ENEA ŞI DORCA

00852″> Fapte 9:32-43

Călătoria cu scop de propovăduire a Sfântului Petru — Vizitarea sfinţilor — Un cuvânt înţeles foarte greşit — Un paralitic vindecat la Lida — Sf. Petru chemat la Iope — Dorca trezită din somnul morţii — Un caracter frumos — Prietenul celor săraci — Scopul servit prin aceste două minuni.

„Dă-te pe tine însuţi model de fapte bune.” 00853″> Tit 2:7 .

W. T. 15 martie 1916 (pag. 92-94)

Persecutorilor nu le place niciodată să fie persecutaţi. Cei care au mintea lui Cristos nu sunt persecutori. Ei simt ca o datorie obligatorie să nu ajute la lucrurile despre care ei cred că sunt nedrepte; ei ar putea chiar găsi necesar sau potrivit să denunţe nedreptatea, să-i arate lipsa de sens, iar în unele cazuri să numească pe agenţii activi în învăţăturile greşite şi în faptele greşite — aşa cum au făcut apostolii în scrierile lor. Dar în ceea ce priveşte persecutarea altora, poporul Domnului nu poate lua deloc parte la ea. Ei sunt împiedicaţi de spiritul iubirii, de mintea lui Cristos, care ne îndrumă să facem altora aşa cum am vrea să ne facă ei nouă — Regula de Aur, „legea perfectă a libertăţii”.

Persecuţiile care i-au risipit pe ucenici prin toată Iudeea, Saul din Tars fiind unul dintre conducătorii acestor persecuţii, au scăzut în intensitate la scurt timp după convertirea lui; şi au fost urmate de o perioadă de odihnă, recuperare, edificare. Deşi cursul schimbat al lui Saul se poate să fi avut ceva de-a face cu aceasta, totuşi după toate probabilităţile o tulburare care s-a ivit cam pe timpul acesta între evrei şi conducătorii lor romani a avut mai mult de-a face cu această situaţie.

Cam prin anul 38 d.Cr., împăratul Caligula, care-şi preluase doar de curând funcţia, a promulgat un edict, ca în diferite părţi ale imperiului să fie instalate statui de-ale sale şi acestea să fie venerate. Când evreii au aflat despre această poruncă, şi că exista intenţia de a se pune aceste statui în Ierusalim, şi chiar în Templu, precum şi în alte părţi, indignarea şi tulburarea lor n-au cunoscut nici o limită. Ei s-au adunat în mase mari, tineri şi bătrâni, să implore pe guvernatorul local să intervină pentru ei ca asemenea pângărire a Templului lor Sfânt, a Cetăţii lor Sfinte şi a Ţării lor Sfinte să nu fie permisă. Deşi guvernatorul a făcut toate eforturile să-l determine pe Împărat să-şi schimbe edictul, cel mai mult ce-a putut obţine a fost o poruncă de a lăsa Templul neatins. Dar s-au ridicat multe altare pentru Împărat în afara porţilor; şi au venit ştiri că toate sinagogile din Alexandria fuseseră transformate în temple pentru Cezar. Această stare de lucruri a durat până în 24 ianuarie, anul 41 d.Cr., când Caligula a fost asasinat.

O PERIOADĂ DE CREŞTERE SPIRITUALĂ

Nu este surprinzător că asemenea persecuţii din afară şi asemenea amestec în ritualurile şi libertăţile lor religioase i-au făcut pe evrei să-şi slăbească persecuţiile împotriva creştinilor, şi astfel a survenit perioada de linişte menţionată în studiul de astăzi. Relatarea spune că bisericile erau edificate. Prin urmare înţelegem ideea că acest timp de pace a fost un timp de zidire printre micile grupuri ale poporului Domnului din Palestina. Există un dublu sens în care biserica se poate zidi sau edifica — în număr şi în roadele şi darurile Spiritului Sfânt. Se pare că Biserica în stare de pruncie era edificată în ambele sensuri; căci declaraţia este că credincioşii umblau în frica de Domnul şi în mângâierea Spiritului Sfânt.

Scripturile spun că „frica de Domnul este începutul înţelepciunii” (Ps. 111:10). Aceasta nu este o frică egoistă, nici o frică de faptul că Domnul ar chinui veşnic sau ar trata în alt mod nejust creaturile Sale, ci o reverenţă de Domnul, care-I recunoaşte grandoarea şi bunătatea, şi se teme să facă ceva care să-I fie Lui neplăcut sau să-l separe de iubirea şi favoarea Lui. Acest fel cuvenit de teamă, care este începutul înţelepciunii, nu se va pierde niciodată, atâta vreme cât va fi menţinută înţelepciunea.

Dar reverenţa de Domnul n-a fost singurul har dezvoltat în Biserica timpurie. La ea s-a adăugat mângâierea Spiritului Sfânt. Spiritul Sfânt este spiritul, mintea sau dispoziţia lui Dumnezeu; şi Biserica timpurie îl cultiva, dezvoltându-l în inima lor, umblând în el — adică trăindu-l. Cuvântul mângâiere înseamnă unire, cimentare; iar ideea din aceste cuvinte ca întreg, prin urmare, ar fi că Biserica nu numai creştea în număr şi se edifica sau se zidea ca Templu sfânt al lui Dumnezeu, dar şi diferitele „pietre vii” se cimentau sau se legau împreună prin Spiritul Sfânt.

SENSUL CUVÂNTULUI „SFÂNT”

Din studiul nostru aflăm că deşi apostolii şi-au fixat cartierul general al lucrării la Ierusalim, totuşi ei au mers prin toate părţile Iudeii, întâlnindu-se cu poporul Domnului risipit de persecuţiile anterioare şi formând în toate părţile nuclee de mici adunări. Într-una din aceste călătorii, Petru a venit şi la Lida, cetatea cea mai importantă din Câmpia Saronului, cam la 16 km sud-est de Iope. Ni se spune că misiunea sa specială a fost vizitarea sfinţilor.

Acest cuvânt „sfinţi” înseamnă, puşi deoparte, credincioşi sfinţiţi în Cristos. Astăzi este multă împotrivire la folosirea acestui cuvânt, căreia i s-ar putea atribui, credem noi, două motive. Unul este că marea majoritate a ((259)) creştinilor declaraţi ştiu că ei nu sunt sfinţi, sfinţiţi, că nu trăiesc atât de aproape de Domnul cum ar putea trăi — nu sunt separaţi, nici chiar în inimă, de lume, de corp şi de diavol. Asemenea persoane au motive puternice să nu agreeze cuvântul „sfinţi”, dându-şi seama că acesta i-ar exclude pe ei şi pe aproape toţi prietenii şi asociaţii lor deosebiţi în lucrarea creştină.

Un alt motiv de împotrivire la folosirea cuvântului „sfinţi” este că în Evul Mediu era obiceiul ca Biserica Romano şi Greco-Catolică să „canonizeze”, sau să pună deoparte legal ca obiecte de reverenţă, anumite persoane cu privire la care, după trecerea câtorva secole, nu era menţionat în mod special nimic rău, ci numai lucruri apreciate ca vrednice de cinste şi de laudă. Cuvântul „sfinţi” a fost astfel separat de creştinii în viaţă; şi aceasta poate să fi fost de fapt din cauză că erau puţini creştini cu adevărat atât de credincioşi încât să fie reprezentativi pentru starea de sfinţi.

Un alt motiv pentru care unii nu agreează termenul „sfinţi” este că ei îl consideră a fi mai degrabă lăudăros — unii ar spune chiar făţarnic. Pierzând din vedere doctrina Îndreptăţirii prin Credinţă în aplicarea ei cuvenită, ei s-au obişnuit să considere pe toţi creştinii ca „păcătoşi mizerabili” şi ca atare să se roage pentru ei — pierzând din vedere că există unii în care „dreptatea Legii se împlineşte”, pentru că „umblă nu după trup, ci după Spirit”, meritul lui Cristos le acoperă toate neajunsurile neintenţionate. Romani 8:4.

Poporul Domnului, cu toate acestea, să nu uite să aplice şi să le placă toate denumirile şi practicile autorizate de uzanţa apostolică. Astfel termenul „sfinţi” se confirmă desigur pentru noi. Aproape toate Epistolele din Noul Testament sunt adresate sfinţilor; iar aceia care nu-şi pot aplica în mod cuvenit termenul la ei înşişi, nu-şi pot aplica nici făgăduinţele nespus de mari şi scumpe conţinute în aceste Epistole — fiindcă toate făgăduinţele sunt adresate şi intenţionate pentru cei sfinţiţi în Cristos Isus. Să se ţină totuşi minte că termenul „sfânt” nu înseamnă doar a avea perfecţiune reală, cum ar fi în cazul Domnului nostru, dar se referă şi la cei socotiţi sfinţi prin El; şi că apostolii, care au fost sfinţi, şi care s-au clasat cu sfinţii lui Dumnezeu, au declarat despre ei, „Şi noi suntem oameni cu aceleaşi patimi ca voi”. Fapte 14:15.

Termenul „sfinţi” deci, cuvenit aplicat în Biserică, se referă la aceia care deşi iniţial au fost „copii ai mâniei ca şi alţii”, au fost salvaţi din starea condamnării, şi au fost spălaţi, curăţiţi, şi aduşi astfel în acord cu Dumnezeu prin iertarea păcatelor şi prin acoperirea slăbiciunilor şi neajunsurilor lor; şi care au devenit „sfinţiţi în Cristos Isus” prin consacrarea lor deplină de a trăi, nu o viaţă perfectă — o imposibilitate câtă vreme sunt în trup — ci cât pot de aproape de perfecţiune; harul Domnului făcându-i în mod continuu „sfinţi, plăcuţi lui Dumnezeu” Tatăl, prin meritul lui Cristos Isus. Să nu ne ruşinăm de acest nume, „sfinţi”, dacă el ne aduce în minte condiţia de sfinţi, sfinţenia, separarea de lume; căci chiar acesta este gândul care trebuie să fie ţinut minte continuu. Este un gând care ne va ajuta cu atât mai mult să trăim separaţi de lume, după cum a artătat Învăţătorul. Ioan 17:16.

Vindecarea lui Enea, paraliticul, a fost o dovadă remarcabilă a puterii Domnului, similară cu vindecarea de la Poarta Frumoasa a Templului (Fapte 3:1-11). Aici, ca întotdeauna, Sf. Petru s-a asigurat ca nimeni să nu creadă că puterea exercitată de el era a lui proprie. El a afirmat în mod clar că Isus Mesia, pe care conducătorii lor Îl răstigniseră, făcuse vindecarea, şi ca atare El nu era mort, după cum presupuseseră ei, ci înviat.

Faima acestui miracol s-a răspândit departe şi a dus, după cum ni se spune, la atragerea multora spre Domnul şi spre Biserică. Astfel a stabilit Domnul Biserica şi a atras spre ea pe aceia care erau în atitudinea corectă de inimă, pe vremea aceea folosind minuni, după cum foloseşte acum alte mijloace. Acele minuni, după cum s-a arătat înainte, nu pot să fi durat mai mult decât apostolii; căci darurile miraculoase ale Spiritului au fost acordate numai prin punerea mâinilor apostolilor, iar Cei Doisprezece n-au avut succesori, Sf. Pavel luând locul lui Iuda. Ierusalimul ceresc avea douăsprezece temelii, nu mai multe; şi pe ele erau scrise numele celor doisprezece apostoli, şi nu mai erau altele. Apoc. 21:14

UN ALT MIRACOL REMARCABIL

Unul dintre sfinţii din Iope era o femeie cu mijloace şi educaţie. Dacă numele ei îi reflectă înfăţişarea, ea era foarte frumoasă; căci Tabita în limba aramaică, Dorca în limba greacă, înseamnă graţioasă, frumoasă. Dar această femeie era renumită datorită unei frumuseţi şi graţii cu totul separate şi distincte de alte calităţi pe care le avea de la natură. Era frumuseţea unui spirit blând şi liniştit, plin de iubire şi îndatoritor. Ea era în mod evident o lumină strălucitoare şi arzândă pentru Domnul în acele împrejurimi. Ea a făcut ce a putut. Ea a servit pe Domnul, pe fraţii Săi şi pe toţi cei care aveau nevoie de ajutor. După cum i-au permis ocaziile, ea a ajutat pe cei săraci, în special pe văduve, care pe vremea aceea erau ca şi clasă într-o poziţie foarte grea, în special dacă erau sărace.

După cum arată textul grecesc, Dorca avea obiceiul de a ajuta pe săraci cu haine etc., fără îndoială ajutându-i şi cu vorbe de încurajare şi servindu-i cu Adevărul. În asemenea împrejurări nu este ciudat că moartea ei a produs tristeţe, în special printre beneficiarii actelor ei de caritate şi printre numeroşii prieteni pe care un astfel de spirit frumos, asemenea lui Cristos, este sigur că i-a avut.

Se pare că Dorca s-a îmbolnăvit şi a murit brusc, cam pe timpul când ceilalţi sfinţi din Iope au auzit că Petru era în Lida şi că vindecase pe Enea. Ei au trimis imediat după apostol, probabil fără a se gândi că el va face o asemenea minune încât s-o readucă pe Dorca la viaţă, ci mai degrabă cu gândul că ei pierduseră un membru foarte apreciat al micului lor grup şi Petru le putea aduce ceva mângâiere cu acea ocazie. Pe atunci nu exista telegraf, telefon sau serviciu poştal, aşa că unii dintre fraţi au devenit mesageri care să ducă vorba lui Petru — să-i ceară prezenţa şi să nu întârzie.

((260))

Sf. Petru a plecat imediat cu ei la Iope. Când a intrat în camera mortuară, el a văzut o scenă mişcătoare. Bietele văduve şi alţii plângeau pierderea prietenei lor, şi arătau hainele pe care ea le făcuse pentru ei. Acela era desigur un tribut nobil adus rodniciei vieţii ei. Nici un milionar n-a lăsat vreodată monumente care să dureze atât de mult, sau care să răsfrângă atât de multă glorie asupra caracterului lui, cum a lăsat această umilă femeie. Chiar şi cel mai umil şi mai sărac dintre noi putem imita într-o măsură acest exemplu şi putem lăsa în urma noastră când murim unele monumente de iubire şi mărturii ale aprecierii cum sunt acestea.

Este un sfârşit trist când cineva, în special dintre aceia care s-au numit cu numele lui Cristos, moare şi n-are pe nimenea care în mod sincer, cu adevărat să-l plângă, să-i ducă dorul. O asemenea condiţie mărturiseşte despre o viaţă care a fost fie egoistă fie neînţeleasă. Noi care aşteptăm încheierea călătoriei noastre pământeşti, şi aceasta nu peste foarte mult timp, ar trebui să căutăm ca viaţa noastră să fie cheltuită zi de zi în aşa manieră ca să-i facă pe unii mai fericiţi; şi ca decesul nostru să fie recunoscut de unii, cel puţin, ca o pierdere.

Cea mai renumită minune a lui Petru a fost aducerea Dorcăi de la porţile morţii. Ca şi celelalte minuni relatate în lecţia noastră, şi aceasta a fost în mod special pentru timpul acela şi pentru scopul special al stabilirii Bisericii. Nu trebuie să presupunem că Domnul a avut intenţia ca tot poporul Său de-a lungul acestei vârste Evanghelice să fie smuls în acest fel din moarte, nici ca ei să fie uşuraţi cu toţii de paturile lor de boală şi nici să aibă cu toţii puteri aşa cum a exercitat aici apostolul. Există un serviciu al răului — calamităţi, boală, moarte etc. — care a fost adesea cu adevărat valoros pentru poporul Domnului, insuflând diferite lecţii şi dezvoltând diferite roade ale Spiritului — supunerea, blândeţea, răbdarea, îndelunga răbdare, amabilitatea frăţească, iubirea.