Vol. 19, Septembrie-Octombrie 2011, Nr. 6 


DIFERIŢII PAŞI AI ÎNDREPTĂŢIRII

R 5206 W. T. 15 martie 1913 (pag. 92-94)

Chiar înainte de a veni Cristos în lume, Dumnezeu a avut legături într-o anumită măsură cu unii din rasa umană. El a avut legături cu Adam, spunându-i despre pedeapsa pentru păcat şi promiţându-i că într-o zi Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. De asemenea a avut legături cu Enoh, cu Noe, cu Avraam, Isaac, Iacov şi cu alţii, cu secole înainte de a Se naşte Isus. Dumnezeu însă n-a avut legături cu aceşti oameni în sensul particular şi special în care are cu Biserica evanghelică, cei care sunt privilegiaţi să fie numiţi fii ai lui Dumnezeu”. Ioan 1:12.

Scripturile declară că Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi credinţa lui i-a fost socotită ca dreptate (Gen. 15:6). Dumnezeu trebuie să fi avut unele legături cu Avraam înainte ca el să creadă, altfel nu ar fi avut în ce să creadă. Evident Dumnezeu a comunicat cu Avraam înainte ca credinţa şi încrederea să-l fi adus chiar şi într-o stare de îndreptăţire nedeclarată.

Avraam a căutat să fie cât se poate de aproape de desăvârşire în conduită şi să facă lucrurile plăcute lui Dumnezeu. După ce şi-a arătat dorinţa de a fi ascultător, Dumnezeu a spus: Dacă-ţi vei dovedi credinţa părăsindu-ţi ţara natală şi riscând pierderea confortului pământesc actual şi a casei copilăriei tale, voi face un Legământ cu tine”. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu.

Imediat ce s-a ivit ocazia, Avraam a părăsit Caldeea şi a plecat spre Haran. Mai târziu Dumnezeu i-a făcut anumite promisiuni cu condiţia ca el să plece în ţinutul Canaan. După ce a intrat în Canaan, Dumnezeu i-a zis: Toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna” (Gen. 13:15). Avraam a fost numit prietenul lui Dumnezeu” (Iac. 2:23). Sf. Pavel ne spune că Dumnezeu i-a vestit lui Avraam Evanghelia, spunând: Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în tine” Gal. 3:8; Gen. 12:3.

Credinţa În Dumnezeu Este Esenţa Dreptăţii

Astfel vedem că a fost un fel de lucrare cu Vrednicii din Vechime înainte de a veni Cristos — înainte de a fi vreo îndreptăţire reală la viaţă. Nimeni nu putea fi astfel îndreptăţit până când se dădea o viaţă ca preţ corespunzător pentru viaţa pierdută a lui Adam. Ca atare, promisiunea lui Dumnezeu în privinţa acestora era numai o speranţă. Ei au înţeles că într-un fel El intenţiona să facă ceva pentru uşurarea lor, dar nu ştiau cum Dumnezeu, care-i condamnase o dată la moarte, putea să le dea viaţă veşnică. Totuşi, ei aveau credinţă în făgăduinţă, şi aceasta Dumnezeu le-a socotit-o ca dreptate; căci credinţa în Dumnezeu este esenţa dreptăţii. Prin această credinţă ei au fost îndreptăţiţi la părtăşie cu Dumnezeu.

Când Avraam, Isaac şi Iacov şi toţi profeţii şi-au arătat credinţa în Dumnezeu, ei şi-au dovedit loialitatea inimii, aşa încât cu mult după moartea lor, El a putut spune: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”. Ei au crezut că într-o zi vor fi înviaţi din morţi. Dacă n-ar fi nici o înviere, Dumnezeu nu putea spune despre ei aşa cum a spus: Căci El nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii” (Luca 20:37, 38). Acesta este argumentul cu care Isus a combătut învăţăturile saducheilor care nu credeau că va fi o înviere a morţilor; dar n-a fost dat ca dovadă că patriarhii erau în cer atunci, căci Isus ne spune în mod clar că pe timpul când vorbea El, nimeni nu se suise în cer. Ioan 3:13.

Vedem că Avraam a avut într-o măsură relaţie cu Dumnezeu, dar numai după ce şi-a arătat credinţa. Dumnezeu a avut însă legături cu el înainte de a-şi fi arătat această loialitate a inimii, şi aceste legături au constat în faptul că i-a dat cunoştinţă cum să devină prietenul lui Dumnezeu.

La timpul cuvenit Dumnezeu le va indica membrilor familiei umane că El este dispus să-i accepte în condiţiile în care El va fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Lui, dar va trebui ca ei să-şi dovedească credinţa, umblând înaintea Lui cum vor putea de bine. Aceasta este cel mai mult ce poate face Dumnezeu pentru cineva — numai să-i dea cunoştinţă despre paşii pe care trebuie să-i facă pentru a avea îndreptăţire completă. El spune: Fiule, dă-Mi inima ta” (Prov. 23:26). Pe acest principiu Dumnezeu I-a vorbit Domnului Isus Cristos şi continuă să le vorbească tuturor celor care vin la Tatăl prin El.

ÎNDREPTĂŢIREA DE PROBĂ NU ESTE CONSACRARE

Evident, lucrurile stau cumva diferit acum faţă de cum erau pe timpul lui Avraam. Avraam n-a devenit fiu al lui Dumnezeu, căci el a trăit înainte de a se deschide calea spre viaţă, şi ceea ce Dumnezeu a socotit ca o credinţă îndreptăţitoare nu i-a putut aduce răscumpărarea. Domnul nostru nu deschisese calea cea vie încă. În pofida faptului că răscumpărarea nu fusese făcută, Avraam a avut făgăduinţa lui Dumnezeu că la timpul cuvenit el şi Sămânţa lui vor binecuvânta lumea.

Mesajul care se dă acum este că Dumnezeu este dispus să primească iarăşi pe acei care odată au fost fiii Lui, dar care şi-au pierdut poziţia de fii prin neascultarea lui Adam. Prin urmare, însăşi cunoştinţa Planului lui Dumnezeu este o ofertă de mântuire pentru oricine aude despre acel Plan. Dumnezeu spune în esenţă: Dacă doreşti să devii fiul Meu, aceasta este calea: Fiule, dă-Mi inima ta”. După ce ai făcut o deplină consacrare, îţi voi descoperi lucrurile adânci din Cuvântul Meu”.

Trebuie să facem o deosebire clară între ceea ce a făcut Dumnezeu şi ce intenţionază să facă. Dumnezeu l-a considerat pe Avraam şi pe toţi credincioşii din veacurile trecute ca o clasă a servitorilor (Evr. 3:5). Dar în privinţa credincioşilor din Veacul Evanghelic este diferit. Sf. Ioan ne spune că Tuturor celor ce L-au primit le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Numai de la Cincizecime i s-a dat cuiva posibilitatea să devină fiu. Ca atare, înainte de aceasta nimeni n-a putut deveni moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună moştenitor cu Hristos” — moştenitori ai făgăduinţei avraamice. Rom. 8:17.

Celor care au venit în Cristos de la Cincizecime li se dă asigurarea că vor fi făcuţi moştenitori împreună cu Domnul dacă vor continua credincioşi până la sfârşit; că, dacă vor suferi cu El, vor fi şi slăviţi împreună cu El (Rom. 8:17). Singurii care au o relaţie deplină cu Dumnezeu sunt cei consacraţi, care au primit îndreptăţirea deplină la viaţă, pe care nimeni altcineva din lume n-o are.

Întocmai cum Dumnezeu a lucrat în trecut cu aceia care au ţinut legătura cu El, şi cum El i-a încurajat şi îndrumat pe aceştia cu vocea Sa, tot aşa acum, celor care ţin legătura cu El le dă anumite informaţii în privinţa voinţei Sale, prin Fiul şi prin credinţă în sângele Domnului nostru Isus Cristos. Oricine începe acum astfel, începe să vină într-o stare îndreptăţită; şi fiecare pas de progres pe care-l face, îl aduce tot mai aproape de consacrare.

De La Cunoştinţă La Îndreptăţire De Probă

Primul pas care duce la îndreptăţire este câştigarea unei anumite cunoştinţe; căci nimeni nu poate fi îndreptăţit în ignoranţă. Această cunoştinţă duce la un pas de credinţă. Cu fiecare înaintare în credinţa bazată pe acea cunoştinţă vine mai mare ocazie de creştere a cunoştinţei şi credinţei. Astfel învăţăm să umblăm prin credinţă, nu prin vedere.

Toţi aceşti paşi însă duc la îndreptăţire deplină şi perfectă. Întâi ajungem la o credinţă în Dumnezeu, crezând că există un Creator mare, că noi suntem creaturile Lui şi că El are intenţii îndurătoare faţă de noi. Apoi alţi paşi ne conduc să vedem că Dumnezeu a făcut aranjamente pentru a ne primi iarăşi la părtăşie cu El prin Domnul Isus Cristos şi prin lucrarea harului Său. Noi vedem că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Cor. 15:3). Acesta este un pas de cunoştinţă mai mare şi ne conduce la un alt pas de ascultare. Astfel ne apropiem mai mult de Dumnezeu. După cum zice sf. Iacov: Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El Se va apropia de voi” (Iac. 4:8). Fiecare pas ne ajută să vedem că ne apropiem mai mult de binecuvântare.

După ce vedem că Domnul Isus a pregătit calea pentru iertarea păcatului, aflăm că sunt anumite condiţii în care ne vor fi iertate păcatele. Acesta este un alt pas de cunoştinţă. Apoi suntem aduşi la punctul în care Domnul ne spune prin Cuvântul Său şi prin cuvintele apostolilor că această iertare este bazată pe credinţa în El şi pe acceptarea deplină a lucrării Sale terminate, că singura cale prin care putem deveni părtaşi în acea lucrare este prin consacrarea noastră şi a tot ce avem Tatălui, şi prin a lua crucea şi a-L urma pe Isus. De asemenea aflăm că dacă nu facem acest pas, nu putem ajunge la îndreptăţirea deplină.

Definirea Îndreptăţirii De Probă

Când cineva a fost atras spre Tatăl prin Cuvântul şi prin providenţele Sale, şi a acceptat sângele lui Isus Cristos ca singurul mijloc de mântuire, acesta ajunge la punctul în care trebuie să decidă dacă se va prezenta lui Dumnezeu, sau dacă va aştepta binecuvântările milenare ale Restabilirii. Nu este sigur ce  să facă. El este îndreptăţit de probă (adică temporar) cu un scop — acela de a se gândi ce pas să facă. El este încă pe plan uman — om natural.

Îndreptăţirea de probă deci, este cu scopul de a da o poziţie în faţa lui Dumnezeu, din care un credincios în Jertfa de Răscumpărare a Domnului nostru ca singura sa speranţă de mântuire, poate constata dacă are spiritul de sacrificiu care să-l ducă la deplina consacrare. Credinciosul este liber să aleagă pe ce cale să meargă. El se poate oferi în consacrare, sau poate decide să nu se ofere. Dar dacă va decide să aştepte Restabilirea, prin aceasta va dovedi că n-a apreciat oferta lui Dumnezeu.

Obiectivul în vestirea Evangheliei în acest Veac — sau vestirea ca atare — este să dea ocazie celor care vor auzi, să ajungă la privilegiul naturii spirituale. Cine aude chemarea şi neglijează a se folsi de ea, în mod evident a primit harul lui Dumnezeu în zadar. El suferă pierderea a ceea ce ar fi putut avea dacă ar fi acceptat oferta. Dacă pentru realizarea unei lucrări se promite o răsplată, cel care nu face lucrarea pierde răsplata, onoare, bani, sau orice a fost promis pentru acea lucrare.

Dumnezeu nu intenţionează să aplice pedeapsă asupra celor care decid să nu sacrifice umanitatea lor. Dar această clasă nu poate câştiga premiul oferit celor care fac astfel. Numai cei care folosesc ocazia de a fi morţi cu Cristos vor trăi cu El  — vor deveni participanţi la lucrurile glorioase care sunt ale Lui. Cei care fac acest pas constituie acum Biserica.

În privinţa celorlalţi, totuşi, avem încredere că vor avea ocazii în viitor, în Veacul Milenar. În condiţiile favorabile de atunci, sperăm că vor face mai bine decât au făcut în acest Veac. Ne gândim însă că persoana care a ajuns la o cunoştinţă a harului lui Dumnezeu şi a primit o măsură de lumină în privinţa lui, dar l-a respins, va fi într-o poziţie mai rea decât cei care n-au auzit niciodată despre el.

Totuşi, nu dorim să descurajăm pe nici unul care are credinţă în Restabilire, într-o viaţă viitoare, în fapte bune. Nu vrem să descurajăm pe nici unul care are speranţe de viaţă pământească, de binecuvântări ale Restabilirii. Credem că sunt mulţi oameni care trăiesc o viaţă nobilă, dar care n-au nici credinţă nici lumină în privinţa chemării de sus. Ei nu vor suferi veşnic din acea cauză, decât în sensul că vor fi pierdut ocazia de a ajunge la binecuvântarea Împărăţiei.

Îndreptăţirea La Viaţă

Domnul spune că pasul consacrării se face numai după ce persoana şi-a făcut socoteala cheltuielilor (Luca 14:27-33). După ce a decis să facă acest pas, acesta se prezintă la Domnul. Dacă consacrarea îi este acceptată, Domnul îi atribuie destul din meritul Său ca să-i facă sacrificiul perfect; căci nimic imperfect nu-I poate fi prezentat lui Iehova. Chiar în momentul când este acceptat ca perfect prin meritul atribuit al lui Cristos, el este socotit viu în sensul deplin al cuvântului; a primit îndreptăţirea reală în sens legal. Îndreptăţirea lui se spune că a devenit vie. Cu alte cuvinte, imediat ce Domnul nostru Isus devine avocatul lui, Dumnezeu este împăcat cu acel păcătos şi-l tratează ca pe unul în realitate perfect. A fi îndreptăţit deplin înseamnă a fi făcut drept pe deplin în ochii lui Iehova.

Să ne asigurăm că înţelegem clar acest punct important. Îndreptăţirea se spune că este vie când, prin atribuirea meritului lui Cristos, unul care a făcut o consacrare deplină primeşte prin credinţă partea sa din lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos. Cei care au primit îndreptăţirea vie nu pot avea parte în restabilire. Deoarece ceea ce este vitalizat este făcut viu, îndreptăţirea care este făcută vie se spune că este la viaţă, fiindcă existenţa viitoare depinde de reţinerea acelei îndrepăţiri după ce a fost atribuit meritul Domnului nostru. Îndreptăţirea lui Avraam, dimpotrivă, n-a fost la viaţă, ci numai la părtăşie cu Dumnezeu. Cristos n-a murit în zilele lui Avraam şi de aceea meritul nu putea să fie atribuit nimănui.

Prin diferiţii paşi prin care Dumnezeu ne-a condus la El, ajungem la plinătatea şi completarea îndreptăţirii. Acea îndreptăţire este făcută vie prin Isus care ne atribuie o îndestulare din meritul Său ca să ne acopere deficitul. În acelaşi moment Dumnezeu ne acceptă sacrificiul care a fost deja oferit prin Avocat. Această acceptare este indicată prin conceperea de Spirit sfânt.

Cel care este astfel acoperit cu meritul lui Cristos şi este conceput de Spirit sfânt, este de atunci încolo o Creatură Nouă (2 Cor. 5:17). Dacă el continuă credincios angajamentului său de consacrare, în cele din urmă va fi prezentat Tatălui ca membru al clasei Miresei. Cei care nu-şi respectă angajamentul, vor trece prin încercări aspre, mare strâmtorare, care în cele din urmă îi vor pregăti pentru un loc mai jos decât ar fi avut dacă şi-ar fi păstrat hainele nepătate.

În acest Veac Evanghelic, numai celor care şi-au prezentat corpurile ca jertfe vii li se dă Spirit sfânt. Această putere operează în viaţa lor pentru dezvoltare ca Noi Creaturi, să-i aducă în armonie cu Dumnezeu şi să-i pregătească pentru locuri de membri în Corpul lui Cristos.

Sfinţirea Este Un Proces Treptat

În etapele timpurii ale Bisericii, existau daruri ale Spiritului” necesare pentru inaugurarea Bisericii. Aceste daruri ale Spiritului au încetat însă, de îndată ce Biserica a fost stabilită şi Noul Testament s-a completat. Noi nu mai avem darurile vindecării, ale vorbirii în limbi etc., dar avem ceva mai valoros decât darurile. Acestea au fost pentru starea de copilărie a Bisericii. În schimb astăzi avem roadele Spiritului sfânt care se dezvoltă şi se coc treptat ca rezultat al muncii.

În unele caractere perioada coacerii roadelor de mărime şi gust bune este mai lungă decât în altele. Totuşi, pe cât este de sigur că primim Spirit sfânt în inimi bune şi oneste şi ne supunem la curăţirile Marelui Viticultor, la fel este de sigur şi că la timpul cuvenit vom aduce roadă mare, bogată. Apostolul spune că roadele Spiritului sunt evidente, adică pot fi văzute în viaţa noastră. Ele sunt: smerenia, stăpânirea de sine, credinţa, bunătatea, blândeţea, îndelunga răbdare, amabilitatea frăţească, iubirea.

La începutul existenţei noastre ca Noi Creaturi, roadele Spiritului sfânt încolţesc în noi, dar acestea trebuie să crească până devin mature. Noi trebuie să aducem roadă. Domnul spune: Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine, El o taie” — o îndepărtează — şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă” (Ioan 15:2). Curăţirile şi încercările loialităţii şi ascultării se fac cu mai multă sau mai puţină durere, dar orice manifestare a ascultării ne ajută să ne pregătim ca să fim membri în clasa Miresei.

Lucrarea îndreptăţirii reale şi a sfinţirii şi creşterii reale în har este treptată. Completarea va fi atinsă numai la Întâia Înviere, căci nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 15:50). Cei care vor constitui Întâia Înviere sunt cei binecuvântaţi — cei sfinţi, care au cultivat roadele şi harurile Spiritului. După cum ne spune sf. Petru: De aceea, daţi-vă şi voi toată silinţa ca să uniţi cu credinţa voastră virtutea, cu virtutea cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului nostru Isus Hristos”. 2 Pet. 1:5-8.