Eu Sunt Al Preaiubitului Meu Şi Preaiubitul Meu Este Al Meu” – VDM 27.4

„EU SUNT AL PREAIUBITULUI MEU ŞI

PREAIUBITUL MEU ESTE AL MEU”

(Cântarea Cântărilor 6:3)

R 4783 W. T. 15 martie 1911 (pag. 85-87)

Biblia, corect înţeleasă, găsim că este o poveste de dragoste de un interes excepţional. Nicio poveste de dragoste pământească nu se compară cu ea. În primul rând, avem iubirea Tatălui pentru rasa noastră, care, creată la origine în asemănarea Lui, a căzut prin neascultare sub condamnare dreaptă. Ce poveste minunată de Iubire părintească, combinată cu Dreptatea divină, ne este transmisă în relatarea despre felul în care Dumnezeu a iubit lumea atât de mult în timp ce noi eram încă păcătoşi, că El a dat pe Singurul Fiu Conceput pentru a fi Răscumpărătorul nostru, ca să poată restaura iarăşi în favoare divină şi binecuvântare pe oricine doreşte să se întoarcă după ce află despre prevederea Sa iubitoare.

Cât de diferită este această vedere a caracterului şi Planului divin de cea care odată ne-a terorizat — când ne gândeam la Dumnezeu că este atotputernic în putere şi cunoştinţă, dar lipsit de iubire şi compătimire; când ne gândeam la El, potrivit învăţăturilor false general acceptate, că a stat cu indiferenţă rece în conciliile eternităţii, înainte de crearea pământului sau a rasei noastre, şi acolo a plănuit crearea şi soarta noastră eternă; că acolo a aranjat deliberat („după sfatului voii Sale”, cum exprimă catechismul) să ne plaseze pe noi ca rasă sub astfel de condiţii nefavorabile încât numai puţini, comparativ, să ajungă vreodată la o viaţă de fericire, fie în lumea prezentă sau în cea care vine. Hotărând de asemenea ca marea majoritate, ignorantă (pe care dumnezeul acestei lumi a orbit-o), afundată în păcatul moştenit şi în degradare, născută în păcat şi concepută în nelegiuire, să fie totuşi aşa constituită şi păstrată încât să nu-şi poată sfârşi niciodată existenţa mizerabilă; şi, în plus, prevăzând, ni se spune, un loc mare pentru chinul lor veşnic, din care se vor înălţa pentru veşnicii de veşnicii, la fel de inutile şi neluate în seamă, rugăciunilor lor, blestemele lor şi gemetelor lor.

UŞURAREA DE A ŞTI CĂ DUMNEZEU

ESTE ÎNTR-ADEVĂR UN DUMNEZEU

AL IUBIRII

Ce eliberare simţim când în final ne trezim la o cunoştinţă mai bună despre Dumnezeu şi despre Cuvântul Său preţios, ca să aflăm că toate aceste învăţături din Veacurile Întunecate n-au fost decât un coşmar oribil, atât nereale cât şi crude şi nedrepte — atât nescripturale cât şi contrare oricărei concepţii raţionale a oricărei minţi raţionale, despre exercitarea cuvenită a Dreptăţii, a Înţelepciunii, a Iubirii şi a Puterii — a atributelor divine. Ni se aminteşte de poveştile din copilărie, spuse copiilor de către părinţi şi doici care, cu idei foarte greşite despre înţelepciune şi cuviinţă, le foloseau ca un bici al terorii cu care să obţină o ascultare de frică. Aşa cum sperietorile copilăriei s-au pierdut din memorie, sau cel puţin au încetat să inspire teroare, aşa cum am crescut şi am început să observăm înşelările care s-au practicat, tot aşa, ca nişte copii mai mari, am învăţat că multe din „terorile Domnului” — care, oricât de severe, sunt raţionale şi drepte — au fost deformate de către teologi şi de către alţii cărora le place să exercite o influenţă de teroare asupra lumii, pentru a o reţine de la rău. Noi am învăţat, din cuvintele Scripturii, că „frica pe care o are de Mine nu este decât o poruncă a oamenilor învăţaţi”, şi nu o învăţătură divină. Isa. 29:13.

O, ce uşurare a adus în inimile noastre să ştim că Dumnezeu este în realitate şi cu adevărat un Dumnezeu al iubirii, care nu numai că este dispus să mântuiască în chip desăvârşit, dar şi că poate să mântuiască în chip desăvârşit pe toţi aceia care îşi pun încrederea în El, şi este atât de dispus să mântuiască încât a făcut prevederi îmbelşugate ca fiecare membru al rasei lui Adam să vină la o cunoştinţă clară a harului Său şi la o deplină ocazie — prin ascultare în măsura capacităţii sale — să ajungă la viaţă eternă prin Isus Cristos.

Ne face bine uneori să privim în urmă şi să vedem, nu numai oribila groapă şi noroiul păcatului din care Iehova ne-a ridicat când ne-a pus picioarele pe Stâncă, Isus Cristos, ci şi să ne amintim de mila Sa faţă de noi prin ungerea ochilor noştri, acum la sfârşitul Veacului, ca să putem vedea lucruri minunate în Cuvântul Său; ca să ne putem da seama cât de îndurător ne-a scos „afară din întuneric la lumina Sa minunată”, permiţându-ne să înlăturăm vălul superstiţiei, al înţelegerii greşite şi al traducerii greşite care a înceţoşat Cuvântul Său, ne-a înnegurat înţelegerea şi ne-a întunecat vederea şi aprecierea marelui Tată al luminilor, de la care vine orice dar bun şi desăvârşit. Iacov 1:17.

NU UNUL, CI MULŢI INDIVIZI ALEŞI SĂ FIE MIREASA LUI CRISTOS

Dar textul nostru se ocupă în special de altă parte a acestei mari poveşti de iubire din Scripturi. Tatăl nostru iubitor, după ce a dat o răscumpărare pentru întreaga noastră rasă prin Isus Cristos, a făcut mai mult: El L-a onorat şi glorificat mult pe dragul nostru Răscumpărător, ca răsplată pentru lucrurile pe care le-a îndurat cu credincioşie prin ascultare de Tatăl (Filip. 2:8-11), şi pe lângă aceasta a aranjat să aleagă o Mireasă şi comoştenitoare în glorie pentru Fiul Său, Domnul nostru Isus. Nu un individ a fost ales să fie Mireasă, ci mulţi indivizi, şi totuşi în total, comparată cu lumea, „o turmă mică”, „Biserica aleasă”, chemată şi în proces de alegere şi perfecţionare, pentru a fi „Mireasa, Soţia Mielului”.

Dintre toate scenariile şi particularităţile poveştilor de iubire care au fost evocate de creierul uman, niciuna nu se va compara cu această poveste, cum a iubit Cristos Biserica şi S-a pe Sine pentru ea — răscumpărând-o cu propria Sa viaţă; şi cum, fiind răsplătiţi cu glorie deosebită de către Tatăl, aceştia care vor fi tovarăşii Lui sunt invitaţi să aibă parte de crucea Lui, de suferinţa Lui, de moartea Lui, şi să fie primiţi în glorie cu El, să aibă parte de iubirea Lui, de tronul Lui şi de favoarea Tatălui. Nu vom intra aici în detalii; am făcut aceasta înainte şi cititorii noştri sunt familiari cu fiecare aspect — astfel că, în loc de aceasta, vom trece să analizăm unele dintre condiţiile acceptării împreună cu Mirele, şi cum ne putem întări chemarea şi alegerea pentru această poziţie de onoare şi binecuvântare la care El ne-a invitat.

NUMAI CÂŢIVA POT SPUNE DIN INIMĂ, „EU SUNT AL PREAIUBITULUI MEU”

Textul nostru pe scurt, totuşi în esenţă, declară toată chestiunea: (1) „Eu sunt al Preaiubitului Meu.”

Nu există nicio posibilitate ca cineva să intre în această clasă aleasă, specială, „mireasa, soţia Mielului”, fără să ştie. Nu există deci nicio posibilitate ca filosofii păgâni sau alţii care au trăit şi care au murit fără o cunoştinţă personală a lui Cristos ca Mântuitorul lor personal, să fie vreodată membri ai Bisericii alese, Mireasa; toţi cei care sunt din ea vor putea să spună: „Eu sunt al Preaiubitului Meu”. Foarte evident de asemenea, din acelaşi motiv, mulţi care sunt membri ai bisericii „într-o stare bună şi permanentă”, nu au nici parte nici soartă în această chestiune; căci numai puţini pot spune din inimă, într-adevăr: „El sunt al Preaiubitului Meu”. Această unire cu Preaiubitul (Cristos) implică faptul că mai întâi a avut loc pasul îndreptăţirii prin căinţă şi credinţă în sângele preţios; deoarece numai cei îndreptăţiţi sunt „chemaţi”. (2) Aceasta implică faptul că unul care poate spune, „Eu sunt al Preaiubitului Meu”, nu numai că a auzit de Cristos, dar a şi făcut cu El o înţelegere sau un contract clar, hotărât. Şi acest contract — de a fi al Lui în fiecare gând, cuvânt şi faptă, în măsura capacităţii noastre, dacă El ne va accepta şi va fi Mirele nostru, este angajamentul sau legământul nostru de căsătorie.

Scripturile ne asigură că în prezent, în timp ce răul predomină şi dumnezeul acestei lumi orbeşte minţile marii majorităţi, nimeni nu poate veni la Domnul Isus, decât dacă Tatăl îl atrage (Ioan 6:44). Tatăl nu atrage toată omenirea acum, ci numai pe cei credincioşi. El lasă lucrarea generală de atragere a celor lumeşti pentru Veacul viitor, Veacul Mesianic, când Cristos şi Biserica glorificată, ca agenţi ai lui Dumnezeu, vor face ca întregul pământ să fie plin de cunoştinţa Adevărului. Oricând Adevărul ajunge la inimă şi la înţelegere, influenţa lui atrage, deşi poate exista împotrivire nu numai în Veacul de acum, ci şi în Veacul care vine (Fapt. 3:23). Dar numai puţini sunt cei atraşi acum spre Cristos printr-o cunoştinţă a Adevărului, fiindcă numai puţini au o cunoştinţă a Adevărului. Şi în timp ce mulţi se împotrivesc adevărului şi refuză ocazia unirii cu marele Mire, unii au acceptat bucuroşi şi s-au predat cu totul Domnului, pecetluind astfel legământul care îi leagă de El şi prin harul Său Îl leagă pe El de ei.

DACĂ ESTE CREDINCIOS, FIECARE ARE PRIVILEGIUL SĂ SPUNĂ, „PREAIUBITUL MEU ESTE AL MEU”

Este potrivit ca fiecare să decidă pentru sine în mod clar dacă a acceptat sau nu vreodată invitaţia divină de a se preda (Prov. 23:26; Rom. 12:1) Domnului, pentru a fi în cele din urmă acceptat ca membru al Miresei Sale, dacă el continuă credincios angajamentului său până la sfârşit. Dacă suntem credincioşi, şi atâta timp cât continuăm să fim credincioşi, avem privilegiul să privim în sus cu încredere şi să fim asiguraţi de a doua parte a textului nostru, „Preaiubitul meu este al meu”. Şi dacă noi vrem, este posibil să continuăm în această atitudine, „credincioşi până la moarte”; şi dacă facem astfel putem şti că vom fi cu Domnul nostru la înviere şi vom fi ca El, şi vom avea parte de gloria şi de tronul Său. Apoc. 3:21.

Cât de mult este implicat în această afirmaţie, „Preaiubitul meu este al meu!” Ne aminteşte de Scriptura care declară, „Cine are pe Fiul are viaţă” — viaţă eternă. Mai mult de atât, apostolul ne asigură că aceia care Îl au pe Cristos, care pot într-adevăr să spună scriptural, „Preaiubitul meu este cu mine”, sunt într-adevăr posesori ai „tuturor lucrurilor”. Căci dacă Cristos este moştenitorul tuturor lucrurilor, dacă noi am devenit asociaţi ai Lui, atunci, într-adevăr, „toate sunt ale voastre [lucruri prezente şi lucruri viitoare]; şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu” (1 Cor. 3:22, 23). Dacă a ridicat de pe noi o mare povară să ştim că păcatele noastre au fost îndurător iertate prin meritul sângelui preţios, cu cât mai mult ridică de pe noi povara de grijă când ştim că suntem vital uniţi cu ilustrul Fiu al marelui Împărat al Universului — Fiul în care Tatăl Îşi găseşte plăcerea şi pe care L-a făcut singurul asociat în gloria şi stăpânirea universului.

Această promisiune de binecuvântări în Cristos nu se aplică numai la viitor. Gloriile şi onorurile nu sunt cu adevărat acum, ci vor fi revelate curând; dar grija, protecţia, prevederea şi mângâierea Mirelui aparţin logodnicei Sale chiar şi acum, în timp ce suntem în acest cort; astfel încât, deşi trecem prin „valea umbrei morţii”, nu trebuie să ne temem de niciun rău, căci El este cu noi, şi toiagul şi nuiaua Lui ne mângâie.

Toţi cei care rămân credincioşi Lui, toţi care cu adevărat pot spune, „Eu sunt al Preaiubitului meu şi Preaiubitul meu este al meu”, au nu numai promisiunea vieţii care va veni, dar şi promisiunea acestei vieţi de acum. Ei aud glasul Învăţătorului zicând: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”, şi la sfârşitul Veacului El va fi în mod special aproape, în mod special preţios, şi Se va descoperi credincioşilor Săi într-un mod special, chiar înainte ca ea (Mireasa) să fie schimbată astfel încât să-L vadă în glorie.

TOATE „PROMISIUNILE NESPUS DE MARI ŞI SCUMPE” APARŢIN ACESTEI CLASE

Aceştia au privilegiul să-şi aplice lor toate „făgăduinţele nespus de mari şi scumpe” ale Cuvântului divin şi să-şi dea seama că le aparţin. Ei pot auzi glasul Domnului zicând: Eu voi fi cu tine în şase necazuri şi în al şaptelea nu te voi părăsi. „Harul Meu îţi este de ajuns.” „Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi scăpa.” Într-adevăr, suntem asiguraţi şi „ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său [ca să fie Mireasa, Soţia Mielului].” Iov 5:19; 2 Cor. 12:9; Psa. 50:15; Rom. 8:28.

Aceste făgăduinţe ale Domnului au fost foarte bine rezumate în expresia poetului:

„În oricare stare, în boală, în sănătate,

În vale de sărăcie, în abundenţă de bogăţie,

Acasă sau departe, pe uscat sau pe ape,

Aşa cum zilele vieţii tale ar cere, tăria ta să fie.

Când prin ape adânci te voi chema să vii,

Râurile durerii nu te vor birui;

Căci Eu voi fi cu tine să te binecuvântez,

Şi necazul cel mai mare al tău să-l sfinţesc.

Când prin încercări înfocate calea ta va trece,

Harul meu îţi va fi îndeajuns;

Flăcările nu te vor arde – Eu numai voiesc

Să ardă zgura şi aurul tău să-l rafinez.”

Ce binecuvântare de pace, linişte a spiritului, capacitate de a îndura greutatea ca buni soldaţi al lui Cristos, şi susţinere şi tărie în timp de încercare, stau în spatele acestor asigurări preţioase ale Mirelui pentru cei care pot vedea şi înţelege fără îndoială că, „Eu sunt al Preaiubitului meu, şi Preaiubitul meu este al meu”, nicio limbă nu poate exprima. Celor credincioşi le-a fost permis în trecut să treacă prin multe experienţe întunecate şi grele cu o tărie surprinzătoare pentru lumea care i-a văzut în cuptorul de foc, dar ea n-a văzut că acolo cu ei era figura Fiului lui Dumnezeu (Dan. 3:25). Ei au îndurat ca şi cum Îl vedeau pe Cel care este invizibil (Evrei 11:27). Biata lume care nu-L cunoaşte pe acest invizibil Prieten mai presus de toţi alţii şi nu-L cunoaşte pe acest Mire Ceresc, şi nu-I cunoaşte harul susţinător în orice ceas de încercare, trebuie să fie într-adevăr foarte mult de compătimit. Aceştia trebuie să poarte în mare măsură singuri acele poveri pe care poporul Domnului, logodnica Sa, sunt privilegiaţi să le pună la picioarele marelui Purtător de Poveri, a cărui invitaţie este: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”.

Dar, dacă situaţia lumii este una tristă, deoarece nu-L cunoaşte pe Mirele nostru, cu cât mai rău este cazul celor care odată L-au cunoscut şi I-au simţit grija iubitoare şi ajutorul în toate afacerile vieţii ca Sfătuitor şi Îndrumător, dar s-au rătăcit, şi-au pierdut prima dragoste; au uitat că au fost curăţiţi de vechile lor păcate şi au devenit surzi la „promisiunile nespus de mari şi scumpe” care aparţin vieţii prezente, ca dealtfel şi celei viitoare; şi acum se străduiesc numai pentru lucrurile care pier şi care sunt cel mult doar pentru o clipă (2 Cor. 4:17, 18). Aceştia sunt într-o stare mult mai rea decât lumea.

După cum declară apostolul: „Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, care le fusese dată.” 2 Pet. 2:21.

Fie ca noi care ne numim cu numele lui Cristos, care ne-am asumat numele Său, să rămânem în El — continuând în credinţă, în iubire şi în zel, să mergem în urmele Lui şi astfel să ne întărim chemarea şi alegerea.