DIFICULTĂŢILE CELOR BOGAŢI

Marc Marc 10:17-31

„Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” Luca 16:13

R 5465 W. T. 15 mai 1914 (pag. 157-158)

Trebuie să fi fost o privelişte entuziasmantă pentru ucenicii lui Isus să vadă un conducător tânăr şi bogat alergând după Învăţătorul şi, ajungându-L din urmă, să cadă în genunchi la picioarele lui Isus spunând: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” — un subiect foarte promiţător, suntem de acord cu toţii. Bunul Învăţător n-a răspuns la întrebare direct, ci spre folosul tânărului şi al altora care au citit de atunci încoace povestirea, El a întrebat de ce a fost numit „bun”. El a vrut ca tânărul să observe, şi ar dori ca toţi să observăm, că tot ceea ce este cu adevărat ((950)) bun trebuie într-un fel să fie de la Dumnezeu şi în acord cu Dumnezeu.

Existau doar două moduri în care putea fi văzut Isus. Fie că El era, după cum pretindea, Fiul lui Dumnezeu venit în lume cu o misiune specială în interesul omenirii, şi de aceea un servitor al lui Dumnezeu, fie, pe de altă parte, dacă nu era, atunci era un înşelător, prezentându-Se într-o lumină falsă şi înşelând poporul, şi era rău, foarte rău. Isus a dorit ca tânărul să se gândească la greutatea exprimării Sale şi să decidă imediat această chestiune importantă, de care atârna atât de mult.

Fără să aştepte un răspuns, Isus a continuat: „Cunoşti poruncile: Să nu ucizi; să nu comiţi adulter; să nu furi; să nu faci mărturie mincinoasă; să nu înşeli; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”. Tânărul a răspuns: „Învăţătorule, toate aceste lucruri leam păzit din tinereţea mea”. Şi Isus, privindu-l, l-a iubit şi i-a spus: „Îţi lipseşte un lucru: du-te, vinde tot ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer; apoi vino şi urmeazăMă luându-ţi crucea”.

Ce a vrut să spună Isus?

Ce a vrut să spună Isus când i-a zis tânărului că drumul spre viaţa veşnică era ţinerea poruncilor? Noi nu i-am spune acum aşa. Dimpotrivă, noi i-am spune că nu putea ţine poruncile în mod perfect şi că singura lui speranţă pentru viaţa veşnică ar fi prin exercitarea credinţei în Cristos şi în sacrificiul Lui pentru păcate.

De ce a indicat Isus spre Lege? Răspundem că Legământul Legii era încă în vigoare în Israel, aşa cum fusese de mai bine de 1600 de ani. Promisiunea lui Dumnezeu făcută evreilor era cu privire la Lege. „Cine face aceste lucruri va trăi prin ele.” Dreptatea urma să fie condiţia vieţii veşnice. Toţi evreii înţelegeau aceasta; şi acest conducător tânăr a mărturisit că aşa a înţeles şi că se străduia să trăiască conform acestei reguli. Totuşi el îşi dădea seama că şi el murea la fel ca restul rasei. De aceea a pus întrebarea. Răspunsul lui Isus înseamnă: „Ar trebui să te străduieşti nu numai să ţii Legea şi nimic mai mult; ar trebui să fii jertfitor şi să-ţi iei crucea şi să urmezi exemplul Meu”.

Nu trebuie să presupunem în grabă că Isus a vrut să spună că bogăţiile trebuie să fie date cu nechibzuinţă sau la întâmplare. Dacă tânărul ar fi fost de acord cu aceste condiţii şi L-ar fi întrebat pe Domnul cum ar fi putut săşi împartă mai bine averea, nu ne îndoim că Domnul i-ar fi spus: „Dă totul lui Dumnezeu, şi apoi, ca administrator al Lui, împarte totul conform înţelepciunii pe care Dumnezeu ţi-o va da şi conform conducerilor Sale providenţiale”. Nici chiar această predare deplină a averilor pământeşti n-ar fi suficientă pentru cineva care vrea să câştige un loc în clasa Împărăţiei. El trebuie să facă mai mult; trebuie să fie activ în serviciul Domnului, săşi ia crucea, să practice negarea de sine şi să urmeze cu răbdare pe calea îngustă a sacrificiului de sine, în urmele Răscumpărătorului, chiar până la moarte.

După încheierea Veacului Iudeu, Isus n-ar fi sugerat posibilitatea vieţii veşnice prin ţinerea Legii, ci mai degrabă ar fi declarat în mod clar imposibilitatea oricărei persoane imperfecte să ţină Legea divină în mod perfect şi necesitatea atribuirii meritului lui Cristos pentru a-i acoperi imperfecţiunile. Numai în acest mod poate dreptatea Legii să fie „împlinită în noi care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”.

Dureros! pentru cei foarte bogaţi

Tânărul conducător evreu era doritor să facă voia lui Dumnezeu, dar nu suficient de doritor ca să fie socotit vrednic de a fi membru al Turmei mici. El era dispus să fie drept, să facă just, dar nu era dispus să sacrifice. Isus şi toţi urmaşii Săi, dimpotrivă, s-au angajat să-şi sacrifice viaţa, chiar până la moarte. „Să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu.”

Bogăţiile tânărului conducător nu erau dăunătoare prin ele însele. Dumnezeu este foarte bogat; Avraam din vechime a fost foarte bogat. Dificultatea era că tânărul şi-a lipit inima de bogăţii, astfel încât atunci când a venit timpul încercării dacă iubea mai mult bogăţiile sau pe Dumnezeu, el a demonstrat că iubea pe Dumnezeu şi voinţa divină mai puţin decât îşi iubea averea pământească. El a abandonat ocazia de a face cel mai mare bine şi astfel a întors spatele poziţiei de membru în clasa Împărăţiei. Nu trebuie însă să înţelegem că nu mai există nici o speranţă pentru acel tânăr, care avea un caracter atât de nobil încât Isus l-a iubit. La timpul potrivit el va primi lecţiile necesare. Deşi a pierdut ocaziile Împărăţiei, el poate fi unul din mulţimea celor care vor fi binecuvântaţi de Împărăţie.

Isus indică această probă, spunând: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Chemarea acestui Veac Evanghelic este de a fi servitori ai lui Dumnezeu cu orice preţ, cu asigurarea că „toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi”, şi vor găsi foarte aspră calea spre glorie, onoare şi nemurire în urmele lui Isus. Dumnezeu a pus în mod intenţionat lucrurile aşa încât nu putem fi în acelaşi timp servitori ai bogăţiei şi servitori ai lui Dumnezeu. El vrea să ne ducă la punctul încercării. Pentru toţi cei din această clasă care sunt chemaţi acum din lume ca să fie fii ai lui Dumnezeu şi comoştenitori cu Cristos, proba este „Dumnezeu mai întâi”. Noi nu trebuie să avem idoli — fie avere, fie faimă sau tihnă ego ((951)) istă — care ne-ar putea îndepărta devotamentul faţă de Dumnezeu şi să ne ispitească să ignorăm binecuvântările bogate pe care El le oferă acum celor credincioşi.

Puţini bogaţi în Împărăţie

Nereuşita tânărului bogat de a deveni un ucenic pe baza condiţiilor lui Isus, I-a dat lui Isus prilejul să spună nişte cuvinte. El le-a spus ucenicilor: „Cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei care au avuţii!” Ce greu va fi pentru cei bogaţi să ajungă în clasa Împărăţiei!

Ucenicii au fost uimiţi de aceasta; căci, din marea mulţime a acelora care pretindeau că sunt oamenii sfinţi din zilele lor, foarte puţini erau ucenicii lui Isus. Evreii mai bogaţi erau asociaţi mai ales cu fariseii. Cum se putea deci, ca puţini bogaţi să intre în Împărăţie? Nu era o greşeală? Aceasta voia să spună Isus?

Dar Isus a accentuat învăţătura Sa, spunând: „Cât de greu este pentru cei care se încred în bogăţii să intre în împărăţia lui Dumnezeu! Mai uşor este să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”. Marcu 10:24-25.

O cămilă

Ilustraţia cu privire la „urechea acului”, folosită de Domnul nostru, a fost stricată în mod neintenţionat de traducătorii noştri. Câţi n-am privit un ac obişnuit de cusut şi n-am observat micimea urechii lui şi imposibilitatea unei cămile de a trece prin ea, şi am fost nedumeriţi!

Urechea Acului la care S-a referit Isus a fost numele dat unei porţi sau deschizături mici în poarta mare a zidului cetăţii. Porţile Ierusalimului erau închise noaptea pentru protecţie împotriva jefuitorilor şi erau puşi străjeri de serviciu. Nu era permis ca porţile să fie deschise până dimineaţa, ca nu cumva un număr considerabil de oameni înarmaţi să intre şi să prade cetatea. Era însă făcut un aranjament pentru călătorii care nu reuşeau să ajungă la poartă înainte de a fi închisă. Poarta mai mică, Urechea Acului, era doar destul de largă ca să permită unei cămile să treacă prin ea după ce aceasta era despovărată — îi era luată încărcătura. Astfel înţeles, Isus a învăţat că după cum o cămilă putea trece prin Urechea Acului, sau printr-o poartă mai mică, numai luându-i-se povara, tot aşa un bogat ar putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu numai renunţând la poverile lui, dând totul Domnului.

Toată această situare a clasei bogate, a clasei favorizate, în mod aparent în dezavantaj în comparaţie cu clasa săracă sau defavorizată, a provocat uimire printre ucenicii lui Isus. Ei au întrebat: „Cine atunci poate fi mântuit?” După cât se pare bogaţii aveau toate ocaziile de timp, influenţă şi bani ca să le permită să facă serviciu mai mult şi mai bun pentru Domnul decât alţii; şi dacă ei ar avea astfel de dificultate să intre în Împărăţie, cum ar fi cu alţii, care păreau mai puţin favorizaţi? Isus a răspuns că „la Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile”. Adică, dacă inima bogatului este plăcută Domnului — dacă el este sincer şi umilit şi numai bogăţiile îi stau în cale — Domnul va şti cum să-i arate voia Sa în privinţa folosirii lor; sau dacă aceasta nu era de folos, Domnul va şti cum să-l dezbrace de averea lui, întocmai cum stăpânul cămilei şi-ar despovăra animalul pentru a-i permite să treacă prin Urechea Acului.

Mulţi au avut chiar această experienţă. Ei au fost bogaţi în onorurile oamenilor, în poziţie socială sau în sens financiar; şi Dumnezeu, în iubire şi milă, i-a dezbrăcat de toate acestea, dându-le lecţiile necesare, potrivindu-i şi pregătindu-i pentru o parte în Împărăţie. La Dumnezeu acest lucru este posibil. El ştie cum să conducă toate lucrurile spre binele acelora care-L iubesc cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea lor.

„Noi am părăsit totul”

Sf. Petru se pare că a înţeles ideea că moştenirea împreună cu Învăţătorul în Împărăţie ar însemna o predare deplină lui Dumnezeu — o părăsire a toate şi o cedare a toate — pentru o strânsă apropiere de Dumnezeu şi o deplină acceptare de către El. Sf. Petru a spus: „Iată, noi am lăsat totul şi Team urmat”.

Isus n-a aprobat întrutotul afirmaţia sf. Petru. El ştia despre Iuda, care nu părăsise totul. Ştia despre sf. Petru însuşi — că încă mai persista ceva voinţă proprie şi că instinctul de autoconservare îl va conduce să se lepede de Învăţătorul său. Dar răspunsul pe care L-a dat Isus a lămurit pe deplin chestiunea, nu numai pentru apostoli, ci şi pentru cei care au devenit urmaşii lui Isus din ziua aceea până astăzi. El a spus:

„Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor viaţa veşnică”.

Ce promisiune largă şi cât de abundent este împlinită pentru mulţi în aspectele ei pământeşti! Ei în mod sigur vor avea persecuţii; dar tot ce este sacrificat pentru cauza Domnului este compensat însutit în viaţa prezentă. Cât de îndurătoare sunt aranjamentele divine; şi apoi dincolo, dacă sunt credincioşi, viaţa veşnică, o parte cu Învăţătorul în Împărăţie!

„Mulţi din cei dintâi vor fi cei de pe urmă şi cei din urmă vor fi cei dintâi.” Cu alte cuvinte, mulţi care au privilegii şi ocazii mari pentru favoare divină şi înălţare în Împărăţie nu vor ((952)) reuşi să îmbrăţişeze ocazia, în timp ce alţii, de la natură mai puţin favorizaţi, vor câştiga marele premiu al gloriei, onoarei şi nemuririi. În afară de aceasta, am putea spune că cei care au avut la început ocazia de a deveni ucenici ai lui Isus la prima Sa Venire, nu vor avea pe acest temei (cu excepţia apostolilor) nici o întâietate sau avantaj faţă de alţi urmaşi ai Domnului în viitor, şi n-au avut nici aici.