Vol. 21, Iulie-August 2014, Nr. 5 

DEZVOLTAREA CREDINŢEI PRIN ÎNCERCĂRI DE FOC

„Pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă şi cinste, la descoperirea lui Isus Hristos.”

1 Pet. 1:7.

R 5114 W. T. 15 octombrie 1912 (pag. 320-323)

Se poate spune că credinţa conţine două elemente, al siguranţei intelectuale şi al încrederii cu inima. Atât mintea cât şi inima — intelectul şi sentimentele — sunt necesare pentru credinţa fără de care este imposibil să plăcem lui Dumnezeu. Pentru unii, credinţa este numai emoţie; pentru alţii, numai intelect. Dar nici unul dintre aceste elemente nu poate singur să ţină piept probelor înfocate la care este supusă credinţa. Amândouă trebuie să fie prezente şi să rămână, pentru ca credinţa noastră să dureze până la sfârşit şi să fie găsită spre laudă, onoare şi glorie la arătarea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.

Încercarea credinţei noastre la care Domnul şi apostolii se referă este o încercare, nu numai a cunoştinţei intelectuale a Adevărului divin, ci şi a încrederii inimii în Dumnezeu. În ambele privinţe, copilul adevărat al lui Dumnezeu se va găsi aspru încercat. El să caute să aibă un „aşa zice Domnul” pentru fiecare punct al credinţei lui. Să studieze doctrina şi să primească o înţelegere clară a fiecărui element al Adevărului. Să devină înrădăcinat, fixat, întemeiat şi stabilit în doctrinele lui Dumnezeu şi să acorde atenţie serioasă ca nu cumva să le piardă vreodată. Evrei 2:1.

Când credinţa lui este bine întemeiată în principiile fundamentale ale Adevărului divin, fiecare copil consacrat al lui Dumnezeu să caute şi să continue a cultiva încrederea inimii în „făgădinţele nespus de mari şi scumpe”. Sf. Petru ne spune că o credinţă care a rezistat la probele necazului înfocat şi a ieşit victorioasă este foarte preţioasă în ochii Tatălui Ceresc. Ori de câte ori trecem printr-o încercare de foc şi totuşi ne menţinem, nu numai credinţa în doctrine, ci şi încrederea în Dumnezeu, încrederea în făgăduinţele Sale, integritatea inimii şi a scopului, şi zelul nostru pentru Adevăr şi dreptate, atunci caracterele noastre au crescut mai mult în asemănarea lui Cristos şi prin urmare sunt mai plăcute lui Dumnezeu, care ne supune disciplinării chiar pentru acest scop.

Sf. Petru dă de înţeles în textul nostru că credinţa celor chemaţi de-a lungul Veacului Evanghelic va avea o încercare aspră. El spune: „Pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă şi cinste, la descoperirea lui Isus Hristos”. În prezent, când aurul este un metal relativ rar, el are o valoare specială. De aceea, apostolul îl compară cu credinţa Turmei Mici, singura din toată omenirea căreia îi va fi dată gloria, onoarea şi nemurirea promise celor care înving.

Prin urmare, încercarea credinţei acestei clase este foarte importantă. Nimeni nu va fi admis ca membru în Corpul lui Cristos, care n-a fost încercat şi verificat de Domnul. Dar să ne amintim că încercarea noastră nu este să se vadă dacă suntem perfecţi potrivit cărnii. Dimpotrivă, Dumnezeu cunoaşte din ce suntem făcuţi; El îşi aminteşte că suntem ţărână. Psa. 103:14.

Ceea ce caută Dumnezeu la noi este dezvoltarea şi desăvârşirea credinţei. Noi suntem încercaţi să se vadă dacă credem în El, ca un Dumnezeu credincios, înţelept, iubitor şi adevărat; şi în Fiul Său ca Răscumpărătorul nostru, care ne-a cumpărat cu sângele Său preţios, şi ca Avocatul nostru care acoperă acum neajunsurile noastre trecute, prezente şi viitoare, cu Haina Dreptăţii Sale atribuite. Acestea sunt elementele credinţei pe care o va încerca pe deplin şi care trebuie să devină tot mai puternică pe timp ce trece. Fără credinţă în Dumnezeu şi în promisiunile Sale, puternică, bine încercată, nu putem fi plăcuţi Lui şi să devenim membri ai Clasei Alese, pe care o alege acum.

SCOPUL PENTRU CARE ESTE ÎNCERCATĂ CREDINŢA

Încercarea credinţei noastre nu este lăsată la întâmplare. Ea este supravegheată de Însuşi Domnul nostru Isus Cristos, care este reprezentat de profetul Maleahi ca un rafinator şi purificator al aurului şi al argintului, pentru a curăţi Casa antitipică a lui Levi şi a separa zgura de metalul preţios (Mal. 3:3). Într-un sens al cuvântului, El a venit ca rafinator la prima Venire. În timpul întregului Veac Evanghelic, El a făcut această lucrare de rafinare în poporul Său, pentru ca jertfa adusă Tatălui să poată fi una acceptabilă.

În primul rând, Domnul nostru Şi-a dat viaţa ca împlinire a tipurilor Legii, demonstrând astfel încrederea Sa absolută, loialitatea absolută şi credinţa absolută în Dumnezeu. Biserica lui Cristos trebuie să fie în mod asemănător încercată şi probată în ceea ce priveşte ascultarea, încrederea şi loialitatea faţă de Tatăl. Ei trebuie să fie dispuşi, nu numai să se încreadă în Dumnezeu când lucrurile sunt favorabile, ci să se încreadă în providenţele Lui şi atunci când nu pot vedea rezultatul. Pentru a ajunge la acest grad al credinţei, ei trebuie să treacă prin diferite încercări şi probe, pentru a-şi putea demonstra credinţa şi loialitatea.

În timpul Veacului Evanghelic, se lucrează cu o clasă deosebită, specială şi chemată. Putem vedea că Dumnezeu nu lucrează cu lumea, ci o lasă „să zacă în cel rău” (oan 5:19). Sf. Pavel ne spune că în decursul timpurilor când oamenii erau în ignoranţă, Dumnezeu n-a acordat nici o atenţie specială purtării lor decât atunci când ajungeau la extremă (Fapt. 17:30). Dar în Veacul viitor oricine nu se va căi când va auzi Evanghelia nu va face progres, ci va primi, potrivit Planului divin, pedepse, lovituri, pentru orice rău făcut cu bună ştiinţă. Acest Veac Evanghelic însă este pentru dezvoltarea unei clase chemate în mod special — un popor pentru un scop — Biserica lui Cristos.

Se ridică în mod natural întrebarea: De ce ar încerca Dumnezeu credinţa mai degrabă decât faptele? Răspunsul este că toate felurile de fapte sunt dependente de capacitatea celui care le face şi că întreaga rasă a lui Adam a devenit incapabilă de a face fapte perfecte, din cauza căderii primilor ei părinţi. Nimeni nu poate fi în mod perfect drept, în mod perfect înţelept, în mod perfect iubitor; a fi astfel în condiţia prezentă imperfectă este imposibil.

De aceea, în Înţelepciunea şi Iubirea Sa, Dumnezeu evită să ne probeze pe linia în care suntem absolut incompetenţi, şi o face pe linia credinţei — în Înţelepciunea, Iubirea şi promisiunile Sale. A ne îndoi de vreuna din acestea ar înseamna a slăbi baza credinţei noastre. Ne dăm seama că suntem într-o stare căzută, că murim asemenea restului rasei. Am auzit prin Cuvântul lui Dumnezeu că El a prevăzut un Mântuitor, dar vedem că lucrurile continuă în mare măsură aşa cum au fost, în ciuda a tot ceea ce au făcut Dumnezeu şi Cristos. Credinţa noastră însă ne asigură că Dumnezeu, care cunoaşte sfârşitul de la început, face toate lucrurile potrivit sfatului voii Sale şi că la timpul cuvenit va stabili dreptatea pe Pământ. Efes. 1:11; Psa. 72:1-7.

Cuvintele unuia fără credinţă ar fi: „Eu nu pot vedea că Dumnezeu sau Cristos fac ceva pentru lume. Omul învaţă acum să se stăpânească mai bine decât străbunii lui, astfel încât el nu luptă cum au luptat sălbaticii din vechime, ci foloseşte arme mai moderne. El construieşte spitale şi ospicii; astfel scapă de bolnavi şi nesănătoşi mintal, şi are astfel mai mult timp pentru a se devota afacerilor”. Condiţiile prezente au o influenţă puternică asupra lumii. Foarte mult depinde de cum privim o chestiune.

ADEVĂRUL ŞI DREPTATEA SUNT PĂRŢI INTEGRANTE

ALE CARACTERULUI

Din punctul de vedere al credinţei, vedem că Cristos a venit în lume şi în timpul Veacului Evanghelic îndeplineşte lucrarea de alegere a Bisericii, care este Corpul Său, şi că de la aceasta străluceşte o lumină în întunericul înconjurător, care a fost mai mult sau mai puţin risipit de ea. Lumina Spiritului sfânt, răspândită larg prin exemplul vieţii multor creştini, exercită o influenţă astăzi; şi mulţi au o spoială de politeţe care poate fi confundată cu roadele Spiritului sfânt. Dar numai conduita exterioară nu este o dovadă a stării acceptabile a inimii. Dumnezeu doreşte ca adevărul şi dreptatea să devină părţi integrante ale caracterului nostru şi ca principiul Iubirii să domine în toate. Această dezvoltare a caracterului nu o găsim printre toţi cei care pretind numele lui Cristos.

Credinţa noastră, privind în lume, Îl întreabă pe Domnul: „Când va veni timpul promis în care voia Ta se va face pe pământ ca în cer?” Scripturile răspund că timpul glorios pentru binecuvântarea lumii nu va veni până când Biserica va fi fost trecut în glorie; că Mesia va domni atunci o mie de ani pentru a zdrobi păcatul şi opoziţia faţă de aranjamentul divin şi a ridica pe cei care vor dori să vină în armonie cu Dumnezeu; şi pentru a îndeplini această lucrare, El va stabili un guvern bazat pe principiile dreptăţii. Prin credinţă acceptăm acest răspuns şi aşteptăm timpul cuvenit al lui Dumnezeu pentru binecuvântarea întregii omeniri.

Între timp, nu ne vom permite să deviem în necredinţă în timp ce ne vom înşela cu gândul că noi sau alţii îndeplinim ceva prin „ridicare socială”. Ne bucurăm să vedem că se depun eforturi pentru a-i ajuta pe cei nefericiţi; dar înţelegem că există o forţă la lucru în lume, care împiedică succesul pe această linie. Metodele prezente nu vor eradica egoismul din inima omului; şi până când există egoism, voia lui Dumnezeu nu se poate face pe pământ ca în cer.

Pentru a aduce acest rezultat dorit, Împărăţia cerurilor va fi stabilită curând, conform Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă, în timp ce aşteptăm să sosească timpul Său cuvenit, noi participăm la ambiţii şi străduinţe lumeşti, credinţa noastră va deveni neclară şi poate va muri. Deşi binele pe care îl putem face va fi în conflict cu întunericul din jurul nostru, totuşi, acesta ar trebui să strălucească din cuvintele şi prin conduita noastră ca rezultat al speranţelor glorioase care ne inspiră viaţa.

Credinţa este o calitate posedată de toţi cei pe care Dumnezeu îi cheamă să fie membri în Corpul lui Cristos, şi apelul Scripturii este numai la cei care au ceva credinţă şi care sunt hotărâţi s-o mărească. Când ne începem calea creştină, avem relativ puţină credinţă şi ea trebuie dezvoltată; experienţa noastră creştină este pentru scopul dezvoltării credinţei. După cum sugerează sf. Petru, credinţa noastră, care este în încercare, este mult mai preţioasă decât aurul, şi totuşi aurul trebuie încercat prin foc. Exercitarea credinţei lucrează la dezvoltarea ei şi astfel Tatăl nostru ne dă numeroase încercări pentru a proba tăria ei.

CREDINŢA ÎNGERILOR SEVER ÎNCERCATĂ

Dumnezeu în mod intenţionat permite să fim supuşi la multe ispite pentru încercarea credinţei noastre, care este necesară pentru rezultatul încercării. Putem presupune că înainte de existenţa omului, îngerii n-au avut astfel de încercări ale credinţei şi răbdării cum are Biserica, deoarece îngerii au văzut pe Dumnezeu şi au cunoscut lucrările Sale. Cu toate acestea, lui Dumnezeu I-a plăcut să le probeze credinţa, care a continuat de-a lungul întregii experienţe a omului.

Cauza primară a devierii lui Satan, care a rezultat în răzvrătirea lui, a fost că el şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu. El şi-a format ideea că putea conduce Universul mai bine decât Cel Atotputernic, şi s-a gândit să-şi asigure un mic colţişor unde să poată arăta cum să se realizeze lucrurile. El a reuşit să preia controlul asupra primilor noştri părinţi, numai ca să afle că în loc de a aduce o binecuvântare, el a adus asupra familiei umane blestemul morţii — pedeapsa păcatului — şi toată nefericirea şi nelegiuirea care este acum în paginile istoriei.

Calea urmată de Satan a devenit o probă foarte importantă pentru îngeri. Crezând că Dumnezeu avea toată puterea, ei n-au înţeles de ce i-a permis lui Satan să urmeze o cale atât de rea. Ei l-ar fi restrâns pe Adversar cu totul. Astfel, când au văzut răul acţionând liber timp de secole, unii dintre ei evident şi-au pierdut credinţa. Astfel au apărut condiţiile menţionate în capitolul 6 din Genesa, când unii dintre îngeri au preferat să se materializeze şi să trăiască în condiţii umane. Aceasta a fost o încălcare a aranjamentului divin şi a fost rezultatul pierderii credinţei lor în Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu. Ei au văzut ce a făcut Satan, deşi el n-a reuşit să facă ceva mare; şi sentimentul lor a fost: „Se pare că Dumnezeu nu are controlul lucrurilor atât de complet cum am gândit noi”. Gen. 6:1-4; 2 Pet. 2:4, 5; Iuda 6, 7.

Astfel vedem că Dumnezeu a încercat credinţa sfinţilor îngeri, în special când înţelegem că stările rele care au predominat înainte de potop au continuat într-o oarecare măsură. Sfinţii îngeri au avut ocazia să se îndoiască, să se teamă în ceea ce priveşte Înţelepciunea, Iubirea şi Puterea lui Dumnezeu. Astfel toţii au fost încercaţi amănunţit — mai mult chiar decât omenirea; căci ei au văzut tot ceea ce era de văzut. Admitem că există multe lucruri pe care noi nu le cunoaştem şi nu le putem vedea, dar îngerii au, se pare, un orizont mult mai larg de cunoaştere. Astfel probarea credinţei lor a fost mult mai mare decât a noastră.

Dumnezeu a probat credinţa îngerilor pentru că El a dorit să ştie care dintre ei aveau acea încredere absolută care să le permită să se încreadă în El, indiferent dacă părea că El a avut sau n-a avut puterea de a controla lucrurile. Lecţia păcătoşeniei peste măsură a păcatului a fost atât înţeleaptă cât şi necesară. Dacă decăderea omului ar fi rezultat în chinul veşnic chiar şi a unei părţi mici din familia umană, am putea gândi că Dumnezeu n-a fost nici înţelept nici drept în permiterea ca aceste probe să vină asupra creaturilor Sale.

Timp de mai bine de patru mii de ani Dumnezeu a permis omenirii să meargă în moarte. Apoi a venit o manifestare a Iubirii Sale când a pregătit răscumpărarea ei; şi încă o manifestare a Puterii Sale va fi dată în Veacul viitor, când va fi înviată din morţi. Mai mult, prin clasa Miresei El face o ilustraţie specială, atât pentru îngeri cât şi pentru oameni, a Iubirii Sale faţă de cei care manifestă loialitate din inimă faţă de El, şi a voinţei Sale de a înălţa pe acei câţiva credincioşi mult mai presus de îngeri, şi chiar să-i facă „părtaşi naturii divine”. Vedem deci, în lucrarea lui Dumnezeu cu îngerii, că El a ţinut cont de credinţa lor.

CREDINŢA ÎN MĂSURA CUNOAŞTERII CARACTERULUI

LUI DUMNEZEU

Scriptura spune că „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui” (Evrei 11:6). Dacă cineva îşi pierde credinţa, nu se poate spune încotro poate rătăci. Argumentul apostolului Petru este că această clasă specială care este aleasă pentru înălţare la natura divină, trebuie să se aştepte să-i fie încercată credinţa, şi că această încercare este foarte importantă din punct de vedere divin. Dacă ei au credinţă, aceasta va controla toate afacerile vieţii lor. Compară cu Evrei 11:1, 6.

Credinţa noastră va fi în măsura cunoaşterii caracterului lui Dumnezeu. Vom afla prin observaţie că în măsura credinţei noastre putem suporta greutatea ca buni ostaşi ai lui Isus Cristos. Deoarece încercarea noastră este pentru o perioadă atât de scurtă de timp — câţiva ani — ea trebuie din necesitate să fie foarte severă, una crucială. Dumnezeu supune credinţa noastră unei mari călduri pentru a separa zgura. Dacă n-am avea credinţă, ne-am putea teme să facem paşii care ne-ar aduce în această poziţie crucială. Frica ne-ar putea face să refuzăm a urma calea pe care Dumnezeu o indică a fi voia Sa. Fără credinţă ne-am retrage de la încercările înfocate, cuptorul aprins. Dacă nu avem credinţa să rezistăm în încercări, atunci nu suntem de felul celor pe care îi caută Dumnezeu în prezent.

Dacă apreciem această chestiune, vom vedea că „fără credinţă este cu neputinţă să plăcem lui Dumnezeu”; şi acea încredere în El ne va conduce să cântărim cuvintele promisiunii Sale preţioase. Aceste promisiuni ne vor clarifica motivul pentru care vin încercările peste noi şi ne va face capabili să apreciem încercările ca semne ale iubirii Lui faţă de noi. Domnul vrea să fim „un popor deosebit”, încercat şi probat, „zelos pentru fapte bune”, un popor pentru un scop; şi astfel ne dezvoltă prin suferinţe.

Când lumea va fi în încercare în Veacul Milenar, va exista cunoştinţă şi vor fi mai puţine ocazii de exercitare a credinţei. Omenirea va fi în mare măsură în aceeaşi condiţie cum sunt îngerii acum. O mie de ani, lumea va fi ajutată să progreseze, şi în acelaşi timp oamenii vor avea ocazii să cultive credinţa — încrederea inimii — în Dumnezeu. Ceea ce noi vedem acum prin credinţă, ei vor cunoaşte atunci în realitate — că permisiunea păcatului a efectuat o mare probă divină atât pentru oameni cât şi pentru îngeri. Astfel treptat, de-a lungul miei de ani, credinţa lor va fi stabilită practic în acelaşi mod în care este acum stabilită credinţa îngerilor. Oamenii vor vedea şi vor umbla prin vedere, în timp ce noi credem promisiunile şi umblăm prin credinţă.

Există o deosebire între a crede cu mintea şi a avea încredere cu inima. Persoana care Îl cunoaşte pe Dumnezeu cel mai bine se încrede în El cel mai tare. Domnul nostru Isus în poziţia Sa glorificată Se încrede în Tatăl perfect în toate cazurile. Dar cu noi, a căror încredere este imperfectă, este diferit. Până la Întâia Înviere nu vom avea încredere perfectă. Cu cât va fi mai mare cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu, cu atât mai mare va fi încrederea inimii în El.

În timpul Mileniului, când încrederea cu mintea va da locul cunoştinţei, încrederea cu inima din partea celor care vor fi loiali principiilor dreptăţii va creşte proporţional. Întotdeauna va fi potrivit să te încrezi în Dumnezeu. Marele Creator este Marele Susţinător al Universului; şi toate creaturile Sale vor fi întotdeauna primitorii dărniciei Lui. Dacă înţelegem Scripturile, singurii care vor avea nemurirea vor fi Domnul şi Biserica Sa, care este Corpul Său (1 Cor. 15:53). Toţi ceilalţi vor avea viaţă dependentă şi vor fi subiecţii grijii divine. Pentru a avea viaţă veşnică, ei vor trebui să aibă încrederea inimii în Creatorul lor. Cu cât vor învăţa mai mult despre caracterul neschimbător al promisiunilor şi caracterului divin, cu atât va fi mai mare încrederea lor.

Credinţa Bisericii va fi de un caracter mai înalt decât este cea a îngerilor sau decât va fi cea a lumii restaurate. Credinţa Bisericii va fi fost prelucrată în mijlocul întunericului şi obscurităţii acestui Veac, care sunt permise chiar cu scopul dezvoltării acelei credinţe; căci Biserica este chemată să ocupe un loc mult mai înalt decât cel al îngerilor sau al oamenilor — chemaţi să fie părtaşi naturii divine. 2 Pet. 1:3, 4.

Când, în timpul Veacului Milenar, lumea îşi va fi învăţat lecţiile pe linia cunoştinţei, Dumnezeu nu intenţionează să-i primească în veşnicie fără o probă minuţiosă a încrederii inimii lor. În Apocalipsa 20:3, 7-10, citim că la sfârşitul miei de ani, Satan va fi dezlegat pentru puţină vreme. Omenirea va şti atunci ce este bine şi ce este rău, căci principiile dreptăţii vor fi fost implantate în inimile lor. Experienţa cu Satan va fi o probă a încrederii inimii, a loialităţii, în aceea că Dumnezeu va părea a nu fi în control.

Atunci toţi care nu vor fi în armonie deplină cu Dumnezeu şi cu Planul Său divin, vor fi induşi în eroare prin această probă a credinţei. Astfel ei îşi vor demonstra adevăratul lor caracter. Cei care se vor dovedi neascultători vor fi distruşi în Moartea a Doua. Dumnezeu ne spune că la sfârşit orice genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi gloria Numelui Său, şi orice creatură din cer şi de pe Pământ va da onoare şi laudă Fiului. Apoc. 5:13.