Două grupe de eroi ai lui Dumnezeu – VDM 4.6

DOUĂ GRUPE DE EROI AI LUI DUMNEZEU

Evrei 11:1-12:2

Eroi ai credinţei din Vârsta Iudaică — Eroi ai credinţei din Vârsta Evanghelică — Casa servilor — Casa fiilor — Făgăduinţe pământeşti — Făgăduinţe cereşti — Învierea la natură umană perfectă — Învierea la natură divină — Alergarea creştină.

„Să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, privind ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre.” Evrei 12:1, 2.

15 februarie 1916 (pag. 60—61)

Biblia pune credinţa înaintea faptelor, pentru că nici o faptă nu poate fi acceptată de Dumnezeu dacă nu este inspirată de credinţă. Astfel este scris, „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu”. Biblia ne atrage atenţia asupra a două grupe de eroi ai credinţei, ambele plăcute lui Dumnezeu şi ambele mult răsplătite de El. Una dintre aceste clase a precedat ziua lui Isus; cealaltă clasă urmează zilei lui Isus. Prima clasă de eroi ai credinţei sunt, de aceea, cunoscuţi ca vrednici din vechime; cea de-a doua clasă, având pe Isus ca şi Cap al lor, sunt numiţi fii ai lui Dumnezeu. Această distincţie sau împărţire a servilor lui Dumnezeu, deşi clar marcată în Scripturi, a fost trecută cu vederea de poporul Domnului până în anii recenţi.

Nu contează cât de credincioşi au fost Enoh, Avraam, David, Ieremia şi alţii, ei n-au putut fi recunoscuţi de Dumnezeu ca membri ai casei fiilor pentru că ei au trăit înainte de ziua lui Isus — înainte ca Isus să guste moarte pentru fiecare om. Biblia arată că primul om, Adam, a fost recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu (Luca 3:38). De când păcatul a intrat în lume prin neascultarea lui Adam, Dumnezeu n-a recunoscut pe nici unul din familia umană ca fiu al Său — cu toţii au fost păcătoşi — până când a venit Isus şi a murit, Cel drept pentru cei nedrepţi, pentru ca să ne poată aduce înapoi la Dumnezeu şi să deschidă pentru noi uşa posibilităţii de a deveni fii. În armonie cu aceasta, Sf. Pavel declară, „Moise, într-adevăr, a fost credincios în toată casa Lui, ca servitor (casa servilor), … dar Hristos este credincios ca Fiu peste casa Lui (casa fiilor)”. Evrei 3:5, 6.

DISTINCŢIA ÎNTRE ACESTE CLASE

Astfel distincţia este clar marcată între fraţii cei nobili de dinaintea crucii, ultimul dintre ei fiind Ioan Botezătorul, şi fraţii cei nobili de la cruce încoace, primii dintre ei fiind apostolii. Că Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre vrednicii din vechime este atestat de cuvintele Învăţătorului, „Dintre cei născuţi din femei nu este nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi cel mai mic în Împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el”. Luca 7:28.

În lecţia de astăzi Sf. Pavel face această distincţie între vrednicii din vechime şi vrednicii creştini. El enumeră întâi de toate numele celor proeminenţi din trecut — Enoh, Avraam, David, Ieremia etc. El spune despre credinţa lor, şi că ei erau plăcuţi lui Dumnezeu, nobili, vrednici de laudă. Apoi atrage atenţia asupra faptului că ei n-au primit făgăduinţele pe care Dumnezeu le-a făcut faţă de ei.

Trebuie menţionat că înainte de ziua lui Isus Dumnezeu n-a făgăduit lucruri cereşti. Făgăduinţele făcute Vrednicilor din Vechime, care le-a inspirat zelul şi devotamentul, au fost toate făgăduinţe pământeşti; de exemplu, cea făcută lui Avraam — „Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna”. Genesa 13:14, 15;, 17:8.

Sf. Ştefan atrage atenţia asupra faptului că această făgăduinţă făcută lui Avraam este încă sigură şi încă neîmplinită. El declară că Avraam n-a primit încă nici cât să-şi pună talpa piciorului. Bazat pe această făgăduinţă el susţine învierea lui Avraam, pentru ca la timpul cuvenit al lui Dumnezeu el să moştenească ţara, şi pentru ca sămânţa lui credincioasă, urmaşii lui, s-o moştenească după el.

Pe de altă parte, făgăduinţele din Noul Testament sunt numai spirituale — făgăduinţe cereşti, „lucruri de sus”. Vrednicilor creştini le este făgăduită o parte cu Isus în Împărăţia cerească pe care El trebuie s-o stabilească la a doua Sa Venire. Ei urmează să fie comoştenitorii Săi, „dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El” (Romani 8:17). Făgăduinţa pentru aceştia este că ei vor fi o Împărăţie de Preoţi, sau o Preoţime împărătească; în timp ce făgăduinţa pentru vrednicii din vechime este că vor fi făcuţi „prinţi în toată ţara”. 1 Petru 2:9; Apocalipsa 20:6; Psalm 45:16.

Eroii creştini trebuie să aibă o schimbare de natură, de la natura umană la cea divină, începutul acestei schimbări fiind conceperea de Spiritul Sfânt în timpul prezent, iar completarea schimbării fiind cea a învierii — „schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală de ochi” — „semănaţi în slăbiciune, ridicaţi în putere; semănaţi în necinste, ridicaţi în slavă; semănat trup natural, înviat trup duhovnicesc”. Dar vrednicii din vechime, neavând conceperea Spiritului Sfânt pentru o natură nouă, vor avea o înviere diferită; anume, la perfecţiune umană.

Punând în contrast aceste două clase de eroi ai credinţei, apostolul declară în versetele 39 şi 40, „măcar că au primit mărturie prin credinţă, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit (lucrurile făgăduite lor), pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi (eroii creştini, urmaşi în urmele lui Isus), ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu de la început a aranjat ca Cristos să fie primul — Isus, Capul, apoi Biserica, Corpul; şi după desăvârşirea acestora, numită întâia înviere, vor începe să se împlinească făgăduinţele divine faţă de vrednicii din vechime, şi se vor extinde în cele din urmă la „toate familiile pământului”. Genesa 12:3; Galateni 3:29.

((291))

ALERGAREA CREŞTINĂ

Dumnezeu are în păstrare mari binecuvântări pentru fiecare membru al familiei umane care este dispus să le accepte pe condiţiile divine. Dar cea mai importantă dintre toate binecuvântările prezentate în Biblie este cea pentru clasa Bisericii — Mica Turmă, căreia Tatăl îi dă cu plăcere Împărăţia, slava şi cinstea asocierii cu Isus în lucrarea de binecuvântare a lumii în timpul Domniei Sale Milenare.

Apostolul se adresează acestei clase în cele două versete de încheiere ale studiului nostru. El ne îndeamnă, spunând, „De aceea şi noi, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, privind ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi stă la dreapta Scaunului de domnie al lui Dumnezeu”.

Apostolul este un gânditor convingător; căci în aceste cuvinte el ne îndeamnă să ne uităm la lista vrednicilor din vechime şi să vedem ce au îndurat şi ce credincioşi şi loiali lui Dumnezeu au fost ei. Apoi el vrea ca noi să-i considerăm ca şi cum ar fi un nor de martori care s-ar uita la noi, cărora ni s-a dat această mai mare binecuvântare şi privilegiu de a deveni fii ai lui Dumnezeu pe plan divin, de a „ajunge la natura divină”. Ioan 1:12; 2 Petru 1:4.

El ne înfăţişează un mare concurs de alergări, în care noi suntem alergători. El înfăţişează pe Isus ca şi Conducătorul care a mers în faţă, Cel care a devenit autorul credinţei noastre, Cel prin care noi suntem privilegiaţi să intrăm în această alergare şi Cel care ne-a promis har îndestulător pentru orice vreme de nevoie. El ne înfăţişează cum a alergat Isus în această alergare şi a privit înainte prin credinţă la bucuria care I-a fost pusă în faţă de către Tatăl. El ne înfăţişează cât de loial a fost Isus şi ce a îndurat — crucea şi ruşinea ei. El înfăţişează credincioşia Tatălui în aceea că L-a răsplătit mult pe Isus, aşezându-L la dreapta Maiestăţii divine. Apoi vine îndemnul, „Să dăm la o parte orice ne îngreuiază”, orice piedică, orice ne-ar împiedica să alergăm cu succes alergarea pentru acest mare premiu pe care Isus l-a obţinut şi la care noi suntem invitaţi prin meritul jertfei Sale.

Apostolul ne aminteşte de asemenea că una dintre cele mai mari piedici în alergarea acestui concurs este păcatul; că noi suntem asaltaţi de păcatul moştenit în membrele noastre; şi că noi trebuie să alergăm în acest concurs nu numai cu perseverenţă, dar şi cu răbdare; căci oricine vrea să obţină un premiu atât de mare va avea nevoie de răbdare, va avea nevoie să fie probat şi încercat în toate punctele cu privire la loialitatea şi devotarea sa faţă de Tatăl ceresc, faţă de Adevăr şi faţă de fraţi. Numai cei care ajung la asemănarea de caracter cu Conducătorul lor pe această cale îngustă pot spera să fie cu El şi asemenea Lui, şi să se împărtăşească de gloria Lui; căci Dumnezeu a predestinat ca aceştia toţi să fie conformaţi după chipul Fiului Său. Romani 8:29.