Domane, Învaţă-ne să ne rugăm – VDM 5.3

 

„DOAMNE, ÎNVAŢĂ-NE SĂ NE RUGĂM”

„Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi pentru toate.” 01135″> 1 Tes. 5:17, 18 .

R 5832 W. T. 15 ianuarie 1916 (pag. 19-23)

La început, când Adam era în armonie cu Dumnezeu, el era în starea prezentată de Scripturi, ca fiind în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Cuvântul spune că Adam a călcat acest Legământ sfânt (Osea 6:7). El a devenit păcătos; şi copiii lui, născuţi mai târziu, au fost păcătoşi împreună cu el prin ereditate. În loc să se nască în legătură de legământ cu Dumnezeu, copiii lui Adam s-au născut străini. Dar Dumnezeu a avut relaţii cu unii care au exercitat credinţă deosebită şi dorinţa de a veni în armonie cu El. Abel, al doilea fiu al lui Adam, a fost unul dintre aceştia. El s-a apropiat de Dumnezeu cu o jertfă de animale şi a fost acceptat. Enoh şi Noe de asemenea au venit la starea de tovărăşie cu Dumnezeu prin credinţă, chiar dacă din punct de vedere legal ei erau încă sub condamnarea care trecuse asupra lui Adam, preţul de Răscumpărare nefiind încă dat.

Mai târziu, Dumnezeu a intrat în relaţie de legământ cu Avraam, datorită marii lui credinţe şi ascultări, iar după aceea cu fiul său, Isaac, apoi cu nepotul său, Iacov. Mai târziu, Dumnezeu a intrat în relaţie cu sămânţa lui Iacov, sub Legământul Legii la Sinai. Domnul schimbase numele lui Iacov în Israel — „prinţ pentru Dumnezeu” (Gen. 32:24-30); şi toată naţiunea Israel, descendenţii lui Iacov, au fost primiţi ca poporul lui Dumnezeu şi au fost trataţi ca neavând păcat. Ei au avut privilegiul de a merge la El în rugăciune. Însă păcatele naţiunii Israel erau şterse an de an numai tipic. Sângele taurilor şi ţapilor n-ar putea ridica în realitate păcatul, iar evreii erau numai în relaţie de servi cu Dumnezeu.

Neamurile erau cu totul fără Dumnezeu. Ele nu aveau privilegiul rugăciunii. Ajungem la începutul Vârstei Evanghelice şi la cazul lui Corneliu. Citim că el era un om drept, care dădea multe pomeni oamenilor şi se ruga întotdeauna. Dar rugăciunile lui n-au putut fi acceptate chiar şi după ce a murit Isus. Moartea lui Isus nu l-a adus pe Corneliu în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Dar când s-au împlinit cele şaptezeci de săptămâni de favoare evreiască, a venit timpul cuvenit ca Evanghelia să treacă la neamuri. Dumnezeu a fost gata atunci să-l primească şi a trimis un înger la el, care i-a dat acest mesaj de la Domnul: „Corneliu, rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit ca aducere aminte înaintea Domnului”. Rugăciunile şi binefacerile lui Corneliu se ridicaseră ca o tămâie înaintea Domnlui.

Nu acceptase Dumnezeu aceste jertfe înainte? Nu. Ele fuseseră remarcate de Dumnezeu, dar nu fuseseră primite. Calea de primire a Domnului — în afara unei căi limitate sau tipice înainte de Vârsta Evanghelică — este prin anumite mijloace definite pe care El le-a stabilit — printr-un Avocat în această Vârstă şi printr-un Mijlocitor în următoarea. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”, spune Isus. Chiar şi când a sosit timpul cuvenit, Corneliu n-a putut veni până când Dumnezeu i-a trimis vorbă cum să procedeze.

CUNOŞTINŢA ADEVĂRULUI ESTE NECESARĂ

Îngerul Domnului i-a zis lui Corneliu: „Trimite la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru, care-ţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu şi casa ta” (Fapte 11:13, 14). Cuvintele acelea erau necesare pentru mântuirea lui — pentru aducerea lui în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Corneliu, fiind ascultător, a trimis după Simon Petru care i-a dat informaţia necesară pentru a se apropia de Dumnezeu prin Isus. Şi dacă noi nu venim la Tatăl prin Cristos, rugăciunile noastre nu vor fi ascultate mai mult decât ale lui Corneliu.

Ceea ce i-a spus Sf. Petru lui Corneliu a fost în privinţa faptului că Dumnezeu asigurase o mare Jertfă pentru păcat; că Isus gustase moartea pentru fiecare om; că acum, înainte de a se ocupa de lume, Dumnezeu Îşi ((324)) alege o Turmă mică, pentru a se uni cu Cristos în binecuvântarea lumii. Când a auzit Corneliu Mesajul cel bun, a crezut din toată inima; şi la fel au crezut şi cei care erau cu el. Fără îndoială că el auzise înainte despre Isus, dar acum a înţeles chestiunea. El fusese tot timpul în stare corectă de inimă. El se rugase şi postise. Dar chiar şi aşa, el n-a putut fi acceptat de Dumnezeu decât prin Isus. El trebuia să-L aibă pe Cristos ca Avocat.

CUM DEVINE ISUS AVOCATUL NOSTRU

Dar ce înseamnă a-L avea pe Isus ca Avocat? Înseamnă că întâi noi trebuie să-L acceptăm pe Isus ca Răscumpărarea noastră din păcat şi moarte. Apoi, El ne spune, „Dacă cineva vrea să-Mi fie ucenic, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”. Numai crezând că Isus a murit şi că El a fost sfânt etc., nimeni nu poate deveni ucenicul Lui. „Şi dracii cred şi se-nfioară.” Însă îndreptăţirea la viaţă vine când noi primim pe Domnul pe condiţiile Sale. Atunci El devine Avocatul nostru.

Nimeni n-are dreptul să aştepte răspuns la rugăciune decât cel care a devenit ucenic al lui Cristos printr-o deplină consacrare. Şi oricine vine la Tatăl prin El nu va fi scos afară cu nici un chip (Ioan 6:37). Există o singură excepţie de la această regulă, şi aceasta este o clasă de minori, copii care n-au ajuns la vârsta deplinei responsabilităţi şi a înţelegerii acestor lucruri, unul sau amândoi părinţii acestora fiind ucenici ai lui Cristos. Acea vârstă a responsabilităţii ar diferi — la unii ar fi de la doisprezece la cincisprezece ani, la alţii ar fi chiar mai târziu. Dar oricine ajunge la punctul deplinei înţelegeri şi responsabilităţi şi nu se consacră Domnului, va pierde privilegiul rugăciunii. În cazul deci al unui copil minor, unul sau ambii părinţi fiind consacraţi, el ar avea dreptul să caute răspunsuri la rugăciunile sale către Dumnezeu.

Domnul nu împiedică pe nimeni să-şi plece genunchii. Păgânii o fac imediat, dar rugăciunile lor nu se înalţă până la Dumnezeu. Odată evreii erau o excepţie în privinţa rugăciunii, dar ei au fost un popor tipic. Aranjamentul acela a fost însă temporar şi a trecut. Dar în curând ei vor avea iarăşi privilegiul rugăciunii, prin marele Mijlocitor, şi toată lumea va putea să li se alăture în acest privilegiu. Isus nu va fi Avocatul lumii. Acest aranjament este numai pentru Biserică în vârsta prezentă.

VIAŢA NOASTRĂ SĂ FIE O RUGĂCIUNE

Rugăciunea pare să fie atitudinea naturală a minţii omeneşti faţă de Atotputernicul. Chiar şi păgânii au o dispoziţie spre rugăciune. Temerile lor, speranţele lor, toate îi fac să apeleze la ceva Putere mare mai presus de ei. Dar cei din poporul lui Dumnezeu, care ştiu despre Înţelepciunea, Puterea şi Iubirea Lui, şi care satisfac condiţiile pentru ca rugăciunile să le fie acceptate, sunt singurii autorizaţi să vină la Tronul Harului. Ne dăm seama ce binecuvântare este să ai acces la Dumnezeu, acces la prezenţa Lui — să fii auzit de Atotputernicul Conducător al universului. Noi ştim că la împăraţii şi regii de pe pământ este foarte greu să obţii o audienţă, şi că la oamenii foarte importanţi nu este uşor să obţii o audienţă. Totuşi marele Dumnezeu a făcut pregătirea ca poporul Său să poată merge la El şi să-şi facă cunoscute cererile.

Un păcătos nepocăit nu poate veni la Dumnezeu. Dar Înţelepciunea divină a făcut un aranjament prin care păcătosul se poate scăpa de păcatul lui şi apoi poate veni la El în rugăciune şi comuniune. Evreii aveau sacrificii tipice, o Zi de Ispăşire tipică şi o iertare tipică a păcatelor. Dar iertarea păcatelor noastre, prin meritul sacrificiului lui Cristos, este reală şi ne aduce la punctul acceptării de către Tatăl. Lui Îi place să vină copiii Săi la El în rugăciune. Şi noi avem privilegiul fericit de a-I oferi închinare şi laudă — omagiul inimilor noastre.

Am face o distincţie între închinare şi rugăciune. Închinarea este o aplecare, o recunoaştere a maiestăţii lui Dumnezeu, un act de reverenţă, de adorare. Dar rugăciunea este aducerea unei cereri. Astfel când poporul Domnului este încurajat prin Cuvântul Său să vină la El în rugăciune, este cu înţelegerea că înainte de a veni ei sunt informaţi în privinţa a ceea ce este plăcut lui Dumnezeu ca ei să ceară. Avem un exemplu de felul în care să fie o rugăciune potrivită, în rugăciunea pe care Domnul nostru i-a învăţat pe ucenici.

Spiritul sfânt este binecuvântarea care trebuie să fie cel mai mult căutată. Acest Spirit al lui Dumnezeu poate fi posedat într-o măsură mai mare sau mai mică. Nouă ni se dă o măsură de Spirit când suntem acceptaţi ca ucenici ai lui Cristos şi acea flacără a iubirii aprinsă atunci trebuie să devină în viaţa noastră o putere care consumă. Ea trebuie să ardă orice este contrar lui Dumnezeu, pentru ca viaţa noastră să poată fi o lumină arzândă şi strălucitoare. În măsura în care recunoaştem că suntem deficienţi în Spiritul dreptăţii, Spiritul Adevărului, în acea măsură trebuie să fim insistenţi în rugăciune. Oricine îşi dă seama de nevoia lui şi cunoaşte Sursa din care poate obţine rezerva necesară, va veni la Tronul de Favoare cerească. Noi nu trebuie să neglijăm datoriile şi responsabilităţile vieţii pentru a petrece mult timp în fiecare zi pe genunchi, dar întreaga noastră viaţă trebuie să fie o rugăciune neîncetată.

De când devenim copiii Domnului trebuie să ne străduim tot mai mult să ajungem în asemănare de caracter cu Cristos, să continuăm în rugăciune şi să nu obosim. Noi trebuie să căutăm tot mai mult din Spiritul Domnului şi să căutăm să îndeplinim condiţiile prin care putem obţine umplerea cu Spirit. În acest sens al cuvântului trebuie să ne rugăm neîncetat, continuând să ne prezentăm cererea până când primim ce dorim. Dar noi nu vom obţine plinătatea dorinţei noastre până când vom fi schimbaţi la viaţa mai înaltă, la perfecţiunea naturii noi, la înviere. Atunci nu ne vom mai ruga. Atunci vom fi pe deplin mulţumiţi. Rugăciunea va fi înghiţită de laudă.

RUGĂCIUNEA MODEL A DOMNULUI NOSTRU

În rugăciunea dată nouă de Domnul nostru spre învăţătură, întâi dăm onoare lui Dumnezeu, recunoscându-L ca Tatăl nostru, recunoscându-I măreţia şi exprimând dorinţa ca Numele Lui să fie sfinţit. Amintim Împărăţia ((325)) promisă şi-I spunem despre dorinţa inimii noastre să vină acea Împărăţie. Ne rugăm ca voia Lui să se facă deplin pe pământ. Aceasta implică faptul că noi am renunţat la propria voinţă, că dorim ca voia lui Dumnezeu să se facă deplin în corpurile noastre muritoare.

În această rugăciune este o menţionare scurtă a nevoilor noastre pământeşti zilnice: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” — nici o stipulare despre fructe, zarzavaturi, delicatese etc. — ci doar necesităţile noastre pentru acea zi. Nu cerem mai mult — nu dorim mai mult. Apoi ne rugăm să ni se ierte păcatele, DUPĂ CUM IERTĂM ŞI NOI. În final vine cererea pentru protecţia noastră de influenţele rele. Aceasta exprimă aprecierea faptului că sunt ispite din partea celor cu care venim în contact, şi de puterile răului — puterile aerului — şi din partea cărnii noastre; şi că noi avem nevoie de ajutor divin. Cererile din această rugăciune sunt totuşi foarte scurte.

MODESTIA PLĂCUTĂ ÎN RUGĂCIUNE

Se pare că mulţi ar avea o concepţie greşită despre rugăciune. Auzim pe unii încercând să-I spună Domnului lucruri pe care El le ştie mai bine decât ei. Întotdeauna este nepotrivit, chiar şi în relaţiile noastre cu oamenii, să-i spunem unei persoane mai educate decât noi ceva despre care ea ştie cu mult mai bine decât noi. Isus şi apostolii niciodată n-au întreprins să-I dea indicaţii Tatălui în privinţa planului Său, după câte ştim noi. Şi când cineva încearcă să-I dea Domnului indicaţii, acesta nu-L înşeală nici pe Domnul şi nici pe alţii care aud; fiindcă El ştie şi ei ştiu că un atare nu I se adresează lui Dumnezeu, ci oamenilor. Am menţionat înainte un anunţ dintr-un ziar din Boston că într-o anumită împrejurare „Reverendul cutare a spus cea mai frumoasă rugăciune care s-a rostit vreodată în faţa ascultătorilor din Boston”.

Fără îndoială că dacă am avea concepţia corectă despre rugăciune — concepţia Bibliei — rugăciunile noastre în public ar fi foarte scurte. Scripturile sunt singurul criteriu, singurul ghid. Ele nu ne dau nici o relatare despre vreun exemplu unde sfinţii Domnului au oferit rugăciuni lungi în public. Rugăciunea într-o limbă necunoscută ar fi de asemenea fără valoare, după cum ne spune apostolul Pavel, dacă cineva prezent nu interpretează; şi dacă unul se roagă într-o manieră incoerentă, aşa încât nu poate fi înţeles de către cei care aud, este ca şi cum rugăciunea ar fi oferită într-o limbă necunoscută. „Cum va răspunde cel neştiutor „amin” la mulţumirile pe care le aduci tu, când el nu ştie ce spui?” Aceasta arată că deşi Domnul doreşte ca noi să-i luăm în considerare pe ascultători, noi nu trebuie să ne rugăm lor, ci trebuie să îndreptăm gândurile tuturor către Dumnezeu, către o apreciere a Bunătăţii Lui, a Înţelepciunii, Iubirii şi Îndurării Lui.

Lăsând la o parte orice gând de a le da învăţătură oamenilor cu acea ocazie, noi trebuie să căutăm să-i îndreptăm pe toţi în gând într-o manieră reverenţioasă spre Tronul Harului ceresc, pentru ca ei să se poată smeri înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce încearcă uneori creştinii să facă în rugăciune trebuie să se facă în predică. Conform declaraţiei Cuvântului, Dumnezeu n-a binevoit să mântuiască pe aceia care au crezut prin rugăciune, ci prin propovăduire (Rom. 10:14; 1 Cor. 1:21). Aceasta nu înseamnă în mod necesar numai vorbire publică, ci include şi vestire mai privată a adevărului şi de asemenea propovăduire prin pagina tipărită. Noi trebuie să urmăm îndrumările din Cuvânt în toate modurile.

În timp ce astfel vorbim despre rugăciunea publică şi în privinţa faptului că este potrivit ca aceasta să fie scurtă, ca şi despre exemple din Scriptură în legătură cu aceasta, noi nu vrem să dăm ideea că cineva trebuie să fie limitat în adorarea lui în privat. Cel care a fost perfect ne-a lăsat un exemplu de rugăciune în particular. Domnul nostru uneori S-a rugat toată noaptea. Dar presupuneam că pentru majoritatea dintre noi ar fi mai bine să nu facem acest lucru, fiindcă am fi mai slabi pentru serviciu în ziua următoare. În slăbiciunea şi imperfecţiunea noastră, probabil că noi nu suntem în stare să apreciem poziţia deosebită a Domnului nostru. Noi n-am avea nimic ce I-am putea spune Domnului, care să ne ţină toată noaptea în rugăciune, decât dacă am repeta. Şi Învăţătorul nostru a zis, „Nu folosiţi repetări fără rost” — „Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, mai înainte de a-I cere voi”. Noi trebuie să cerem mai degrabă starea inimii prin care să putem primi orice ar vedea El potrivit să trimită, ca noi să putem primi o binecuvântare din fiecare providenţă a Domnului.

Aşa deci, în rezumat, cererile noastre în public trebuie să fie modelate considerabil după exemplul dat de Domnul nostru ucenicilor — o expresie scurtă a dorinţei sincere pentru venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, o recunoaştere a păcatului, o cerere de iertare, de ajutor divin şi de satisfacerea nevoilor noastre, şi oferirea de adorare şi laudă. Noi credem că în general aceasta trebuie să fie şi sfera închinării noastre în privat, în ceea ce ne priveşte pe noi înşine. Este însă deosebit de potrivit ca noi să ne amintim unul pe altul la Tronul Harului în privat şi în mod general în public. Dar în mod evident instrucţiunea Scripturii este ca noi să nu folosim rugăciunea ca mijloc de a câştiga favoruri pământeşti, sau să-I spunem Domnului ce-am vrea să facă, sau să fim auziţi de oameni, ci noi trebuie să punem întâi lucrurile spirituale, lucrurile pentru care am fost învăţaţi să ne rugăm.

CONDIŢIILE UNEI RUGĂCIUNI EFICIENTE, ACCEPTABILE

Când Isus le-a spus ucenicilor Săi, „Dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care I-l cer”, El le punea în faţă un standard glorios în privinţa Tatălui ceresc. Dar mai târziu acest standard s-a pierdut în foarte mare măsură. În timpul Veacurilor Întunecate Dumnezeul Iubirii a fost făcut să apară oricum altcumva în afară de iubitor şi blând şi fără nici un interes real faţă de majoritatea creaturilor Sale. A fost făcut să apară că aceia puţini pentru care El avea interes erau cei neîndurători, cruzi şi răi faţă de toţi ceilalţi care nu erau în sfera lor de interes.

((326))

Cât de grozav a fost vorbit de rău Dumnezeu de către cei care au pretins a fi reprezentanţii Săi speciali! Cât de diferit a fost El descris de către Fiul care-L cunoştea atât de bine! Să-L ascultăm: „Fiţi ca Tatăl vostru care este în ceruri; căci El este bun cu cei nemulţumitori şi răi”. Când apostolii au întrebat pe Isus dacă să ceară foc din cer peste samaritenii care au refuzat să vândă pâine, care a fost răspunsul Învăţătorului? „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi. Căci Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască”. Iar El a fost Chipul Tatălui şi a venit să facă nu propria Sa voinţă.

Omul se află într-o stare întristător de decăzută şi are nevoie să fie restabilit la chipul lui Dumnezeu, la asemănarea lui Dumnezeu, la starea iubirii, îndurării şi compătimirii, întruchiparea cărora este Dumnezeu. Totuşi, în ciuda stării noastre decăzute, părinţilor le place să dea daruri bune copiilor lor. Care părinte, dacă copilul lui i-ar cere un peşte, i-ar da un şarpe? Sau dacă i-ar cere pâine, i-ar da o piatră? Şi deoarece noi am primit aceste trăsături de la Domnul şi le avem în măsură considerabilă chiar şi în starea noastră plină de lipsuri, ne putem face o idee cum El, care este Cel perfect, Cel infinit, ar fi încântat să dea daruri bune copiilor Săi — „Cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri va da lucruri bune celor care le cer de la El?” Iar cele mai bune lucruri sunt cele spirituale.

FII DE PERSPECTIVĂ ÎNAINTE DE RUSALII

Trebuie să reţinem că Domnul nostru când era pe pământ era în sensul cel mai deplin Reprezentantul Tatălui în trup. El a fost într-adevăr „Dumnezeu manifestat în trup.” Iar cei care erau în atitudinea corectă a inimii au putut vedea în Fiul caracterul Tatălui. Cei care au crezut în Isus au fost acceptaţi şi trataţi în multe privinţe ca şi cum ar fi fost deja primiţi deplin de către Tatăl. Scripturile însă declară că Spiritul sfânt nu venise încă. Vedem că Spiritul sfânt n-a putut fi dat în puterea de concepere până când a murit Isus şi a apărut înaintea lui Dumnezeu ca să facă reconcilierea pentru păcatele Bisericii. La patruzeci de zile de la învierea lui Cristos, El S-a înălţat la cer să-Şi prezinte meritul, acordându-l pentru toţi care vor deveni ucenicii Săi de-a lungul Vârstei Evanghelice, perioada Înaltei Chemări.

Chiar dacă Spiritul sfânt nu fusese încă acordat, Isus le-a spus ucenicilor Săi că se puteau ruga, „Tatăl nostru”. Aceasta era în vederea condiţiei de fiu în care urmau să fie introduşi atât de curând. Dumnezeu nu este Tatăl altora decât al celor care vin la El în modul stabilit de El — prin Fiul Său ca preţul de Răscumpărare, după ce au făcut o deplină predare lui Dumnezeu, a lor şi a tot ce au ei. Pe când Domnul nostru era în trup, urmaşii Săi erau fii în sens de perspectivă. Şi totuşi, după moartea şi învierea Învăţătorului, El le-a spus să zăbovească în Ierusalim până vor fi înzestraţi cu putere de sus. Tatăl le va amâna răspunsul la unele din rugăciunile lor. El nu le va da binecuvântarea imediat după ce au cerut-o. Putea fi ceva motiv bun pentru reţinerea ei până mai târziu — ca şi în cazul acordării Spiritului sfânt de concepere. Totuşi, trebuia ca ei să se menţină în atitudinea potrivită de credinţă, ca ei să fie gata pentru binecuvântare când aceasta venea de sus.

Rugăciunea lor putea fi în mod cuvenit, „Tată ceresc, noi am aflat că la timpul cuvenit Tu ne vei da Spiritul sfânt. Noi ne dăm seama că Tu I-ai dat deja Spiritul Tău lui Isus, Învăţătorul nostru; că la botez El a primit o ungere de sus. Şi aşa că noi aşteptăm Spiritul sfânt — aşteptăm să primim această ungere, această binecuvântare de la Tine”. Iar cei care au zăbovit în odaia de sus după înălţarea Domnului, au primit la Rusalii chiar această binecuvântare, Spiritul sfânt — la timpul ei cuvenit.

ISUS SINGURA CALE

Dacă venim la prezent şi întrebăm pentru ce ne putem ruga, Domnul răspunde că noi nu ne putem ruga decât pe aceiaşi termeni, anume, credinţa în Fiul ca Răscumpărătorul nostru şi o deplină dedicare, devotare a noastră de a merge în urmele Învăţătorului — Modelul nostru binecuvântat. Nimeni nu poate merge la Tatăl decât prin El. Toţi aceştia vor fi acceptaţi, până la numărul cerut al Aleşilor. Prin urmare n-ar fi corect să încurajăm pe cineva să meargă la Tatăl în rugăciune până când ei nu devin membri ai familiei Sale printr-o deplină consacrare.

În cazul lui Corneliu, sutaşul roman, pe care l-am citat în acest articol, am văzut că el a fost un om drept, un om bun. Dar el nu aparţinea naţiunii evreieşti, căreia Dumnezeu îi dăduse Legea Sa. Singura cale pe care Corneliu ar fi putut veni în favoarea lui Dumnezeu înainte de timpul Său cuvenit — trei ani şi jumătate după cruce — ar fi fost prin a deveni prozelit evreu. Dar când din punct de vedere cronologic a venit timpul cuvenit ca Evanghelia să treacă la neamuri, acest om bun a fost înştiinţat şi a acceptat bucuros condiţiile şi a devenit fiu al lui Dumnezeu, prin credinţă în Cristos. El a primit conceperea şi ungerea Spiritului sfânt, întocmai cum primiseră evreii înainte. Toate acestea ne arată că Dumnezeu are marcată o anumită cale prin care unii pot deveni copii ai Săi. Dacă aceştia nu vin în modul cuvenit şi la timpul cuvenit, nu vor fi acceptaţi ca fii ai Celui Preaînalt.

RUGĂCIUNI CARE SE SUIE CA O ADUCERE AMINTE

Purtarea lui Dumnezeu cu Corneliu ar arăta că în cazul unora care vin acum la Dumnezeu şi se roagă către El, fără să cunoască calea stabilită de El, rugăciunile lor, ca şi ale lui Corneliu, se vor sui ca o aducere aminte înaintea lui Dumnezeu. Aşa cum Domnul a luat notă de rugăciunile lui Corneliu şi de dorinţele inimii lui de a-L venera şi servi pe Dumnezeu, tot aşa putem presupune că El va lua notă de rugăciunile şi dorinţele de a veni aproape de El. S-ar putea ca El să nu trimită pe cineva ca Petru să le dea informaţii în acest timp. Aceasta ar depinde de hotărârea Lui în privinţa întrebării dacă aceasta ar fi calea înţelepciunii, dacă un atare ar fi potrivit ((327)) pentru scopul Său prezent. Dar orice rugăciuni oferite în sinceritate nu vor trece neobservate, ci vor primi răsplată la timpul cuvenit, fie acum fie mai târziu.

Să presupunem că cineva ar trăi într-o ţară păgână unde Cristos n-ar fi cunoscut, şi să presupunem că unul ca acesta ar căuta pe Dumnezeu şi s-ar ruga conform luminii avute. Domnul nu l-ar putea accepta ca şi copil al Său în acele condiţii; dar El ar putea, dacă Înţelepciunea Sa ar aproba, să-l îndrumeze pe căutătorul onest spre o cunoştinţă de Cristos, fie că aceasta ar veni prin pliante trimise prin poştă, printr-o predică, sau prin întâlnirea cu unul dintre ambasadorii Domnului care ar putea comunica cu el în limba lui. Suntem siguri că fiecare suflet flămând va primi lumina şi cu