„Eu sunt; nu vă temeţi”
05126″> MARCU 6:45-56
„ Dar Isus le-a zis îndată: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi”.” 05127″> Mat. 14:27 .
R 5095a W. T. 1 septembrie 1912 (pag. 281-282)
Studiul de astăzi ne arată cât de interesaţi devin oamenii când e vorba de ceva ce i-ar elibera de boală şi dureri, care fac rasa noastră să fie, după cum a descris-o sf. Pavel, o „creaţie care geme”. Mulţimile continuau să se adune oriunde mergea Isus, în parte pentru a asculta, în parte din curiozitate şi în parte fiindcă Mesajul pe care-l dădea era unul de consolare, mângâiere, speranţă. El nu-i acuza tot timpul că nu ţin Legea, ci, dimpotrivă, Îşi exprima în mod continuu compătimirea pentru ei în slăbiciunile lor şi îi ajuta să scape de ele, încurajându-i să „meargă şi să nu mai păcătuiască”.
După hrănirea celor cinci mii, Isus a îndemnat pe ucenici să-L lase şi să se întoarcă de cealaltă parte a lacului. A dat drumul mulţimii şi S-a dus în singurătatea dealurilor pentru rugăciune. Este demn de remarcat că aproape toate rugăciunile Marelui Învăţător care sunt consemnate sunt simple şi scurte. Oricând dorea să facă rugăciuni lungi, mergea la Tatăl singur, numai El. Fără îndoială că acesta ar fi un bun exemplu de respectat pentru toţi urmaşii Lui. Rugăciunile lungi sunt adesea obositoare pentru trup, şi după câte putem noi discerne, este posibil să conţină multe repetări fără rost, sau să fie încercări de a-L instrui pe Domnul şi a-L sfătui cu privire la chestiuni pe care El le înţelege mult mai bine decât oricare din copiii Lui.
UMBLAREA PE MARE
Ucenicii cu bărcile lor de pescuit au întâmpinat vânturi contrare şi au găsit că era greu de vâslit. În noapte au văzut ceva ce au presupus a fi o nălucă, o manifestare spirituală în formă umană mergând pe apă, şi, după cât se părea, intenţionând să treacă pe lângă corabia lor. Ei au strigat, căci toţi au văzut-o şi s-au tulburat. Apoi au auzit o voce spunând: „Eu sunt; nu vă temeţi”. Isus a intrat în corabie cu ei şi vântul a încetat, spre uimirea lor, căci ei deja uitaseră lecţia din după-masa precedentă — hrănirea celor cinci mii cu cinci pâini şi doi peşti.
Pe lângă că vedem în aceasta încă o manifestare a puterii divine lucrând prin Răscumpărătorul, putem vedea încă o sugestie a unei lecţii spirituale. Fără îndoială, după înălţarea Învăţătorului, ucenicii s-au simţit foarte singuri în mijlocul unui popor contrar, şi au găsit că înaintau cu greutate şi toate experienţele lor erau furtunoase. Fără îndoială că au fost ajutaţi să privească în urmă la această ocazie şi să-şi amintească de capacitatea Învăţătorului de a veni la ei pe marea învolburată şi cum venirea Lui a adus pace şi linişte.
Astfel se poate ca inimile lor să fi fost conduse spre a-L căuta pe Cel care i-a învăţat: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”; apoi: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Şi această lecţie preţioasă este încă bună pentru toţi cei care sunt cu adevărat poporul Domnului — toţi cei care au făcut un Legământ de sacrificiu cu Domnul, toţi cei care şi-au prezentat trupurile ca sacrificii vii prin meritul lui Isus. El este tot timpul cu ei, pentru a sfinţi pentru ei cel mai adânc necaz.
„DOAMNE, SCAPĂ-MĂ!”
Sf. Matei dă încă un aspect al acestei lecţii care n-a fost consemnat de sf. Marcu. El ne spune că atunci când sf. Petru a înţeles că Isus era cel care mergea pe apă, I-a cerut Domnului să-i aprobe să meargă şi el pe apă la El. Domnul a fost de acord şi sf. Petru a avut minunatul curaj să facă acest efort. Dacă credinţa sa ar fi continuat, fără îndoială că ar fi fost susţinut, dar regula Domnului cu poporul Său pare a fi: „Facă-vi-se după credinţa voastră”. Noi nu trebuie să încurajăm credulitatea în noi sau în alţii, dar trebuie să ne amintim că credinţa care are o temelie adevărată este foarte preţioasă în ochii Domnului.
În cazul sf. Petru a fost cu totul potrivit să încerce să meargă la Domnul, pentru că efortul fusese aprobat. Ar fi fost credulitate din partea lui să fi presupus că era capabil să meargă pe apă, fără aprobarea şi invitaţia Domnului. Dar când a văzut valurile învolburate, credinţa l-a părăsit şi a început să se scufunde; şi atunci a strigat: „Doamne, scapă-mă!” Cât este de adevărat despre tot poporul lui Dumnezeu că, la fel ca sf. Petru, le-ar plăcea să facă ceva lucru minunat ca să-şi arate credinţa în Domnul! Şi cât de asemănătoare sunt experienţele lor cu cele ale sf. Petru, adeseori! Ei ar eşua cu totul dacă n-ar interveni Domnul pentru salvarea lor. Totuşi, deoarece Domnul n-a găsit nici o greaşeală la sf. Petru pentru efortul lui, suntem obligaţi să admirăm gradul de credinţă şi curaj pe care el l-a manifestat.
SF. PETRU S-A LĂSAT ÎNVĂŢAT
S-a vorbit mult despre împulsivitatea sf. Petru şi despre dificultăţile în care a intrat în mod repetat. Desigur, critica este într-o oarecare măsură justificată, dar trebuie să ne amintim că Învăţătorul l-a iubit mult, în parte datorită zelului său, în parte datorită energiei sale, care de câteva ori l-a băgat în dificultate. Un lucru trebuie întotdeauna amintit în favoarea sa, că deşi a fost cel mai bătrân dintre apostoli, el a fost evident unul dintre cei mai blânzi şi mai dispuşi să înveţe dintre ei. Din greşelile lui a făcut o oglindă, şi astfel învăţând să se cunoască mai amănunţit, el a fost păzit în multele pericole naturale temperamentului său; şi el stă în Scripturi ca unul dintre chiar cei mai nobili dintre apostoli. Înţelepciunea cursului sf. Petru este ilustrată în câteva versuri publicate în New York Sun.
CEI TREI CÂRCOTAŞI
Poezia ne spune că celor trei cârcotaşi li s-a dat fiecăruia un cristal, să facă din el ce doreau; şi acesta a fost rezultatul:
Nechibzuitul născoci din al său cristal lentile,
Prin care, pentru ochi nesăţioşi,
Chiar cea mai mică pată ce poate fi găsită
Era exagerată ca mărime.
Cel drept făcu din al său un geam
Cu totul clar, fără vreo pată;
Nici soarele verii, nici ploaia iernii
Nu afecta ceea ce vedea.
Cel înţelept mult şi bine cugetă
Cum să caute, cum să ajute mai bine,
Apoi, luând cristalul ce-l primi,
Din el oglindă a făcut în fine.
Trebuie să fi fost o mare încordare continuă asupra Marelui Învăţător şi Vindecător, pentru că Îşi cheltuia continuu vitalitatea în ambele direcţii deodată. Citim că din El ieşea virtute, vitalitate, în vindecarea bolnavilor, şi i-a vindecat pe toţi. Şi toată învăţarea publică L-a costat considerabilă vitalitate, în special când Se adresa marilor mulţimi. Astfel s-a împlinit în parte ceea ce a spus profetul în privinţa Lui: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre”.
Cu toate acestea, Îl găsim totdeauna gata, totdeauna atent la cele ale Tatălui şi îngrijindu-Se de binele tuturor, şi învăţându-i pe toţi cei care dădeau dovadă că sunt sau că vor deveni cândva copii ai lui Dumnezeu.
Când vasul a ajuns la ţărm dimineaţa, oamenii L-au recunoscut şi din toată regiunea au început să alerge şi să aducă pe paturi bolnavii acolo unde auzeau că era Isus. Şi oriunde intra, în sate sau în cetăţi, sau la ţară, puneau bolnavii în locuri publice şi Îl implorau ca aceştia să se poată atinge dacă ar fi şi numai de colţul hainei Lui; „şi toţi câţi se atingeau de El erau vindecaţi”.
Vindecările pe care Domnul nostru le-a făcut în timpul misiunii Sale au fost fizice. După cum deja am văzut, nimeni în afară de El nu primise încă din Spiritul sfânt în puterea sa de concepere. Dar n-am auzit noi cuvântul Lui, zicând: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”? Şi n-a obţinut poporul consacrat al lui Dumnezeu de-a lungul celor optsprezece secole trecute o binecuvântare — o binecuvântare spirituală — când Isus a trecut pe calea lor, când ei au ajuns la o cunoaştere a Lui, când ei prin credinţă s-au întins şi au atins poala hainei Lui, dându-şi seama că El este Fiul Celui Preaînalt, Răscumpărătorul lumii, Capul Bisericii care este Corpul Său, şi că în curând va fi Împăratul Slavei, domnind pentru binecuvântarea tuturor familiilor Pământului?