ELIBERAREA CAPTIVILOR
„A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit.” n 1:11
R 5067 W. T. 15 iulie 1912 (pag. 232-233)
Casa copilăriei lui Isus era Nazaretul, chiar dacă S-a născut în Betleem. Oamenii din Nazaret desigur că aveau un anumit simţ al mândriei în privinţa concetăţeanului lor, a cărui faimă se răspândea în toată Galileea şi Iudeea. Auzind despre lucrările Lui mari şi despre învăţăturile Lui minunate date în Capernaum, în mod firesc ei şi-au spus: Ei bine, desigur că Se va întoarce curând în cetatea Sa şi va face o demonstraţie a puterii Sale minunate. Şi totuşi au reflectat: Nu este acesta Isus, a cărui mamă şi ai cărui fraţi îi cunoaştem, şi care mult timp a lucrat în atelierul de tâmplărie al lui Iosif?
Nu le venea să creadă ceea ce auziseră. Cum se putea că atât de repede după ce a plecat de acasă a devenit atât de faimos şi plin de putere? N-a făcut niciodată astfel de miracole în toţi anii în care L-am cunoscut, au spus ei. Desigur că ei n-au înţeles cum înţelgem noi, că El a primit puterea ca o binecuvântare specială la vârsta de 30 de ani, ca rezultat al consacrării depline a vieţii Sale în serviciul divin, acea devotare fiind simbolizată prin scufundarea în Iordan.
SINAGOGA DIN NAZARET
În cele din urmă a venit în Nazaret. Era într-o zi de Sabat. Timp de mulţi ani El fusese recunoscut ca unul din puţinii capabili să citească, şi care citise în adunare Sfintele Scripturi. Aceasta era tocmai ceea ce doreau şi aşteptau ei de la El în ziua de Sabat la întoarcerea Sa. A intrat în sinagogă şi a primit de la un îngrijitor sulul, şi a citit învăţătura pentru ziua respectivă.
Până aici totul a mers bine; dar când Isus a început să comenteze pasajele din Scripturi s-a produs agitaţie; la început şoapte de dezaprobare şi în cele din urmă o izbucnire de furie împotriva Lui. O! au gândit ei, acest tânăr şi-a pierdut complet minţile de când a plecat dintre noi! Ştim de fapt că ai lui din Nazaret au un renume slab în toată ţara, că cetatea noastră are reputaţia de a fi o cetate neînsemnată şi cu puţină educaţie; dar cine s-ar aştepta ca unui dintre concetăţenii noştri să se întoarcă în mijlocul nostru şi să ne spună în faţă că nu suntem vrednici să ni se arate puterea Sa — aşa cum li s-a arătat altor cetăţi şi poporului lor!
Mândria şi patriotismul i-au scos din minţi. L-au dat afară din sinagogă cu demonstraţii furioase. L-au insultat şi L-au împins şi L-au scos afară din cetate până la capătul ei, neîndrăznind să pună mâna pe El, ci numai ca o gloată scrâşnind din dinţi şi împingându-L în direcţia în care doreau, ca să-L ducă până la sprânceana muntelui şi apoi să-L împingă jos.
Isus a mers o mică distanţă, dar apoi S-a întors şi a trecut prin mijlocul lor, întimidându-i prin demnitatea prezenţei Sale, şi poate dându-Şi seama că atitudinea lor faţă de El era numai o confirmare a ceea ce le spusese El în privinţa nevredniciei lor de a avea parte de binecuvântarea lui Dumnezeu pe care El o distribuia.
ADEVĂRUL CARE I-A SUPĂRAT
Care au fost cuvintele care i-au supărat astfel? La început citim: „Toţi mărturiseau pentru El, şi se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui”. Ce i-a făcut atunci să se schimbe? A fost declaraţia clară că deoarece ei nu L-au apreciat destul, fiindcă n-au crezut în El pe deplin, de aceea nu era voia lui Dumnezeu ca El să facă miracole pentru ei. El Şi-a susţinut afirmaţia cu ilustrări din trecut, care i-au supărat şi mai mult. Le-a spus că în zilele lui Ilie era foamete în ţară şi că Ilie n-a fost trimis la văduvele din Israel, ci la o văduvă de peste graniţă, într-o cetate a neamurilor.
Apoi, Elisei n-a fost trimis să cureţe leproşii din Israel, ci a curăţit pe unul dintre neamuri, pe Naaman. Vai, puterea mândriei! „Mândria merge înaintea distrugerii şi un duh îngâmfat înaintea căderii.” În loc ca poporul din Nazaret să se mânie şi să se fie jignit la aceste lucruri, ei ar fi trebuit să spună: Spune-ne atunci toate greşelile noastre şi ajută-ne să le învingem. Dacă Dumnezeu are binecuvântări, noi desigur, ca israeliţi, putem avea partea noastră dacă vom intra într-o atitudine corectă a inimii. Învaţă-ne şi roagă-Te pentru noi. Dar cei mândri nu-şi pot vedea dificultăţile, de aceea este declaraţia scripturală de favoare şi binecuvântare specială faţă de cei smeriţi.
LECŢIA DIN ISAIA
Lecţia pentru acel Sabat a fost din Isaia 61:1-3. A fost un text excelent, iar predica din el a fost din partea celui mai capabil dintre toţi învăţătorii. Toată dificultatea era cu starea inimii ascultătorilor; şi aceasta este adevărat în legătură cu multe predici şi cu multe lecţii. Cum s-ar fi bucurat ascultătorii Lui să ştie că ei trăiau în zilele împlinirii acelor cuvinte! El fusese uns de Tatăl cu Spirit sfânt, pentru a putea vesti veştile bune săracilor. Sigur că mulţi dintre ei erau săraci şi nevoiaşi!
Citim mai departe că Iehova L-a trimis pe Isus să vindece inimile zdrobite. O, cum trebuiau acele cuvinte să prezinte interes pentru toţi ascultătorii aceia! Cum trebuiau să prezinte interes pentru oricine avea inima zdrobită! Dificultatea probabil a fost că ei aveau inima împietrită. Satan a împietrit inima omenirii în general. Promisiunea lui Dumnezeu este că sub domnia glorioasă a lui Mesia, El va îndepărta „inimile de piatră” şi le va da „inimi de carne”.
Declaraţia mai departe a fost că orbii vor primi vedere, că va fi acordată libertate captivilor, că cei zdrobiţi şi răniţi vor fi vindecaţi, şi că va fi vestit „anul de îndurare al Domnului”. Acestea au fost într-adevăr cuvinte minuntate ale vieţii! Nu-i de mirare când citim că ei „se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura Lui”.
„ELIBERAREA CAPTIVILOR”
Această parte a mesajului putea fi aplicată în parte la ei înşişi. Nu erau ei captivi, legaţi de cătuşele păcatului, legaţi de asemenea de cătuşele şi lanţurile eredităţii, bolii, imperfecţiunii şi morţii? Nu erau unii dintre ei orbi şi în realitate, în privinţa ochilor înţelegerii lor? Evident timpul pentru ei să vadă nu sosise — nu erau în starea de a primi binecuvântarea ungerii ochilor înţelegerii lor. Nu erau ei toţi zdrobiţi prin cădere, imperfecţi, cu neajunsuri, răniţi, bolnavi — mental, moral şi fizic — şi nu era Marele Eliberator acolo pentru a-i elibera, cel puţin în parte, de aceste dificultăţi? În mod sigur acela era un moment favorabil şi ei erau un popor favorizat!
Dar lucrarea pe care o făcea Isus era numai vestirea acestor lucruri, cu câteva ilustraţii sau exemple de vindecare etc. Timpul adevărat pentru a împlini eliberarea captivilor, eliberarea celor zdrobiţi de păcat şi redarea vederii orbilor, pentru ca toţi să poată cânta laude lui Dumnezeu şi să-I aprecieze favoarea — timpul pentru aceste binecuvântări reale aparţinea de Împărăţia lui Mesia. Ceea ce făcea Isus era numai o preumbrire a lucrurilor mari care se vor împlini în viitor — „la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor: despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapt. 3:19-21.
VESTIREA „ANULUI DE ÎNDURARE”
Această expresie scurtă, atât de puţin înţeleasă, a arătat lucrarea specială a lui Isus, mult mai importantă decât miracolele. Termenul „anul de îndurare” sau timpul acceptabil, se referă la acest întreg Veac Evanghelic, de mai bine de 18 secole. Este „timpul acceptabil” în sensul că în această perioadă Dumnezeu binevoieşte, prin meritul sacrificiului lui Cristos, să accepte dintre păcătoşi o Turmă Mică de împreună-jertfitori pentru a avea parte cu Răscumpărătorul lor în Împărăţia Sa.
Nicio ocazie nu fusese acordată în trecut de a muri cu Isus, de a-şi prezenta trupurile ca sacrificii vii, de a umbla în urmele Lui, de a împlini suferinţele lui Cristos, de a suferi cu El. Vestirea acestei ocazii a aşteptat până când Isus S-a consacrat, şi toţi cei care au acceptat Mesajul Lui şi au devenit urmaşii Lui au făcut astfel prin această invitaţie sau vestire. A fost privilegiul de a deveni fii ai lui Dumnezeu prin conceperea Spiritului sfânt (Ioan 1:13). Acceptarea acelor sacrificii a început la Cincizecime şi continuă încă. Cine poate spune cât de curând se va închide uşa privilegiului de a oferi sacrificii acceptabile? Atunci uşa Chemării de Sus la clasa Miresei va fi închisă — pentru totdeauna. Dumnezeu are şi alte binecuvântări, dar nu alte privilegii decât cele ale acestui Veac de a suferi cu Cristos şi a participa cu El la domnia Sa de glorie.