DUMNEZEU LUCREAZĂ — NOI LUCRĂM

„Preaiubiţilor … duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur; căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.”

Filipeni 2:12, 13

R 4796 W. T. 1 aprilie 1911 (pag. 107)

Biserica Evanghelică a fost chemată cu o „chemare de sus”. Faptul că acceptăm „chemarea” înseamnă că o apreciem şi considerăm că este ceva foarte de dorit. Condiţia pe care aceasta este oferită este renunţarea la tot ce avem. Prin acceptarea acestor termeni ne arătăm aprecierea pentru marea oportunitate care astfel ni s-a acordat. Dacă, prin urmare, recunoaştem chemarea care am primit-o, putem şti că Dumnezeu vrea să o acceptăm. Aşadar, este important să înţelegem condiţiile pentru a ne putea „întări alegerea”.

Sugestia textului este că, pentru a realiza acest scop, trebuie să facem ceva fel de lucrare. Mântuirea noastră trebuie dusă până la capăt. Dumnezeu nu are intenţia să ne ducă în glorie indiferent de străduinţele noastre. Adevărat, aceste străduinţe nu ne vor duce acolo; dar, pe de altă parte, nu vom obţine lucrurile glorioase decât dacă ne străduim pentru ele. Prin urmare, îndemnul este să „lucrăm”, să „muncim”, să „ne străduim” pentru premiu. Dar oricare ar fi străduinţele noastre de a ţine Legea divină, suntem asiguraţi că succesul nu este determinat doar de aspiraţiile noastre şi de cele mai bune străduinţe ale noastre; dar că, Cel care ne-a chemat a început o lucrare bună în noi, pe care este capabil şi dornic să o îndeplinească.

Aşadar, nu suntem singuri în ducerea până la capăt a mântuirii noastre. Dumnezeu lucrează în noi şi deja a lucrat în noi; şi promisiunile Sale confirmă acest fapt cu o putere înviorătoare. El lucrează în noi nu numai „voinţa”, ca atunci când am făcut consacrarea, dar, spune apostolul, lucrează în noi şi „înfăptuirea”. Adică, nu este suficient să avem intenţii bune, dar acestea trebuie să fie aduse în legătura lor practică cu viaţa noastră şi trebuie să servească pentru dezvoltarea caracterelor noastre. Astfel lucrează Dumnezeu în noi. Astfel suntem colaboratori cu Dumnezeu în lucrarea din prezent, de zidire a Bisericii şi de „întărire a chemării şi a alegerii”.

SĂ LUĂM SEAMA CA NU CUMVA

SĂ RĂMÂNEM ÎN URMĂ

Apostolul ne sfătuieşte să lucrăm la mântuirea noastră cu „frică”. Scripturile declară că „începutul înţelepciunii este frica [reverenţa] de Domnul” (Prov. 9:10). Primul nostru gând despre Cel Atotputernic este, în mod corespunzător, o teamă de măreţia Sa şi de lipsa noastră de însemnătate. Dar când ajungem să cunoaştem aranjamentul şi Planul Său, acest fel de frică dă loc respectului şi iubirii, pentru că El este foarte îndurător faţă de toţi cei care sunt înclinaţi să fie în armonie cu aranjamentele şi scopurile Sale binevoitoare. Aflăm că El a făcut planuri glorioase, care lucrează zi de zi, şi că noi avem o parte în ele. Prin urmare, acest fel de frică izgoneşte groaza.

Există totuşi creştini care n-au progresat mult pe calea creştină, ci sunt legaţi în doctrine false. Despre aceştia, Scripturile spun: „Frica pe care o are de Mine nu este decât o poruncă a oamenilor învăţaţi” (Isaia 29:13). O mai mare cunoştinţă de Dumnezeu şi de caracterul Său va risipi acest fel de frică.

„Frica” din textul nostru pare să fie o frică de a nu ajunge la făgăduinţele glorioase; de a nu reuşi să devenim părtaşi naturii divine. Apostolul ne sfătuieşte: „Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă.” Evrei 4:1.

„Să ducem până la capăt mântuirea noastră, cu frică şi cutremur” atunci când recunoaştem cât de mari şi binecuvântate sunt lucrurile care ne sunt rezervate dacă suntem credincioşi, şi totuşi cum putem pierde această minunată ocazie de glorie, onoare şi nemurire. Tot ce are suficientă valoare pentru noi aşa încât să dorim cu ardoare, merită mare grijă în ceea ce priveşte atitudinea noastră faţă de acel lucru. În timp ce frica în acest caz nu poate indica un cutremur literal, totuşi implică alarmă, ca nu cumva, după ce am avut curajul să ne angajăm în alergarea pentru premiu, să îngăduim ca ceva să ne împiedice progresul sau, în cele din urmă, să ne facă să abandonăm alergarea. Acest curs ar duce la distrugerea noastră. Recunoscând marele premiu, să ne temem şi să ne cutremurăm ca nu cumva să ne scape şi să-l pierdem.

DOMNUL NOSTRU A FOST ASCULTAT DIN PRICINA EVLAVIEI LUI

Acelaşi fel de grijă care se leagă totdeauna de frică este arătat în cazul Domnului nostru, unde citim că S-a rugat „cu strigăte mari şi cu lacrimi” şi, cum spune apostolul, „fiind ascultat [în privinţa acelui lucru] din pricina evlaviei [fricii, în trad. engleză] Lui” (Evrei 5:7). S-a temut ca nu cumva în ceva amănunt să nu fi îndeplinit voia lui Dumnezeu; ca nu cumva să nu fi făcut desăvârşit voia Tatălui, aşa încât să nu ajungă la glorie, onoare şi nemurire; ca nu cumva moartea Lui să fie a Doua Moarte. Dar a fost ascultat cu privire la ce se temea şi un înger a fost trimis să-I dea asigurarea că a fost acceptat. Deoarece El nu S-a temut niciodată de Tatăl în sensul groazei sau al terorii, aşa ar trebui să fie cu toţi cei care Îl iubesc.

În timp ce textul nostru spune să „ducem până la capăt mântuirea noastră”, o altă scriptură afirmă că răsplata pe care o căutăm nu este „prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:9). Totuşi, aceste două texte nu sunt în dezarmonie. Nici o scriptură nu implică faptul că putem fi independenţi de Domnul nostru în ceea ce priveşte ducerea până la capăt a mântuirii noastre. Lucrarea perfectă a lui Cristos este temeiul lucrării noastre. Dacă nu ne-ar fi răscumpărat, n-am putea avea nici o temelie pentru speranţa vieţii veşnice.

Prin urmare, obţinerea premiului „chemării cereşti”, pe baza anumitor condiţii pe care ne străduim să le îndeplinim, nu depinde de perfecţiunea noastră sau de ceva ce am putea noi face. Temelia ei este cunoştinţa că suntem imperfecţi şi că Tatăl ne acceptă datorită meritului marelui nostru Avocat atribuit nouă.

Dumnezeu este Cel care S-a îngrijit de răscumpărarea noastră în Isus Cristos; şi Dumnezeu este Cel care ne-a atras la Sine şi ne dă har să urmăm în urmele lui Isus pe calea sacrificiului de sine. În timp ce cu frică şi cutremur, sau, aşa cum am arătat, cu mare grijă, lucrăm la mântuirea noastră, ne dăm seama de harul promis în orice vreme de nevoie; şi putem fi încrezători că cele mai bune eforturi ale noastre pentru dreptate sunt plăcute lui Dumnezeu numai atunci când sunt prezentate prin meritul dreptăţii lui Cristos, atribuit nouă prin credinţă. Evrei 4:16; Efeseni 2:8.