Vol. 22, Noiembrie-Decembrie 2014, Nr. 1 

EL „TOATE LE FACE BINE”

05051″> Marcu 7:31-8:10

„Toate le face bine; chiar şi pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească.” 05052″> Marcu 7:37

R 5103 W. T. 15 septembrie 1912 (pag. 295-296)

În studiile anterioare am remarcat faptul că Isus, fără excepţie, în legătură cu miracolele Sale, a impresionat pe cei vindecaţi în special şi pe toţi martorii în general, cu faptul că puterea de vindecare era divină, pentru a stabili astfel credinţa în Dumnezeu. Lecţia de astăzi dă o ilustraţie specială pe această linie. La Mântuitorul a fost adusă o persoană pentru a fi vindecată care era surdă şi care avea o piedică în vorbire. Ei L-au implorat să-Şi pună mâinile peste el.

Din aceasta pare evident că cele mai multe miracole au fost făcute prin punerea mâinilor, deşi avem şi relatarea că unii erau vindecaţi prin atingerea lui Isus sau prin atingerea hainei Lui. În cazul din urmă este evident că persoana vindecată a exercitat credinţă, altfel nu s-ar fi atins de haina Lui în speranţa vindecării. În alt caz citim că Isus n-a putut face lucrări mari într-un anumit loc din cauza necredinţei lor. Prin urmare, cu voie sau fără voie, puterea de vindecare era asociată cu exercitarea credinţei; fie din partea bolnavului, fie a prietenilor pentru el.

Cazul în analiză este special. (1) Deoarece Isus l-a luat pe om la o parte de mulţime şi l-a vindecat în particular; şi (2) este deosebit în privinţa mijloacelor folosite. El şi-a pus degetele în urechile omului, ca pentru a trimite un curent de viaţă prin ele; apoi a scuipat şi a atins limba omului. Nu putem presupune că puterea Învăţătorului a fost limitată la aceste mijloace, când în alte ocazii a folosit alte mijloace. Pare de preferat să înţelegem că aceste metode au fost folosite pentru a atrage atenţia omului şi a-l ajuta să exercite credinţă.

Cum omul nu putea să audă, nimic ce i se spunea nu putea explica situaţia; el putea vedea scuipatul, putea simţi atingerea, înţelegea ce se petrece şi în acelaşi timp vindecarea persoanei sale. Aceste chestiuni au însemnat supunerea minţii sale sau exercitarea unui grad de credinţă. În plus, după ce a dat acele lecţii şi în timp ce omul încă se uita la El, Isus a privit spre cer şi astfel pacientul a avut a treia lecţie asupra acestui subiect, şi anume, că puterea pentru vindecarea sa era aşteptată de la Dumnezeu. Isus a suspinat şi a spus: „Efata” adică, „Deschideţi-vă”, şi imediat urechile omului s-au deschis şi greutatea vorbirii lui a dispărut.

Afirmaţia că Isus a suspinat este vrednică de remarcat; putem numai presupune că aceasta indica adânca Sa compătimire faţă de omul din faţa Sa şi faţă de creaţia gemândă în general. Ne amintim de altă ocazie în care se spune că Isus „S-a înfiorat în duh”. Aceasta a fost când a stat lângă mormântul prietenului Său Lazăr şi a văzut-o pe Maria plângând şi evreii plângând împreună cu ea. „S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat”, şi a plâns şi El. Lecţia generală pare a fi că

A AVUT MILĂ DE SLĂBICIUNILE OMULUI,

aşa cum fusese profeţit. Faptul este că El a fost perfect — n-a avut un corp imperfect cu dureri, suferinţe şi neajunsuri, cum au ceilalţi oameni, dar aceasta nu L-a făcut rece şi necompătimitor, ci mai degrabă invers. Mintea Lui perfectă i-a făcut toate simţurile mai active decât ale noastre, compătimirea Lui mai puternică, simţul durerii mai ascuţit. Noi, ca rasă căzută, am devenit atât de obişnuiţi cu multe din cele ce ne înconjoară, încât acestea sunt obişnuite şi suntem înclinaţi să le considerăm naturale — uitând că ordinea naturală a omului ar fi ordinea perfectă şi că starea cu neajunsuri este nenaturală.

Putem presupune că în încă un mod Învăţătorul a simţit slăbiciunile noastre, şi anume, prin pierderea vitalităţii Sale cu ocazia fiecărui miracol. Nu este oare acesta sensul Scripturii că „S-a dat pe Sine Însuşi la moarte”? Zi de zi, oră de oră, vitalitatea Sa s-a epuizat în vindecarea, binecuvântarea, mângâierea şi instruirea acelora cu care a venit în contact. Avem o exprimare foarte clară chiar asupra acestui subiect în cazul sărmanei femei care avea de mulţi ani o scurgere de sânge şi care fără zgomot şi neostentativ s-a atins de poala hainei Lui, spunându-şi în sine: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, voi fi vindecată”. Ea a fost vindecată instantaneu şi Isus S-a întors şi a întrebat: „Cine s-a atins de hainele Mele?” căci a simţit că a ieşit din El putere, vitalitate.

Acest gând, că Învăţătorul nu numai a folosit o putere divină ca Agent al lui Dumnezeu, dar El Şi-a folosit puterea fizică pentru uşurarea omului, să ne aducă inima într-o foarte strânsă legătură şi armonie cu El şi să ne dea acea mult mai clară vedere a iubirii Mântuitorului şi acea mult mai bună temelie de încredere în El în privinţa tuturor afacerilor noastre.

În miracolul pe care-l avem în discuţie în această lecţie, suspinul Domnului nostru poate de asemenea să fi fost, cum este şi cu noi, o dovadă a slăbiciunii fizice — rezultatul acordării vitalităţii şi energiei Sale în vindecarea pacientului. Nu trebuie să ne gândim, prin urmare, la moartea lui Isus că s-a împlinit în totul la Calvar. Mai degrabă să înţelegem că a început la consacrarea Sa, la vârsta de treizeci de ani, la Iordan, şi că a continuat zi după zi, an după an, şi că numai a culminat şi s-a sfârşit la Calvar.

Domnul nostru a dat de înţeles aceasta în ziua dinaintea răstignirii . Vorbind despre consacrarea Sa la moarte, El a spus: „Sufletul Meu este plin de o întristare de moarte”; „dar am un botez cu care să fiu botezat şi cât de mult doresc să se îndeplinească!” Acesta s-a îndeplinit cu totul în următoarea zi pe Calvar, când a strigat: „S-a sfârşit!” Botezul Său în moarte a fost îndeplinit.

„TOATE LE FACE BINE”

După relatarea acestui miracol citim că mulţimea a declarat cuvintele din textul nostru. Nu trebuie însă să înţelegem că numai această singură vindecare a fost baza comentariului lor, căci relatarea aceloraşi cazuri de către sf. ei (15:29-31) spune că mari mulţimi s-au adunat, având cu ei mulţi şchiopi, orbi, muţi, schilozi şi mulţi alţii, şi i-au pus la picioarele Lui şi El i-a vindecat, până acolo că mulţimile s-au minunat când au văzut muţii vorbind, schilozii întregi, şchiopii umblând şi orbii văzând, şi au slăvit pe Dumnezeul lui Israel.

„ŞI-A ARĂTAT SLAVA”

Să nu pierdem niciodată din vedere marea idee centrală legată de minunile Domnului nostru. Misiunea Lui n-a fost să vindece bolnavii şi să scoată afară demoni, ci să-Şi dea viaţa „ca preţ de răscumpărare pentru toţi; această mărturie a fost dată la timpul ei”. Al doilea aspect al lucrării Sale a fost chemarea „israeliţilor adevăraţi” să fie urmaşi ai Săi, care vor fi primiţi de Tatăl şi concepuţi de Spirit sfânt, la şi după Cincizecime. Minunile şi vindecările făcute au fost numai ocazionale, şi nu lucrarea Sa reală. Ele au fost ocazionale în sensul că au fost ilustraţii pe o scară mică a marii lucrări pe care Împărăţia Sa o va îndeplini în timpul miei de ani ai domniei Sale. Atunci „se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor”.

Ar fi fost o lucrare încă mai mare şi mai importantă pentru Isus să fi predicat Planul divin şi să fi deschis ochii înţelegerii poporului şi urechile lor surde; dar această lucrare nu putea fi îndeplinită în nici o măsură până când El Se înălţa la cer şi aloca meritul sacrificiului Său pentru îndreptăţirea credincioşilor. Prin urmare, Isus le-a spus ucenicilor: „Veţi face lucrări mai mari decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl”.

Şi aşa este astăzi, că urmaşilor lui Isus le este permis să facă lucrări mai mari decât a făcut El, mai mari decât oricare din acele miracole, pentru că în mod sigur este un miracol mai mare să deschizi ochii mintali decât să deschizi ochii fizici; să deschizi urechile mintale este mai minunat decât să deschizi urechile fizice; să faci ca muţii să cânte laudă lui Dumnezeu în spiritul minţii lor este o lucrare încă mai mare decât să redai vorbirea naturală. Nu faptul că noi putem face de la noi lucruri mai mari decât Isus, nici că am putea să facem la fel de mari, căci fără El n-am putea face nimic. După cum Isus a fost cel care a făcut vindecările făcute prin apostolii Săi când i-a trimis să vindece bolnavii şi să scoată afară demoni, tot aşa Isus este acum cel care face lucruri mai mari prin poporul Său consacrat.

ALTĂ MULŢIME HRĂNITĂ MIRACULOS

Relatarea din încheierea acestei lecţii, despre hrănirea a patru mii de oameni cu şapte pâini şi adunarea a şapte coşuri de fărâmituri, a fost o altă manifestare a puterii lui Isus, sau cum S-a exprimat El, a puterii divine din El. Când cei cinci mii au fost hrăniţi, au fost folosite cinci pâini şi doi peşti şi au fost primite de la un tinerel. În acest caz ucenicii au avut şapte pâini şi le-au dat pe toate pentru hrănirea mulţimii, şi toţi au avut îndeajuns; şi fărâmăturile, după îndrumarea Învăţătorului, au fost iarăşi adunate.

Este demn de remarcat că în ambele cazuri Învăţătorul a manifestat cumpătare şi a încurajat la economie din partea urmaşilor Săi. Fără îndoială că ar fi fost la fel de uşor pentru El să creeze alimente mai fine şi într-o varietate mai mare. Pâinile pe care le-a folosit atunci au fost aceleaşi cum sunt folosite în Palestina astăzi de băştinaşi; ele sunt de mărimea chiflelor mari de astăzi şi sunt făcute din grâu integral, măcinat. Mulţi dintre băştinaşii puternici ai Egiptului şi Palestinei se pare că trăiesc exclusiv cu această pâine, cam două din aceste pâini mici constituind o masă. Foarte posibil că unii dintre noi ne-am găsi la fel de sănătoşi şi puternici cu mâncare la fel de simplă. Trebuie să exercităm credinţă în Dumnezeu şi să ne împărtăşim din pâinea cea de toate zilele cu inimi recunoscătoare; va fi o binecuvântare în ea, oricât ar fi de simplă.