şi-I vom fi prezentaţi de către dragul nostru Răscumpărător — “cu totul deplini în El”, “fără pată, fără încreţitură sau ceva de felul acesta”. 1 Ioan 3:2; Evr. 1:3; Efes. 5:27; Col. 2:10.

Din aceasta, ca şi din celelalte fericiri, o parte sau pregustare ne vine în viaţa de acum. Se poate ca ochii înţelegerii noastre să se deschidă, să ni se dea posibilitatea să “înţelegem pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea, şi să cunoaştem dragostea lui Hristos” (Col. 3:18, 19). Dar nu toţi au deschiderea ochiului minţii; nu toţi sunt privilegiaţi să vadă gloriile caracterului lui Iehova în armonie simetrică, dreptatea divină, înţelepciunea, iubirea şi puterea coordonate, şi în cooperare la unison pentru binecuvântarea fiecărei creaturi, potrivit planului pe care Dumnezeu l-a întocmit în Sine înainte de a fi lumea.

Dar cine se poate bucura de această binecuvântare, de această vedere mai clară, şi cine, văzând-o, poate fi făcut capabil să crească tot mai mult în asemănarea acelei perfecţiuni glorioase? Numai cei cu inima curată, numai cei sinceri, numai cei oneşti. Cei care au o minte dublă, voinţă dublă, din punct de vedere scriptural se spune despre ei că au vedere dublă, ochi dublu. Ei văd lucrurile spirituale deformat, văd lucrurile spirituale dublu şi în aceeaşi măsură neclar. Mulţi din poporul Domnului n-au reuşit până acum să crească în Cristos în toate lucrurile, văd astfel dublu şi confuz — văd ceva din lucrurile cereşti şi ceva din cele pământeşti; văd numai întunecat şi neclar liniile caracterului divin, şi în aceeaşi măsură le lipseşte capacitatea de a-L copia. Toţi cei care cheamă numele lui Cristos să caute tot mai mult să aibă numai un Învăţător şi ochiul aţintit numai la gloria şi la serviciul Lui — o inimă curată, sinceră, credincioasă.

Toţi fiii lui Dumnezeu

sunt făcători de pace  

A şaptea fericire este o manifestare exterioară a celei de-a şasea. Curăţenia inimii faţă de Dumnezeu, pe care alţii n-o pot discerne, se va manifesta în această a şaptea caracteristică a fericirii şi a creşterii — şi anume, în dorinţele paşnice şi în eforturile de a promova pacea în alţii. Căci fără îndoială nimeni nu va fi făcător de pace din acest punct de vedere divin decât dacă a ajuns să fie sincer, curat în inimă faţă de Dumnezeu; şi decât dacă are şi dezvoltările precedente ale harului în inimă: (1) smerenia, (2) compătimirea, (3) supunerea răbdătoare, (4) foamea şi setea după dreptate (care include încrederea), (5) iubirea sau mila faţă de alţii, (6) sinceritatea inimii. Şi unul care a dezvoltat aceste caracteristici într-un anumit grad, desigur nu poate avea decât o dispoziţie paşnică el însuşi, şi să fie un făcător de pace cu alţii.

Numai un mic număr din poporul Domnului a progresat până acum în mod foarte evident încât să aibă acest har în mod marcat dezvoltat şi exemplificat în viaţa lor. Marea majoritate, chiar şi a celor care numesc numele lui Cristos, pare să urmeze o cale inversă, care indică faptul că chiar dacă inimile lor sunt curate şi compătimirea lor este largă, au încă mult de învăţat în şcoala lui Cristos; căci în loc să fie promotori ai păcii, ei sunt promotori ai conflictului. Aceasta nu este însă din intenţie rea, ci mai degrabă din obicei, din ignoranţă şi din neputinţa de a discerne deosebirea mare între calea divină a iubirii, şi calea opusă a egoismului care predomină în lume. Conflictul este în principal stârnit prin intermediul limbii, deşi ar putea fi stârnit printr-un gest sau o privire. Tot aşa, pacea se face în principal prin intermediul limbii, deşi ea poate acţiona prin ochi. Câţi creştini cunoaştem cu toţii care au limbă ce stârneşte continuu ceartă! Pe mulţi Adversarul îi stăpâneşte multă vreme după ce au scăpat de sub stăpânirea lui în multe alte privinţe; şi aceasta este fiindcă ei nu observă că în aceasta ei fac serviciul lui Satan — nu observă nici chiar că sunt stârnitori de ceartă, ură, invidie, răutate, şi seamănă rădăcinile amărăciunii prin care mulţi sunt întinaţi.

Când vor învăţa creştinii lungimea şi lăţimea şi adâncimea îndemnurilor “Să nu vorbească de rău pe nimeni” şi “Nici un cuvânt murdar să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire”? (Tit 3:2; Efes. 4:29). Cât trebuie pentru unii dintre copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu să înveţe că prin rostirea unui cuvânt rău (chiar dacă ar fi siguri de adevărul lui) se poate face mult rău? Cât le va trebui să înveţe că nu este întotdeauna necesar să spună adevărul, nici potrivit să facă astfel decât dacă este spre edificarea altora? Câte lecţii, învăţătură peste învăţătură, trebuie să primească pentru a-i convinge că trebuie nu numai să evite flecăreala despre treburile altora şi găsirea de greşeli şi batjocura, ci că toate acestea sunt dovezi ale deficitului lor în iubire — ale deficitului lor în asemănarea lui Cristos şi ale lipsei calităţii de făcători de pace; şi că trebuie să se străduiască serios împotriva acestor lipsuri, dacă vreau să-şi asigure chemarea şi alegerea la un loc în Împărăţia cerească?

O, dacă toţi ar învăţa pe dinafară şi ar căuta continuu să exemplifice în viaţă cuvintele apostolului: “Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă gândiţi”. Cei care se gândesc la lucrurile adevărate, vrednice de iubit, bune şi frumoase, vor vorbi cu alţii despre ele; de aceea este important să avem inimile umplute cu lucruri bune, pentru ca din preaplinul lucrurilor bune din inimile noastre, gura noastră să vorbească în mod continuu lucruri bune, pe care Domnul să le aprobe şi care să aducă binecuvântări celor care le aud. Filip. 4:8; Luca 6:45.

Aceştia au o făgăduinţă foarte preţioasă, demnă de eforturile lor — “Ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu — ei au Spiritul lui Dumnezeu, asemănarea iubitului Său Fiu a fost trasată în inimile lor; au fost sfinţiţi cu adevărul; în cele din urmă vor fi “vrednici să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Numai pe aceştia care sunt astfel în inimă îi va recunoaşte Domnul ca fii şi comoştenitori cu marele Său Fiu, Domnul nostru, în Împărăţie. Mai mult, aceasta este o probă pe care o putem recunoaşte uşor pentru noi în special, şi într-o anumită măsură pentru alţii, ca dovadă a gradului dezvoltării noastre în calitate de copii ai lui Dumnezeu — dispoziţia noastră paşnică şi grija de a urma o astfel de cale în viaţă care să tindă spre pace.

Unii din poporul Domnului găsesc în ei un considerabil spirit de combativitate, nefavorabil păcii. De fapt, se cere ceva din spiritul combativităţii pentru a lupta o luptă bună împotriva lumii, a cărnii şi a adversarului, şi pentru a “lupta pentru credinţă”; aşa încât cei care au combativitate găsesc în mod natural că sunt în antagonism continuu cu alţii în anumite privinţe. Ei însă să nu fie descurajaţi de aceasta, ci să nu uite că această combativitate este un servitor şi un soldat valoros, dacă este îndreptată şi aplicată în direcţia corectă. Exercitarea ei faţă de alţii trebuie să fie modificată de milă, de faptul că ne dăm seama de propriile imperfecţiuni şi de imperfecţiunile tuturor. Combativitatea trebuie să fie antrenată pe linia iubirii şi a milei — să luptăm pentru adevăr şi pentru toţi servitorii şi instrumentele adevărului, şi împotriva erorii — dar nu împotriva servitorilor orbiţi şi ignoranţi ai erorii. Combativităţii trebuie să i se dea mult de făcut în lupta împotriva imperfecţiunilor şi slăbiciunilor propriilor noastre naturi, şi fiind astfel angajată în această lucrare bună, va găsi relativ puţin timp pentru a-i asalta pe alţii; şi dându-şi seama de dificultăţile legate de cucerirea eului, ea va avea cu atât mai multă compasiune pentru slăbiciunile altora.

Obţinerea marii răsplăţi în cer

Fericirea care vine prin persecuţie este a opta fericire. Numai când poporul Domnului a avut unele din aceste binecuvântări anterioare ale harului, numai atunci se poate “bucura în necazuri”, cum s-a bucurat apostolul Pavel. Dar Domnul nostru face deosebire atentă între diferitele feluri de persecuţii, marcând felul de persecuţie binecuvântat, care este diferit de toate celelalte feluri. Noi nu trebuie să invităm persecuţia prin găsire de greşeli, arţag general şi împotrivire combativă faţă de toţi şi faţă de toate; nici nu trebuie să invităm persecuţia prin fanatism. Mai degrabă trebuie să cultivăm “spiritul minţii sănătoase” şi să învăţăm treptat ce este mintea sănătoasă a Domnului, aşa cum este revelată în Scripturi. Chiar şi atunci, fără îndoială lumea ne va acuza de “fanatism” pe nedrept, fiindcă înţelepciunea lui Dumnezeu este socotită adesea de oameni ca nebunie, cum adesea înţelepciunea oamenilor este nebunie din punctul de vedere divin.

Ori de câte ori un mod de acţiune ar părea fanatic şi iraţional, trebuie să ezităm a-l face, până ne asigurăm mai întâi că acelaşi spirit, învăţătură şi exemplu le găsim la Domnul nostru şi la apostoli: atunci putem urma în siguranţă, indiferent ce ar spune sau gândi lumea în privinţa căii noastre. De exemplu, din punctul de vedere divin este nesănătos ca un om să lucreze zi şi noapte pentru a aduna milioane, pentru ca după moartea lui copiii să se lupte pentru ele, dar din punctul de vedere uman aceasta este calea raţională. Din punctul de vedere divin a fost înţelept ca apostolii să-şi cheltuie viaţa în serviciul adevărului, sacrificându-şi interesele şi perspectivele pământeşti, numele şi faima, ca să obţină în final o înviere mai bună şi slavă veşnică, cinste şi nemurire; dar din punctul de vedere al lumii aceasta a fost nebunie, fanatism.

Dacă persecuţia ne vine ca rezultat al faptului că urmăm pe Domnul şi pe apostoli — învăţăturile şi exemplul lor, şi dacă din pricina credincioşiei în privinţa angajamentelor noastre de consacrare pentru serviciul Său se spun tot felul de rele împotriva noastră pe nedrept, atunci într-adevăr ne putem bucura; căci aşa au fost persecutaţi profeţii, aşa a fost persecutat Domnul nostru, aşa au fost persecutaţi apostolii şi toţi credincioşii. Fiind astfel în bună tovărăşie în experienţele noastre, aceasta devine pentru noi o mărturie sau dovadă că la fel vom avea tovărăşie bună în ziua aceea când Domnul Îşi va aduna mărgăritarele.

Toţi cei care au asemenea experienţe se pot bucura, şi dacă, precum sugerează cuvintele Domnului, cu cât avem mai multe experienţe de felul acesta cu atât va fi mai mare răsplata noastră în cer, atunci cu atât mai mult ne putem bucura în aceste experienţe. Şi dacă n-am avea astfel de experienţe, s-ar cădea să ne uităm bine la noi înşine, ca nu cumva să însemne că nu umblăm cu credincioşie pe “calea îngustă” a sacrificiului de sine — sau nu facem cu toată puterea ceea ce găsesc mâinile noastre de făcut, ci ne reţinem de la sacrifciu. Dacă aceasta ar fi gândirea cuiva, să nu se descurajeze, ci, în cuvintele profetului, “să lege jertfa pe altar”, cu noi funii ale iubirii şi zelului, rugându-se Domnului să accepte jertfa şi să-i dea ocazii de a fi, a face şi a suferi pentru cauza Sa şi de dragul Domnului şi al adevărului. Ps. 118:27.

Suma multicoloră a tuturor acestor haruri  este — iubirea; şi cei care le au sunt vrednici de iubire şi în curând vor fi frumoşi, cu Cel care este “plin de farmec” şi ca El. Chemarea noastră este să ajungem la aceste condiţii binecuvântate în împărăţie.

 

În sfinţenie condu-ne pe drumul ce trebuie

Să-l păstrăm ca să locuim cu Dumnezeu;

Condu-ne în Cristos, calea vie,

De la păşunea Lui să nu ne rătăcim.

 

Învaţă-ne ca în veghe şi rugăciune,

Ceasul stabilit de Tine să aşteptăm;

Şi pregăteşte-ne prin al Tău har,

Triumful puterii Tale biruitoare să-l împărtăşim.

 

R 1920 — “Să ne lăudăm în Domnul” (vezi întrebarea nr. 3):

Dar dacă, folosind aceste privilegii, ne deschidem inimile pentru a primi tot ceea ce are în păstrare harul divin pentru noi, atunci cu adevărat putem să ne lăudăm în Domnul. Unul ca acesta „să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte”. A-L cunoaşte astfel pe Domnul nu este doar a şti despre El, a şti ceva din lucrările şi căile Sale, ci înseamnă a-L cunoaşte prin acea părtăşie şi comuniune intimă, care, printr-o credinţă vie, pecetluieşte mărturiile Cuvântului Său în inimile noastre şi ne face să ne dăm seama că ele sunt ale noastre personal, că Domnul Însuşi este prietenul, ajutorul, sfătuitorul şi îndrumătorul nostru personal. Noi devenim astfel familiari cu spiritul Său, cu principiile şi metodele Sale de acţiune — Îl înţelegem — ştim cum să-I interpretăm providenţele, să-I remarcăm îndrumările, să observăm atitudinea Sa faţă de noi şi astfel să umblăm cu El zilnic. În acest fel, de asemenea, suntem conduşi spre o apreciere mai deplină a dreptăţii Domnului şi a bunătăţii Sale iubitoare, care la timpul potrivit va stabili dreptatea pe tot pământul. Aşadar, într-adevăr ne putem bucura în Domnul şi în faptul bunăvoinţei Sale măreţe faţă de noi personal, când astfel ajungem să-L înţelegem şi să-L cunoaştem.

În acest sens binecuvântat al iubirii şi grijii divine, putem spune prin cuvintele psalmistului: „Sufletul meu se va lăuda în Domnul. Voi binecuvânta pe Domnul în orice timp; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea. Înălţaţi pe Domnul împreună cu mine! Să lăudăm cu toţii Numele Său! Eu am căutat pe Domnul şi Mi-a răspuns; m-a scos din toate temerile mele. Săracul acesta a strigat şi Domnul l-a auzit şi l-a scăpat din toate necazurile lui. Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El! Temeţi-vă de Domnul, voi, sfinţii Săi, căci de nimic nu duc lipsă cei care se tem de El!” Ps. 34:1-9.

Cât de scumpă este această experienţă a copilului lui Dumnezeu! Însă niciodată aceasta nu poate fi experienţa unei inimi mândre; căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har îfavoarea Saş. Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” (1 Pet. 5:5, 6). Este greu pentru cei care sunt bogaţi în înţelepciunea, puterea şi belşugul acestei lumi să facă aceasta (Mat. 19:24-26). A fost greu pentru cărturari şi farisei care erau bogaţi în titluri, onoruri şi lauda oamenilor; a fost greu pentru toată naţiunea evreiască, naţiune care era mândră că ei sunt sămânţa lui Avraam căreia îi aparţineau făgăduinţele lui Dumnezeu; a fost greu pentru greci care erau mândri de înţelepciunea lor lumească şi de realizările lor intelectuale; a fost greu pentru romani care erau mândri de puterea şi prestigiul lor printre popoare. Şi este greu astăzi pentru toţi cei care se mândresc cu ceva. Este greu pentru toţi religioşii a căror mândrie cu sistemele religioase sectare ale creştinătăţii le orbeşte ochii faţă de adevărul pe care-l avem acum; este greu de asemenea pentru cei care se laudă cu filosofiile şi ştiinţa omenească, pe nedrept numită astfel; care sunt mândri de a fi inventatori a ceva nou şi neobişnuit, şi care doresc să fie consideraţi mari şi să conducă pe oameni după ei; este greu pentru toţi cei care venerează opiniile oamenilor mai mult decât cuvintele Domnului. Toţi cei care sunt bogaţi sau doresc să fie bogaţi în lucrurile vieţii actuale, şi în special cei care sunt „bogaţi” în părerea bună pe care o au despre ei înşişi, sau în încăpăţânare, găsesc că este greu să se smerească sub mâna cea tare a lui Dumnezeu. Într-adevăr, apostolul sugerează că cea mai mare luptă a tuturor celor care ajung la o cunoştinţă a adevărului este pe această linie; căci după ce indică spre umilirea severă a Domnului nostru Isus, el spune: „Astfel, deci, preaiubiţii mei, duceţi până la capăt mântuirea voastră îîn acelaşi felş cu frică şi cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi îprin această disciplinare aspră, prin acest proces umilitorş ca să voiţi şi să înfăptuiţi buna Sa plăcere”. Fil. 2:12, 13 (după trad. engleză, n. t.).

Cei care s-au străduit cu toată sinceritatea să facă aşa, întotdeauna au găsit că harul lui Dumnezeu este îndeajuns pentru ei; dar foarte puţini sunt vreodată dispuşi să încerce aceasta. Pentru toţi înţelepţii în felul lumii propovăduirea crucii este o nebunie şi ei nu au dispoziţia de a-şi lua crucea zilnic şi a-L urma pe Cristos.

Din acest motiv, „nu mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales” sunt chemaţi ca să aibă parte cu Domnul în slava Împărăţiei Sale. Ei sunt în general atât de absorbiţi de lucrurile vieţii actuale — de preocupările ei, grijile ei, plăcerile ei etc. — încât n-au ureche pentru chemarea Domnului. Ei nu sunt destul de smeriţi nici chiar pentru a auzi chemarea; cu atât mai puţin sunt smeriţi ca să se supună şi să umble pe calea îngustă a jertfirii de sine pe care conduce Domnul.

“Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii îpe cei care nu sunt remarcaţi pentru înţelepciune sau influenţă sau bogăţie lumeascăş, ca să facă de ruşine pe înţelepţi. Şi Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile de neam de jos ale lumii îpe cei săraci, smeriţiş, pe cele dispreţuite şi lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (1 Cor. 1:26-29). Cât de adevărat este că bogaţii sunt făcuţi de ruşine în zilele noastre prin puterea adevărului din mâinile celor mai umili copii consacraţi ai lui Dumnezeu! Sistemele erorii care sunt rezultatul creşterii de secole sunt făcute de ruşine şi se clatină înaintea lui, şi înţelepţii din toate sectele sunt deranjaţi de el; deoarece devine tot mai evident pentru toţi oamenii că „înţelepciunea înţelepţilor lui va pieri şi priceperea oamenilor lui pricepuţi se va ascunde”. Isa. 29:14.

De ce a ales Dumnezeu aceste unelte slabe, inferioare, pentru marea Lui lucrare? De ce nu foloseşte El limbile elocvente, condeiul scriitorilor abili şi prestigiul numelor mari? Pavel ne spune de ce. Pentru ca „nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu”. Marea lucrare de învingere a păcatului şi de stabilire a dreptăţii pe pământ este lucrarea Domnului: nici o putere omenească nu este potrivită pentru exigenţele acestui caz. Totuşi Dumnezeu are plăcerea să permită puterii Sale să lucreze prin orice instrument uman care este potrivit pentru scopul Său; şi anume, care poate fi folosit fără a-şi dăuna lui însuşi. Dacă Dumnezeu ar fi să-Şi înfăptuiască minunile prin cei ale căror inimi sunt înclinate spre mândrie, acea mândrie ar creşte şi şi-ar atribui lor slava care aparţine lui Dumnezeu, în loc să aprecieze onoarea de a fi slujitor al lui Dumnezeu, o unealtă în mâna Sa tare — potrivită a fi „folositoare Stăpânului său”.

Întrebuinţarea de către Domnul chiar şi a celor mai slabe unelte, a celor care au chiar şi o măsură foarte mică de talent pentru serviciul Său, uneori se dovedeşte a fi o înălţare prea mare, şi ceea ce era o binecuvântare devine un blestem prin mândrie şi slavă deşartă. Aşa este stricăciunea naturii umane şi aşa este subtilitatea Adversarului în câştigarea avantajului, încât tocmai versetele citate mai sus devin uneori o piatră de poticnire pentru mulţi care nu numai că sunt săraci financiar, ci sunt şi deficitari în intelect şi în educaţie, şi cărora le lipseşte chiar instruirea în Cuvântul divin. Ei uită că Domnul a zis: „Ferice de voi care sunteţi săraci îadică cei care erau săraci (sau au devenit săraci) ca ucenici ai Luiş” (Luca 6:20); sau, cum relatează Matei (5:3): „Ferice de cei săraci în duh”. Şi ei uită că atât cei ignoranţi cât şi cei învăţaţi, atât cei săraci cât şi cei bogaţi, pot deveni „umflaţi de o mândrie deşartă prin gândurile firii păcătoase”. Este trist când vedem pe “vreunul care se socoteşte că este ceva, măcar că nu este nimic” (Gal. 6:3), astfel înşelându-se singur — dar în special când îi lipsesc chiar bazele educaţiei şi asemănării cu Cristos. Noi credem că modestia şi simplitatea sunt trăsături care trebuie cultivate de către cei bogaţi şi de către cei săraci deopotrivă, care sunt binecuvântaţi cu o cunoştinţă a adevărului, şi că orice „ruşinare a celor tari” să fie făcută cu bunăvoinţă şi smerenie (Efes. 4:2; 2 Tim. 2:25), şi nu cu un spirit combativ sau cu o manifestare a satisfacţiei pentru înfrângerea lor.

Mai presus de aproape orice alt lucru, prin urmare, iubiţilor, să ne păzim bine smerenia. Numai când suntem mici în ochii noştri, Dumnezeu ne poate folosi în siguranţă pentru noi înşine. Şi totuşi, El nu ne fereşte de orice probă a fidelităţii. Dacă deci Domnul te înalţă puţin astăzi, îţi dă puţină încurajare de succes în serviciul Lui, primeşte-o cu umilinţă, cu smerenie aducându-ţi aminte de propria ta nevrednicie şi incapacitate dacă Dumnezeu n-ar binevoi să lucreze prin tine; şi fii tot atât de pregătit să primeşti umilirile zilei de mâine ca fiind necesare pentru disciplinarea şi echilibrarea potrivită a caracterului tău. Dacă succesul de ieri te face să te nelinişteşti sub umilirea de astăzi, atunci fii atent: nu eşti dezvoltat spiritual atât de bine cum ar trebui să fii. Oricare ar fi triumfurile adevărului prin noi, să ne amintim întotdeauna că suntem printre „lucrurile care nu sunt”. Să ne străduim prin urmare să ne însuşim experienţa apostolului Pavel, care a spus: „M-am deprins să fiu mulţumit în mine însumi, în împrejurările în care mă găsesc. Ştiu să fiu smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În toate lucrurile şi în toate privinţele m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul îaceste lucruriş în Hristos, care mă întăreşte”. Filip. 4:11-13.

În procedurile lui Dumnezeu cu poporul Său din toate timpurile putem vedea grija Sa de a-i păzi de mândrie şi încredere în sine. Dacă a ales Israelul să fie poporul Său deosebit, El a permis ca ei să fie mai întâi în robie timp de patru sute de ani, şi apoi cu mână tare şi cu braţ întins i-a adunat în ţara făgăduită. Moise, eliberatorul ales, de asemenea a fost de origine modestă. El avea vorbirea greoaie şi avea nevoie de Aaron să completeze acest neajuns. Şi Pavel avea un „ţepuş în carne”, de care Domnul n-a văzut de bine să-l elibereze, deşi de trei ori L-a implorat pe Domnul să-l îndepărteze; şi Domnul i-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte îadică, puterea Mea, acţionând prin acest vas pământesc imperfect, va fi mai vădită pentru oameni decât dacă vasul ar fi unul perfect şi cizelat. În cazul acela oamenii ar putea atribui talentului lui Pavel măreţia lucrării, şi curând ar trage concluzia că de vreme ce Pavel este doar un om, ar fi numai o îngâmfare din partea lui să-şi asume sarcina de a învăţa pe alţi oameni etc. Dar dacă se vede că puterea este de la Dumnezeu şi doar lucrează prin Pavel ca o unealtă pregătită — smerită, dispusă şi energică — atunci mărturia harului lui Dumnezeu va avea greutate pentru ei: şi aşa a fost.ş.”

 

R 2228, col. 1, par. 3 (vezi întrebarea nr. 8):

Ca să putem discerne în parte cum a servit Domnul nostru Isus ca exemplu în privinţa acestui spirit al smereniei, apostolul rezumă pe scurt, în câteva cuvinte, istoria smeririi Sale şi cum a dus ea la înălţarea actuală. El ne arată că atunci când Domnul nostru Isus era fiinţă spirituală, înainte de a Se înjosi ca să ia natura noastră şi să poarte pedeapsa păcatului nostru, El avea „chipul lui Dumnezeu” — un chip spiritual, o stare înaltă şi glorioasă. Însă în loc de a fi mişcat în mod egoist să râvnească ambiţios după lucruri mai înalte decât cele pe care Dumnezeu I le acordase — în loc de a căuta să stabilească un imperiu rival, aşa cum a făcut Satan — El nu S-a gândit la un furt de la Dumnezeu, ca să Se facă egalul Lui (metoda lui Satan), spunând: „Îmi voi ridica tronul deasupra stelelor îcelor strălucitori, oştile îngereştiş … voi fi ca Cel Prea Înalt îperechea Sa, egalul Săuş.” Chiar dimpotrivă, Domnul nostru Isus, „începutul creaţiei lui Dumnezeu”, a fost dispus, în armonie cu planul Tatălui, să Se smerească, să ia o natură mai joasă şi să facă o lucrare care va implica nu numai foarte multă smerenie, ci şi foarte multă durere şi suferinţă. Apostolul arată cum „Unicul Fiu” Şi-a demonstrat bunăvoinţa şi smerenia conformându-Se acestui aranjament; şi că după ce a devenit om, a continuat cu acelaşi spirit smerit, dispus să împlinească planul divin chiar până la literă, murind ca preţul de răscumpărare al omului; şi nu numai atât, dar când Tatăl a binevoit să ceară ca moartea Lui să fie cea mai înjositoare în orice privinţă, probabil dincolo doar de cerinţele răscumpărării, El nu S-a retras, ci a zis: „Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”, şi S-a smerit până la înjositoarea „moarte de cruce”.

Aici, după cum arată apostolul, avem cea mai minunată demonstrare a smereniei, blândeţii şi supunerii faţă de Dumnezeu care a fost manifestată vreodată sau care ar putea fi concepută în minte. Şi acesta este modelul pe care îl indică apostolul că trebuie să căutăm să-l copiem. „Să aveţi în voi gândul acesta îsmeritş, care era şi în Hristos Isus.”

Datorită acestei smerenii, care L-a făcut în stare să dea o ascultare perfectă, Tatăl ceresc L-a onorat atât de mult pe dragul nostru Răscumpărător, încât L-a înviat dintre cei morţi la natură divină, la o stare mult mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, şi de orice nume care este numit. Că acesta este argumentul Său, este arătat (versetul 9) prin expresia „de aceea”; adică, datorită acestui fapt, datorită acestei smerenii tocmai descrise, Dumnezeu L-a înălţat foarte mult.

Smerenia şi supunerea minunate şi perfecte ale Domnului nostru au demonstrat nu numai că El a fost loial din toată fiinţa Sa Tatălui Ceresc, ci şi că spiritul Tatălui, Iubirea, locuia în El din abundenţă, fiindcă El a împărtăşit dragostea Tatălui pentru rasa pe care a răscumpărat-o. De asemenea, datorită acestui fapt, El este găsit vrednic să fie agentul divin în binecuvântarea tuturor familiilor pământului, conform condiţiilor legământului divin făcut cu tatăl Avraam. Astfel El a devenit capul „Seminţei lui Avraam” care va binecuvânta rasa răscumpărată; şi ca atare Lui I se va închina orice genunchi şi orice limbă va mărturisi, când va veni „timpul potrivit” al lui Iehova pentru revărsarea binecuvântărilor divine peste lumea răscumpărată — pentru ca toţi să ajungă la o cunoştinţă a adevărului şi, dacă vor dori, la armonie deplină cu Dumnezeu şi la viaţă veşnică.

Apostolul nu numai că Îl prezintă pe Domnul Isus ca marele exemplu de smerenie cuvenită, negare de sine şi supunere lui Dumnezeu în interesul altora, ci prezintă şi răsplata, marea înălţare a Domnului nostru de către Tatăl, rezultatul sau răsplata ascultării Lui, pentru ca şi noi să fim încurajaţi şi să înţelegem că dacă suntem credincioşi în mersul pe urmele Răscumpărătorului nostru şi în jertfirea avantajelor din prezent pentru a-I servi Domnului şi cauzei Sale, atunci, la timpul potrivit, noi de asemenea ne putem aştepta să fim glorificaţi cu El şi să avem parte de numele, tronul şi lucrarea Sa, ca membri ai corpului Său uns, Biserica Sa, moştenitoarea împreună cu El.

În versetele următoare (12-16), apostolul aduce un omagiu foarte frumos Bisericii din Filipi, îndemnându-i să continue şi să facă tot mai mult progres în alergarea în care deja se angajaseră, realizând în ei prin smerenie şi ascultare caracterul, dispoziţia lui Cristos, cu frică şi cutremur, şi astfel fiecare realizându-şi partea în marea mântuire la glorie, onoare şi nemurire pe care Dumnezeu a promis-o.

Noi nu ne putem realiza propria noastră îndreptăţire; dar fiind îndreptăţiţi prin sângele lui Cristos şi fiind chemaţi cu chemarea cerească, noi ne putem întări chemarea şi alegerea, ne putem realiza propria parte în marea mântuire la care am fost chemaţi în Cristos, luând aminte la instrucţiunile Domnului; urmând modelul pe care El ni L-a pus înainte. Nu înseamnă că vom atinge perfecţiunea în trup, ci numai perfecţiunea voinţei, a intenţiei, a inimii; şi ţinând trupul în supunere în măsura capacităţii noastre, slăbiciunile şi imperfecţiunile acestuia vor fi socotite ca acoperite de meritul Domnului nostru, Cel Sfânt.

Este încurajator de asemenea să ştim că această luptă nu este numai a noastră proprie, împotriva slăbiciunii şi păcatului; dar că Dumnezeu este pentru noi, ne-a chemat şi ne ajută. El deja lucrează în noi prin Cuvântul făgăduinţei Sale, şi ne-a condus până aici ca să vrem şi să facem voia Sa, buna Sa plăcere: şi El va continua în acest fel să ne conducă, să ne ajute şi să lucreze în noi prin Cuvântul adevărului Său, dacă noi dorim să continuăm să dăm atenţie sfatului Său. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Evanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire”, pentru toţi cei care astfel o acceptă; şi nu poate fi găsit un stimulent mai mare pentru adevărata evlavie, decât „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti”. 2 Pet. 1:4.

Mai mult, mergând pe urmele Domnului nostru Isus, alergând alergarea pentru marele premiu pus înaintea noastră în Evanghelie, nu trebuie să murmurăm pe cale, să găsim cusur la greutăţile şi îngustimea ei; nu trebuie nici să ne opunem ei, nici să căutăm să avem altă cale decât aceea pe care providenţa divină o indică înaintea noastră, înţelegând că Domnul ştie exact ce experienţe sunt necesare pentru dezvoltarea noastră în şcoala lui Cristos, şi înţelegând de asemenea că, dacă supunerea ar fi posibilă în timp ce gura ne-ar fi plină de plângeri şi nemulţumiri de Domnul şi de soarta pe care El a permis-o pentru noi, ar fi un indiciu cel puţin că noi am fi în afara armoniei cu spiritul aranjamentului Său; şi o astfel de supunere, dacă ar fi posibilă (dar n-ar fi posibilă), nu ar avea aprobarea divină, nici n-ar câştiga premiul pentru noi. De aceea, după cum îndeamnă apostolul, să facem „toate fără murmure şi fără îndoieli, ca să fiţi fără vină şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite, în care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii”.