Vol. 12 Ianuarie-Februarie 2005 Nr. 2

DOUĂ SĂRBĂTORI DE PAŞTI

Marcu 14:12-25

„De câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” 1 Corinteni 11:26.

R5541 W. T. 15 septembrie 1914 (pag. 284-286)

Subiectul lecţiei de astăzi este unul despre cele mai interesante caracteristici ale misiunii pământeşti a lui Isus. El ştia că apostolii nu ştiau că aceasta trebuia să fie ultima Sa cină cu ei. Deşi făcuse aluzie la apropierea morţii Sale, ucenicilor le-a fost imposibil să înţeleagă că un astfel de dezastru putea fi atât de aproape cum sugerase El. Totuşi, Isus fiind pe deplin conştient de ceea ce însemna aceasta, dorea încheierea lucrării Sale. Probabil că tocmai în ziua la sfârşitul căreia Isus şi ucenicii Lui au mers să mănânce Paştele, El a spus: „Dar am un botez cu care să fiu botezat şi cât de mult doresc să se îndeplinească!”— un botez în moarte, care s-a sfârşit a doua zi.

Petru şi Ioan au fost cei doi ucenici trimişi să pregătească Paştele. Evident Isus era în Betania, în casa lui Lazăr, când a trimis această vorbă. Se presupune că odaia mare de sus în care Isus şi ucenicii au mâncat Paştele a fost aceeaşi odaie în care apostolii şi alţii s-au adunat să aştepte binecuvântările Cincizecimii. Tradiţia indică şi acum aceeaşi odaie, dar este sub controlul mahomedanilor, care sunt în special invidioşi pe creştini.

În seara aceleiaşi zile, Isus împreună cu toţi Cei Doisprezece s-au întâlnit în această odaie, toate pregătirile fiind făcute. Ei s-au întâlnit să sărbătorească Paştele Evreiesc la timpul stabilit. Mielul fusese fript şi pâinile nedospite pregătite, de asemenea ierburile amare. Putem fi siguri că totul era în strictă conformitate cu cerinţa originară; căci Isus şi apostolii Lui erau obligaţi de fiecare trăsătură a Legii Iudaice la fel ca ceilalţi evrei — Noua Dispensaţie nefiind încă introdusă. Fiecare trăsătură a Legii era obligatorie până la binecuvântarea Cincizecimii, care a marcat aprobarea divină a sacrificiului lui Isus şi acceptarea divină a tuturor celor care deveniseră ucenicii Săi printr-o deplină consacrare.

Onorurile Împărăţiei, dorite

Departe de a-şi da seama că se aflau în ajunul unei mari tragedii, apostolii au crezut că Isus va fi foarte curând întronat ca Rege. Ei şi-au amintit promisiunea că vor sta cu El pe Tronul Său. Această promisiune li se părea atât de aproape de realizare, încât nu se puteau gândi la nimic altceva decât la gradul de onoare pe care-l vor avea în Împărăţie. Se pare că ei credeau că dacă nu se luptau cu tărie pentru ea, nu vor primi poziţii atât de onorabile. Înţelegând atitudinea minţii lor, Isus le-a spus: „Împăraţii popoarelor domnesc peste ele … Voi să nu fiţi aşa; ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr; şi cel care cârmuieşte, ca cel care serveşte”.

Acestea erau noile norme, greu de înţeles pentru ei; şi se pare că este încă greu pentru urmaşii lui Isus să le înţeleagă pe deplin. Cel care va fi Cel mai mare în Împărăţie a fost principalul Servitor în trup. Cel mai mare Slujitor al tuturor a fost desigur Domnul Isus Însuşi. Dar Învăţătorul dă de înţeles că acelaşi principiu este bun în privinţa tuturor urmaşilor Lui. Oricare dintre ei care va servi pe fraţi cel mai credincios, cel mai serios, cel mai zelos, prin aceasta îşi va înmulţi favoarea de la Dumnezeu şi se va pregăti pentru o poziţie cu atât mai înaltă în Împărăţia lui Mesia.

Cu gândul că orice serviciu mic va însemna că admiteau nevrednicia lor de un loc mai înalt, ucenicii n-au făcut nici un aranjament pentru spălarea picioarelor, nici unul nedorind să-şi asume rolul de servitor. În acea ţară nisipoasă spălarea picioarelor era aproape o necesitate când se purtau sandale. Pentru a-i mustra, Isus S-a sculat de la masă şi a făcut acest serviciu umil pentru ucenicii Lui, ((822)) spunându-le importanţa lecţiei — şi anume, umilinţa — şi dând de înţeles că indiferent cât de umil serviciu ar putea face unul pentru altul, ei ar trebui să fie bucuroşi să-l facă.

Lecţia este încă valabilă pentru noi, nu ca o formă de ceremonie care să fie făcută, ci ca o ilustrare a unui principiu. Orice act umil de serviciu făcut unuia dintre fraţii Domnului corespunde cu această spălare a picioarelor.

Criza din viaţa lui Iuda

Cina de Paşti a continuat — mâncarea mielului cu ierburi amare şi cu pâine nedospită, care se asemăna considerabil cu o plăcintă groasă şi care era folosită uneori în loc de lingură pentru a absorbi zeama de carne. Una dintre Evanghelii declară că Isus a început să fie mâhnit, şi apoi a spus: Unul dintre voi cei doisprezece, care mănâncă cu mine ca oaspete al Meu, ca membru al familiei Mele, plănuieşte trădarea Mea.

Se poate ca această declaraţie să fi avut un dublu obiectiv. Primul, să arate ucenicilor că Isus era pe deplin conştient de trădarea premeditată. De aceea ei să nu considere că I s-a întâmplat ceva neaşteptat, sau în afara Programului Divin. Al doilea, poate că Domnul nostru a vrut ca acesta să fie ca o mustrare finală a lui Iuda — pentru al trezi, a-l face să se gândească. În cel mai bun caz calea unui trădător este dezonorantă, dar ea este îndoit de dezonorantă când un trădător acceptă ospitalitatea celui împotriva căruia complotează şi mănâncă din pâinea lui.

Printre ucenici s-a răspândit consternarea şi unul după altul au întrebat: „Eu sunt acela?” Semnificaţia acestei întrebări ar fi: Nu sunt eu acela despre care vorbeşti! Chiar şi Iuda s-a alăturat la întrebarea generală: „Eu sunt acela?” Apostolul Ioan stătea lângă Isus şi sf. Petru i-a făcut semn că ar trebui săL întrebe pe Învăţător despre cine vorbea. A fost probabil o întrebare şoptită, auzită numai de Isus. Răspunsul şoptit al Domnului nostru a fost: „Acela căruia îi voi muia bucăţica şi i-o voi da”. Îndată, având pregătită o bucăţică specială, un semn de interes special, i-a dat-o lui Iuda. Astfel sf. Ioan şi sf. Petru ştiau cum stau lucrurile.

Se pare că după aceasta a fost un timp foarte scurt până ce Iuda s-a retras, relatarea spunând că „Satan a intrat în el”. Spiritul Celui Rău a pus stăpânire completă pe el în timp ce s-a oprit, a cântărit şi a pus în cumpănă chestiunea vinderii celui mai bun Prieten pentru treizeci de arginţi. Este cu totul posibil, deci, că Iuda n-a fost prezent când Isus, puţin mai târziu, a instituit Cina de Amintire pe care o sărbătoresc acum creştinii.

Semnificaţia Cinei Memoriale

Cina Memorială pe care a instituit-o Isus este total separată şi distinctă de Cina de Paşti, şi totuşi ele sunt strâns legate; pentru că una (Cina de Paşti — n. t.) a fost tipul secundar, şi cealaltă (cina Memorială — n. t.) tipul principal, sau tipul mai important, cu o semnificaţie încă mai înaltă. Într-una era folosit un miel literal ca săL simbolizeze pe Isus, Mielul lui Dumnezeu; în cealaltă, tipul principal, frângerea pâinii a reprezentat moartea lui Isus.

Evreii sărbătoreau naşterea naţiunii lor şi eliberarea lor din robia egipteană. Aceasta şi-a avut începutul în trecerea peste întâii lor născuţi, când a zecea plagă a venit peste egipteni. Sf. Pavel ne arată că întâii-născuţi ai lui Israel, cruţaţi în acea noapte de Paşti, au simbolizat Biserica Întâilor-născuţi, care sunt cruţaţi, sau peste care se trece în timpul prezent, în timp ce noaptea de păcat predomină şi înainte de a fi introdusă dimineaţa Împărăţiei lui Mesia.

Tot mai mulţi studenţi ai Bibliei ajung la concluzia că Amintirea morţii lui Cristos nu trebuie celebrată lunar, trimestrial sau săptămânal, ci aceasta ar trebui considerată un tip principal al Paştilor evreieşti şi ar trebui celebrată anual şi cam la acelaşi timp cu Paştele evreiesc.

Nu trebuie să înţelegem că apostolii au înţeles însemnătatea cuvintelor lui Isus, când le-a explicat semnificaţia Cinei pe care El a instituit-o. Mai degrabă, după cum El prezisese deja, Spiritul sfânt a adus aceste lucruri în atenţia lor şi i-a făcut în stare să înţeleagă însemnătatea lor după ce au primit binecuvântarea şi luminarea Cincizecimii. Acum putem vedea semnificaţia cuvintelor lui Isus, „Acesta este trupul Meu, frânt pentru voi”. Noi înţelegem că El n-a vrut să spună, cum au gândit unii, că pâinea a fost transformată în trupul Său real şi vinul în sângele Său real. Dimpotrivă, El încă avea trupul Său real şi sângele Său real. N-a putut deci să spună mai mult decât: Această pâine reprezintă în mod simbolic trupul Meu, care va fi frânt pentru voi; şi acest vin reprezintă sângele Meu, care va fi vărsat mâine pentru voi — viaţa Mea predată.

Nici nu trebuie să gândim că Isus a vrut să spună că din mâncarea acelei pâini şi din băutul acelui pahar literal va rezulta o virtute specială pentru ucenici. Trebuie să privim mult dincolo de aceste lucruri, şi să vedem că El a vrut să spună următoarele: Numai în măsura în care voi vă împărtăşiţi prin credinţă din meritele asigurate prin moartea Mea puteţi avea marea binecuvântare prevăzută pentru voi ca ucenici ai Mei. Apostolii au crezut că moartea lui Isus a fost pentru păcatele lor şi că aceasta a constituit baza acceptării lor de către Tatăl ceresc. Ei şi-au dat seama că numai în măsura în care şi-au însuşit viaţa lui Cristos vor fi cu adevărat primitori ai tuturor acestor binecuvântări.

Sf. Pavel ne arată altă semnificaţie importantă a acestei pâini şi a acestui pahar. El declară unitatea lui Cristos şi a Bisericii Sale. El ne spune că există doar o singură Pâine şi un singur Pahar. În primul rând, această Pâine a fost Isus Cristos; dar în al doilea sens toţi urmaşii lui Cristos, după ce au fost îndreptăţiţi prin Jertfa Sa, sunt privilegiaţi să devină membri ai Corpului Său, părţi ale acelei singure Pâini care se frânge. În mod asemănător, după împărtăşirea din meritul sângelui lui Cristos, din jertfa Sa, toţi urmaşii Săi adevăraţi sunt socotiţi membri cu El şi participanţi la acest singur Pahar.

Ascultaţi cuvintele apostolului: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtăşie a trupului lui Hristos? ((823)) Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine”. 1 Corinteni 10:16, 17.

Pecetluirea Noului Legământ

Isus a spus despre pahar, rodul viţei, că reprezentă sângele Noului Legământ. Legământul Legii a fost Vechiul Legământ, care n-a reuşit să aducă binecuvântări evreilor, pentru că ei nu l-au putut ţine. Prin urmare, nici n-au fost calificaţi să binecuvânteze celelalte naţiuni ale Pământului. Dar Dumnezeu a promis un Nou Legământ, unul mai bun, care va fi introdus de un Mijlocitor nou şi mai mare sau superior lui Moise. Acest Nou Legământ, declară Dumnezeu, va îndeplini ceea ce vechiul Legământ al Legii n-a reuşit; pentru că Noul Legământ al Legii va fi inaugurat de Mesia, Mijlocitorul Lui, la a doua venire a Sa. Împărăţia Lui, stabilită în putere şi glorie mare, va stăpâni, va binecuvânta şi va instrui omenirea, va „lua din trupul lor inima de piatră şi le va da o inimă de carne” tuturor celor care vor răspunde la acele ocazii binecuvântate.

Moartea lui Isus a constituit sângele care pecetluieşte sau face eficient acest Nou Legământ. Dar observaţi mai departe: Biserica nu va fi binecuvântată sub acest Nou Legământ al Veacului Milenar, care va fi inaugurat la a doua Venire a lui Isus, la stabilirea Împărăţiei Sale. Biserica va fi binecuvântată înaintea acestui Nou Legământ. Într-adevăr, vieţile (sângele) lor consacrate, acceptate de Domnul nostru, sunt socotite ca parte a sacrificiului Său, care pecetluieşte Noul Legământ. Prin urmare, Noul Legământ nu poate fi pecetluit pe deplin până când întregul Corp al lui Cristos, care este Biserica, se va fi împărtăşit cu El bând din Paharul Lui — în jertfirea drepturilor, privilegiilor pământeşti, a vieţii însăşi.

Legământul de sacrificiu

Între timp, vedem că Isus şi Biserica nu-şi primesc răsplata nici sub Legământul Legii nici sub Noul Legământ, ci sub un legământ special, numit Legământul de Sacrificiu. În Psalmi se face referire la acest Legământ al lui Cristos şi al Bisericii, unde Domnul este reprezentat spunând: „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” (Psalm 50:5). Adunarea celor care intră în acest Legământ special de Sacrificiu cu Domnul este în desfăşurare de peste 1800 de ani. Avem toate motivele să credem că jertfa este aproape completată şi că în curând toţi jertfitorii, membrii Corpului lui Cristos, vor fi glorificaţi, schimbaţi prin puterea Primei Învieri şi vor intra în bucuriile Domnului lor, conform promisiunii Sale: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie”.

Domnul nostru a arătat că El nu va mai bea din Pahar; şi n-a mai făcut-o. Lucrarea Lui, băutul Paharului, a fost terminată a doua zi pe Calvar. Acolo El a terminat băutul Paharului pe care Tatăl i-L turnase. Tatăl a turnat acelaşi Pahar pentru toţi urmaşii lui Isus; şi ei trebuie să bea din Paharul Lui, precum şi să se împărtăşească din meritele Trupului Său frânt, dacă vor să fie comoştenitori cu El în Împărăţie, care va fi stabilită curând.

Aceasta a fost semnificaţia cuvintelor Domnului către sf. Iacov şi sf. Ioan, ucenicii Lui, când au cerut locuri speciale în Împărăţie. Isus a întrebat: „Puteţi (sunteţi dispuşi) voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu, şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” Ei şi-au declarat din inimă dispoziţia. Isus i-a asigurat că cererea lor se va împlini; că, dacă erau dispuşi, El Se va ocupa ca ei să bea din Paharul Său. Şi aşa este cu toţi urmaşii Săi. Scripturile îi asigură spunând: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său”.