Vol. 15 Ianuarie-Februarie 2008 Nr. 2
DISCUŢII FOLOSITOARE LA MASĂ
Luca 14:7-24
„Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fiînălţat.” Versetul 11
R 5414 W. T. 1 martie 1914 (pag. 72-74)
Un număr considerabil de creştini avansaţi, studenţi ai Bibliei, au adoptat de curând, într-un mod neformal, obiceiul de a avea discuţii din Biblie în timpul mesei. Cunoaştem multe persoane care le consideră profitabile. A ne împărtăşi din hrana spirituală în acelaşi timp în care ne-o însuşim pe cea naturală este un lucru foarte potrivit; a ne înălţa mintea de la lucrurile lumii spre analizarea celor cereşti este avantajos în toate modurile. Vedem că acesta a fost obiceiul lui Isus.
Lecţia de astăzi ni-L prezintă pe învăţătorul ca oaspete la masa unui fariseu de vază, vorbind într-o manieră care nu ar fi potrivită pentru nimeni altcineva decât pentru El. Într-o pildă i-a criticat pe oaspeţii adunaţi fiindcă a observat că aceştia şi-au ales în mod egoist locurile principale, de cinste, şi fiindcă a dorit ca ei să vadă că acest spirit egoist avea legătură cu zidirea caracterului lor şi cu potrivirea sau nepotrivirea lor pentru onorurile Împărăţiei la care sperau.
Când ar fi invitaţi la o ceremonie publică, ei ar trebui cu umilinţă să ia locurile foarte modeste, care nu ies în evidenţă, neştiind câţi musafiri ar putea fi mai vrednici decât ei în aprecierea gazdei. Atunci, dacă gazda i-ar observa într-un loc foarte umil şi dacă ar dori, i-ar putea ruga să vină în faţă să ocupe un loc mai important. În felul acesta ar fi onoraţi şi onoarea ar ajunge la ei într-un mod potrivit; pe când, dacă vor ocupa neinvitaţi un loc însemnat, vor risca să nu-i placă gazdei sau să fie rugaţi să ocupe un loc mai puţin însemnat, locul mai de cinste fiind dat unuia considerat mai vrednic; şi astfel ar fi într-o măsură ruşinaţi.
Învăţătorul a declarat că acest principiu era acceptat de El şi de Tatăl; şi anume, că „oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat”. Apostolii au prezentat aceeaşi afirmaţie spunând: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi”; „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. Iac. 4:6; 1 Pet. 5:6.
Ideea este că Domnul nu S-ar putea bizui pe cei egoişti, pe cei mândri în spirit, ca să ocupe o poziţie înaltă. Cu un astfel de spirit, ei şi-ar putea dăuna lor seşi şi cauzei Lui. Dimpotrivă, El îi va căuta pe cei care au o minte umilă şi care n-ar fi lezaţi de înălţare, nici n-ar fi în pericolul de a se abate în lucrarea viitoare la care sunt chemaţi toţi cei din clasa Împărăţiei.
Îndreptându-Se către gazda Sa, Isus i-a făcut un fel de compliment spunând: „Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te invite şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să iei astfel o răsplată pentru ce-ai făcut. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi. Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor drepţi.”
Invitându-L pe Isus şi probabil pe ucenicii Săi la cină, fariseul făcuse ceva tocmai de felul acesta. El ştia bine că ei erau săraci şi că nu vor putea să Îl invite la rândul lor. Cuvintele Învăţătorului probabil că erau încurajatoare. În orice caz, ele stabilesc un principiu mare, care ar trebui să fie recunoscut de toţi, atât de bogaţi cât şi de săraci. Dacă primim în viaţa de acum răsplata pentru fapte bune, cum vom primi ceva în viitor?
De aceea, să urmăm instrucţiunea Învăţătorului şi să căutăm să fim amabili cu cei care nu pot să ne răsplătească favoarea, asiguraţi că Dumnezeu va aprecia astfel de lucruri făcute din milă, din neprihănire, şi ne va da o răsplată cuvenită. Nu înţelegem că Învăţătorul a intenţionat să spună că ar fi greşit să ne invităm prietenii, vecinii sau rudele care ar putea să ne ((1042)) invite şi ele la rândul lor, ci că nu trebuie să gândim că procedând în felul acesta ne strângem o comoară în cer.
În zilele lui Isus exista un motiv mai mare decât acum de a-i chema pe săraci, infirmi şi schilozi. În zilele noastre, prin consens general, oamenii civilizaţi recunosc o datorie faţă de cei săraci, infirmi, schilozi şi orbi. Li se dau case din fondurile publice, din impozite. Oricine dă cu un spirit potrivit pentru susţinerea săracilor, face un lucru care în ochii lui Dumnezeu este meritoriu; dar oricine plăteşte astfel de impozite numai din obligaţie, fără apreciere, nu va merita nici o cinste. Totuşi, toate aceste instituţii ar trebui să fie conduse în aşa fel încât să permită confort rezonabil şi să fie destul de bune pentru noi şi pentru rudele noastre, în cazul în care noi sau ele am fi nevoiaşi.
În astfel de condiţii ar fi aproape greşit a nu coopera în aceste prevederi, a refuza astfel de prevederi şi a aştepta un sprijin personal din partea prietenilor sau rudelor, la un preţ mai mare decât impozitele pe care le plătesc. Totul în Cuvântul lui Dumnezeu pare să înveţe în primul rând spiritul dreptăţii, şi apoi spiritul iubirii, blândeţii şi compătimirii peste dreptate. Dar trebuie să fie benevol, nu impus, şi un indiciu al măsurii de Spirit sfânt pe care-l avem.
Marele ospăţ al lui Dumnezeu
O persoană aflată la cină, după ce a auzit comentariile lui Isus, a remarcat că ar fi un lucru binecuvântat să participi la marele Ospăţ cu care va fi inaugurată Împărăţia lui Dumnezeu. Isus Sa folosit de această remarcă şi a ţinut altă predică printr-o pildă. Ca de obicei, predica-pildă era despre Împărăţia lui Dumnezeu:
Un om a dat o cină mare şi a poftit mulţi oaspeţi. Când a sosit timpul cinei, a trimis pe servitorii săi să-i informeze spunând: „Veniţi, căci iată că toate sunt gata”. Dar aceştia în consens au început să se scuze. Unul a zis: Am cumpărat un ogor; trebuie să mă duc să-l văd; rogu-te să mă ierţi. Altul a zis: Am cumpărat cinci perechi de boi şi trebuie să-i încerc; iartă-mă, te rog. Altul a zis: M-am însurat de curând; de aceea nu pot veni. Când s-a întors servitorul şi a spus experienţa sa, stăpânul casei sa aprins de mânie şi i-a zis servitorului: Du-te degrabă în pieţele şi uliţele cetăţii şi adu aici pe cei săraci, schilozi, orbi şi şchiopi.
Înţelesul acestei pilde nu este greu de găsit. Dumnezeu a pregătit într-adevăr un mare ospăţ. Cu mult timp înainte a trimis vorbă naţiunii lui Israel că la timpul cuvenit li se va deschide aşa o mare binecuvântare — privilegiul de a deveni membri ai Împărăţiei lui Dumnezeu — părtaşi la ea împreună cu Mesia. Dar când a venit Isus şi când a sosit timpul ca Ospăţul să fie servit, cei care fuseseră poftiţi au fost neglijenţi.
Isus şi ucenicii Săi umblaseră deja de un anumit timp declarând că Împărăţia cerului era aproape, şi că toţi cei care credeau trebuiau să se grăbească să se asocieze cu ea — să vină la ospăţ — să primească o parte din binecuvântare. Însă cei invitaţi erau sătui, acaparatori, iubitori de bani. Când au auzit Mesajul Împărăţiei au răspuns: Suntem prea ocupaţi cu perspectivele lumeşti. În felul acesta au desconsiderat invitaţia lui Dumnezeu, făcută lor prin Isus şi prin apostoli.
Cei care au fost invitaţi în mod special au fost cei care au susţinut în mod special că erau un „popor sfânt” — fariseii şi învăţătorii Legii. În pildă, refuzul celor care au fost invitaţi iniţial a dus la trimiterea invitaţiei către alţii, în pieţele şi uliţele cetăţii. Aceasta însemna că Evanghelia a fost vestită săracilor. Vameşii şi păcătoşii au fost primiţi de Domnul nostru, li s-a vorbit despre Împărăţie şi au fost invitaţi să lase toate practicile lor păcătoase şi dăunătoare, să accepte iertarea păcatelor, să intre şi să participe ca moştenitori ai făgăduinţei lui Dumnezeu de comoştenire cu Isus Cristos, Răscumpărătorul lor.
Aproape toată propovăduirea lui Isus şi a ucenicilor Săi, până la Cincizecime şi după aceea, a fost pentru cei săraci din Israel — pentru vameşi şi păcătoşi. Acuzaţia adusă împotriva Domnului nostru de către fariseii care L-au respins a fost aceea că i-a primit pe păcătoşi şi a mâncat împreună cu ei.
Marele ospăţ reprezintă binecuvântări bogate
Marele Ospăţ din pildă reprezintă în mod figurat bogatele binecuvântări ale providenţei lui Dumnezeu pentru Biserică — cunoaşterea Adevărului, îndreptăţirea din păcat, conceperea de Spirit sfânt, privilegiul de a-şi însuşi făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Cuvântului lui Dumnezeu. Toate acestea sunt Ospăţul pe care Domnul nostru l-a întins timp de o mie opt sute de ani şi la care a invitat sau a chemat pe anumiţi indivizi. Mai întâi i-a invitat pe farisei, „luminile religioase”, reprezentanţii lui Moise, iar apoi pe cei săraci, păcătoşi, slabi, pe cei proscrişi din Israel, clasa fiului risipitor.
Unii din această clasă din urmă au venit, dar nu suficienţi pentru a completa locurile prevăzute. Cu alte cuvinte, nu destui dintre evrei au fost „israeliţi cu adevărat”, acceptabili pentru Dumnezeu, ca să completeze numărul preorânduit al Bisericii alese. De aceea Stăpânul a trimis pe servitorii Săi a treia oară, spunându-le să meargă în afara cetăţii, la drumuri şi la răspântii, şi să-i îndemne pe oameni să intre ca să se umple Casa — să nu rămână nici un loc liber.
Aceasta se aplică, evident, la trimiterea Evangheliei la neamuri. Timp de o mie opt sute de ani Mesajul a mers de-a lungul şi de-a latul drumurilor şi răspântiilor chemând, invitând, atrăgându-i pe cei care au avut urechi de auzit şi inimi sensibile. În întregime, ei nu vor fi o mulţime mare. În întregime, ei nu vor reprezenta foarte multe din Luminile acestei lumi. Apostolul scrie: „Priviţi la chemarea voastră, fraţilor: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales”, ci Dumnezeu a ales în principal „pe cei care sunt săraci faţă de lume … bogaţi în credinţă” ca să fie moştenitori ai Împărăţiei. 1 Cor. 1:26, 27; Iac. 2:5.
În cele din urmă toţi cei pe care i-a avut în vedere Marele Gospodar vor fi fost chemaţi, acceptaţi şi găsiţi vrednici prin Cristos să aibă un loc la masă — să fie părtaşi la marele Ospăţ. Va fi un Ospăţ de Nuntă în cinstea căsătoriei Mielului, după ((1043)) ce Mireasa Lui s-a pregătit (Apoc. 19:7-9). Suntem asiguraţi că la acest ospăţ va fi încă o clasă, cei care n-au fost vrednici să fie din clasa Miresei. Aceştia pot fi numiţi figurativ însoţitoarele Miresei; clasa Marii Mulţimi; căci după relatarea adunării Miresei avem mesajul Domnului către aceştia eliberaţi ulterior din Babilon: „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!”
Vă puteţi imagina onorurile şi bucuriile acelui mare banchet! Mireasma lucrurilor bune viitoare ajunge deja la noi în anticameră, înainte de a intra în sala de banchet. Aceste miresme vin la noi prin făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Cuvântului lui Dumnezeu, care ne asigură de credincioşia Lui şi de pregătirea lucrurilor „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”, dar pe care „le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” mai presus de orice.
Cei care au fost invitaţi iniţial nu vor gusta din acea cină, deşi, mulţumim lui Dumnezeu, prevederea divină a aranjat un alt banchet, care prin Împărăţie va fi întins pentru toate naţiunile, neamurile, limbile şi popoarele — „un ospăţ de lucruri grase”. Isa. 25:6-8.