„EI MERG DIN PUTERE ÎN PUTERE”
„Fiţi plini de spirit.” Ef. 5:18.
W. T. 15 Iunie 1916 (pag. 182-183)
Să analizăm împreună pe scurt aceste cuvinte ale Apostolului Pavel, adresate Bisericii lui Cristos, sfinţilor. Ele nu se aplică la cei care fac numai declaraţii goale, care au doar o formă de evlavie, ci la cei care au acceptat pe deplin condiţiile chemării lui Dumnezeu, cei care au făcut deplina consacrare, singura care ne poate aduce în poziţia de fii ai lui Dumnezeu. Aceştia sunt singurii care au Spiritul lui Dumnezeu. Numai aceştia sunt concepuţi de sus. Dar Sf. Pavel vrea ca noi să nu uităm că nu este suficient să primim conceperea Spiritului sfânt, care ne vine chiar la intrarea pe calea îngustă. Noi trebuie să căutăm ca Spiritul sfânt al lui Dumnezeu să abunde în noi tot mai mult pe măsură ce ne continuăm cursul spre cer. Mica scânteie a minţii celei noi trebuie să devină tot mai puternică şi mai strălucitoare zi de zi.
Dacă nu are loc această dezvoltare, dacă noi doar stăm liniştiţi, curând vom începe să pierdem teren; dar dacă progresăm, omul natural va pieri treptat iar omul cel nou va prospera. Dezvoltarea creştină trebuie să fie constantă şi continuă. Noi trebuie să ne umplem tot mai mult de spirit. Uneori copiii Domnului spun: „Eu doresc să fiu umplut cu Spiritul Domnului, dar se pare că am o capacitate aşa de mică. Doresc să am spiritul Lui în măsură mare, dar nu sunt în stare să fiu ce aş dori. Nu sunt mulţumit cu realizările mele”. Dar dacă noi ne străduim cu seriozitate şi rugăciune să devenim asemenea lui Cristos, să nu ne descurajăm. Să nu uităm că dacă ne păstrăm umpluţi la capacitatea prezentă, tocmai această umplere ne va creşte capacitatea. Apoi vasul nostru pământesc va cuprinde mai mult Spirit Sfânt. Aceasta, la rândul ei, ne va creşte mai mult capacitatea; şi astfel lărgirea şi umplerea continuă. Astfel este posibil ca noi să fim umpluţi continuu.
Dacă ar fi imposibil să fim plini de Spiritul lui Dumnezeu, Apostolul inspirat nu ne-ar fi instruit astfel. Pentru copilul cu adevărat consacrat lui Dumnezeu acest lucru este posibil, şi nu numai posibil, ci obligatoriu. Dar după cum în curenţii oceanici sunt fluxuri şi refluxuri, tot aşa este şi cu simţul nostru despre prezenţa Domnului cu noi şi cu surâsul Lui asupra noastră. Am putea să nu ne dăm seama întotdeauna de prezenţa Lui cu noi în măsură mare, dar sfinţii Domnului trebuie să înveţe să umble prin credinţă, să se încreadă în El şi în iubirea şi prezenţa Lui durabilă cu noi chiar dacă sănătatea fizică slabă ori împrejurări sau condiţii exterioare nefericite ne-ar putea cauza uneori o depresie psihică. Noi trebuie să ne bucurăm în Domnul chiar dacă pentru un timp ar putea fi mai mult sau mai puţin o apăsare a spiritului.
EXAMINAREA DE SINE ZILNICĂ ESTE NECESARĂ
Vorbind despre mântuirea glorioasă a Bisericii, Apostolul Petru spune: „În care voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţin timp prin felurite încercări (probe), pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă şi cinste, la descoperirea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie nespusă şi plină de slavă” (1 Pet. 1:6-8). Şi noi ne putem astfel bucura chiar în mijlocul încercărilor aspre care cauzează durere şi lacrimi. Pot exista perioade în care ni se pare că suntem mai plini de spirit decât în altele. Dar dacă noi ne străduim cu seriozitate să umblăm zilnic împreună cu Dumnezeu, de fapt nu acesta va fi cazul. Ar putea fi numai o diferenţă în simţămintele de suprafaţă. Copilul adevărat al Domnului trebuie să progreseze constant.
Spiritul sau dispoziţia lumii va căuta să invadeze domeniul Noii Creaţii. Dar Noua Creaţie trebuie să fie atentă să caute ca mintea şi corpul să-i fie eliberate de orice n-ar fi în cea mai deplină armonie cu Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu. Fiecare să caute a se judeca pe sine în această privinţă. Noi nu trebuie să ne judecăm unul pe altul, dar trebuie să ne judecăm pe noi înşine. Noi trebuie să căutăm ca spiritul Domnului să se manifeste în cuvintele, gândurile şi conduita noastră. Noi trebuie să fim în stare a face aceasta cu tot mai mult succes, cu tot mai multă continuitate, pe măsură ce mergem pe calea cea bună şi creştem în har şi cunoştinţă. Vom face aceasta dacă veghem, ne rugăm, ne străduim zi de zi.
Spiritul Domnului locuind în noi cu plinătate, cum ar trebui să fie, va face ca întreaga noastră fiinţă să fie atât de absorbită de principiile dreptăţii aşezate în Cuvântul Domnului, să iubească atât de mult lucrurile cereşti, speranţele cereşti, perspectivele cereşti, încât oricare alt lucru va fi fără nici o valoare pentru noi. Şi aceasta va fi tot mai mult experienţa noastră binecuvântată dacă continuăm cu credincioşie pe calea îngustă, dacă noi „urmărim să-L cunoaştem pe Domnul”.
Dar dacă, dimpotrivă, ne pomenim făcând pregătiri pentru carne, făcând planuri lumeşti, dacă ne pomenim că suntem înclinaţi să adunăm comori pe pământ în loc să adunăm în cer, trebuie să tragem alarma şi să ne întrebăm dacă suntem deficienţi, dacă neglijăm mijloacele harului — rugăciunea singuri cu Dumnezeu, studierea Cuvântului Său, meditarea la lucrurile glorioase la care am fost chemaţi, supraveghindu-ne în privinţa creşterii noastre în roadele spiritului. Dacă găsim că suntem considerabil stăpâniţi de spiritul de ceartă, să ne întrebăm: „Căutăm noi ((173) să tratăm just şi echitabil cu alţii — să le acordăm drepturile şi să nu-i stânjenim? Cultivăm iubirea care este răbdătoare, iertătoare şi blândă?” 2 Tim. 2:24; Ef. 4:31, 32.
După o cercetare interioară atentă, dacă găsim că suntem în deplină simpatie cu spiritul iubirii şi putem vedea că dezvoltăm acest rod-coroană a spiritului, să ne bucurăm; căci dacă ar fi altfel, ar trebui să deplângem mult faptul. Dacă găsim că suntem stăpâniţi de acest spirit de iubire, putem şti că suntem plini de spirit. Acest spirit de iubire ne va lărgi inimile şi minţile, făcându-ne mai generoşi şi mai nobili zi de zi.
Dar noi avem nevoie să veghem şi să ne rugăm continuu; pentru că altfel există un pericol constant de a fi împiedicaţi sau poticniţi prin propriile noastre greşeli sau prin ale altora. Niciodată nu suntem feriţi de a fi deviaţi din drum decât dacă mergem adesea la Tronul Harului; nu putem fi umpluţi decât dacă stăm foarte aproape de marea Fântână de la care ne vine umplerea. Noi trebuie să ne ducem zilnic ulciorul de pământ la această Fântână cerească pentru a fi umplut; pentru că suntem vase care curg. Noi nu trebuie să ne simţim descurajaţi dacă nu găsim în noi creşterea rapidă pe care o dorim. Copacii puternici, solizi care pot rezista şi la cele mai cumplite furtuni nu se dezvoltă într-o zi. Creşterea lor este un proces încet, constant. Noi trebuie să ne arătăm loialitatea faţă de Domnul prin eforturi reînnoite de fiecare dată când nu reuşim. El se uită la noi nu să vadă dacă suntem perfecţi în trup — fiindcă El ştie că nu suntem şi nici nu putem fi vreodată — ci să vadă dacă avem sau nu spiritul seriozităţii şi loialităţii care caută zi de zi şi ceas de ceas să ţină corpul supus şi cu bucurie să ia crucea.
REZULTATELE BINECUVÂNTATE ALE UMPLERII DE SPIRIT
Creştinul nu trebuie să fie asemenea celor lumeşti care caută să-şi înece necazurile şi durerile în băutură sau în plăceri, în petreceri şi distracţii uşuratice; ci în orice tulburare el trebuie să meargă la singura Sursă de alinare, mângâiere şi putere. Aceasta va scoate afară toată neliniştea şi-i va da odihnă şi pace chiar în mijlocul tulburării. Precum alcionul din legendă care şi-a făcut cuibul şi a scos puii în mijlocul mării (pasăre despre care legenda spune că-şi clocea ouăle pe mare într-un cuib plutitor în timpul solstiţiului de iarnă, timp în care marea rămânea calmă — n. t.), adevăratul copil al lui Dumnezeu poate avea odihnă chiar şi în mijlocul talazurilor şi furtunii vieţii, poate prospera ca Nouă Creaţie şi poate îndeplini toată buna plăcere a voinţei lui Dumnezeu.
Această încredere neclintită în Domnul, această odihnă durabilă a sufletului, acest zel în serviciul lui Dumnezeu, este o problemă de creştere. „Ei merg din putere în putere”, zice Psalmistul despre locuitorii Sionului. „Întâi un fir verde, apoi un spic, după aceea grâu deplin în spic”, zice Domnul despre această clasă (Ps. 84:7; Marcu 4:28). În ciuda dificultăţilor vieţii, aceştia pot continua să facă melodii pentru Domnul în inimile lor. Ei se bucură, nu contează care sunt condiţiile exterioare pământeşti. Ei pot zâmbi chiar printre lacrimi, ştiind că, în acord cu făgăduinţa Lui, toate lucrurile lucrează împreună spre binele lor. A atinge această dezvoltare înseamnă a fi umplut de spirit; şi fiecare ucenic consacrat al lui Cristos trebuie să ajungă la acest plan.
Bine a spus un scriitor creştin: „Oriunde a existat într-o inimă consacrată o urmare cu credincioşie în urmele Domnului, mai devreme sau mai târziu au urmat inevitabil câteva lucruri. Blândeţea şi liniştea spiritului au devenit în timp caracteristicile vieţii zilnice. S-a manifestat o acceptare supusă a voinţei lui Dumnezeu, aşa cum ea vine ceas de ceas în evenimentele de fiecare zi; flexibilitate în mâinile lui Dumnezeu, de a face sau de a suferi toată buna plăcere a voinţei Lui; blândeţe sub provocare; calm în mijlocul agitaţiei şi zarvei; cedare la dorinţele altora (unde nu contravin principiilor) şi insensibilitate la dispreţ şi afront; absenţa îngrijorării şi neliniştii; eliberare de grijă şi frică — toate acestea, şi multe alte daruri asemănătoare, sunt invariabil dezvoltarea naturală exterioară a acelei vieţi interioare care este „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu”.