Vol. 7 Ianuarie-Februarie 2000 Nr. 2

Faptele umane faţă de faptele noii creaturi

„Astfel dar, preaiubiţii mei … duceţi până la capăt mântuirea voastră cu frică şi cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după buna Sa plăcere şi voinţa şi înfăptuirea.”

Filip. 2:12, 13.

R 5758a W. T. 1 septembrie 1915 (pag. 265-266)

Textul nostru nu este un îndemn pentru lume. Apostolul nu îndeamnă omul natural să lucreze la propria sa mântuire. Îndemnul este numai pentru Biserica lui Cristos, „preaiubiţii”, aşa cum îi numeşte Sf. Pavel. Potrivit multor teologi, acest sfat ar părea ciudat, din cauza ideii comun acceptate că o persoană este mântuită imediat ce devine unul din poporul Domnului. Cu aceasta suntem de acord în parte — „în nădejde suntem mântuiţi”. Dar la mântuirea reală n-am ajuns încă. Nu vom ajunge până când nu vom trăi „schimbarea” Primei Învieri. Până în acel moment există mereu posibilitatea să părăsim credinţa, să ne îndepărtăm de credinţă — să ne îndepărtăm de la a căuta să urmărim cu credincioşie realizarea voinţei finale a Domnului cu privire la noi. Această mântuire a Chemării de sus trebuie realizată prin dezvoltarea caracterului.

Dumnezeu a promis că anumite caractere vor ajunge la cel mai înalt loc în darul Său, locul dintâi în înălţare şi onoare, să fie părtaşi la propria Sa natură divină. Scripturile arată că mai sunt şi alţii, care vor ajunge într-un loc inferior — vase de mai puţină cinste (2 Tim. 2:20, 21). Astfel, vedem că ar trebui să fim cu ochii-n patru, în alertă, spre a câştiga cel mai bun lucru oferit, a cărui atingere va fi plăcută lui Dumnezeu, fiind în acelaşi timp cel mai bun lucru pentru noi. Cei care au intrat în legământ cu Domnul trebuie să ajungă la natura spirituală, fie pe planul divin fie pe un altul mai jos, altfel ei vor pierde totul şi vor muri în Moartea a Doua. Noi suntem chemaţi într-o singură nădejde a Chemării noastre — aceea de a ajunge la natura divină. Nici o altă chemare n-a fost făcută în timpul Veacului Evanghelic.

Se ridică întrebarea: îndemnul de a lucra la propria noastră mântuire vine în conflict cu cealaltă declaraţie a Sf. Pavel, că mântuirea noastră „nu-i prin fapte ca să nu se laude nimeni”? Răspundem: nu; mântuirea noastră din moarte este în întregime prin credinţă. Ca oameni nu avem posibilitatea de a face nici o faptă care ne-ar îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu. Până când n-am fost acceptaţi în familia lui Dumnezeu, nici o faptă pe care am face-o n-ar fi acceptabilă. Lui Dumnezeu, care este perfect, nu-i place să primească nimic imperfect, fie fapte, fie orice altceva. Dar când am primit iertarea păcatelor — nu prin fapte, ci prin credinţă — şi prin consacrare şi concepere de Spirit am devenit fii ai lui Dumnezeu, atunci vine timpul când putem face fapte acceptabile; pentru că atunci suntem membri ai familiei Domnului şi Spiritul sfânt din noi, prin această concepere, are acum ocazia să se arate, să facă ceva fapte. Cu alte cuvinte, ca fiinţe umane imperfecte noi nu putem lucra la mântuirea noastră, dar ca Noi Creaturi putem face aceasta. — Filip. 4:13.

Partea noastră la lucrare

Dacă după conceperea sa Noua Creatură n-ar deveni activă niciodată, ea n-ar dezvolta forţă şi caracter niciodată, tot aşa cum un copil nu şi-ar dezvolta membrele dacă nu şi le-ar mişca niciodată. Am primit Spiritul sfânt la timpul acceptării noastre de către Domnul, la consacrarea noastră. Dar acest germen al Noii Creaturi nu poate rămânea liniştit mult timp. Trebuie să crească prin hrană, prin alimentare. Mai întâi dorim „laptele duhovnicesc şi curat pentru ca prin el să creştem spre mântuire”. Devenim puternici prin antrenamentul nostru ca Noi Creaturi. Dar, Dumnezeu este cel care a început în noi această nouă viaţă. Tot studiul nostru nu ne-ar fi făcut Noi Creaturi, şi nici un număr de fapte nu ne-ar fi făcut. Aceste lucruri nu ne-ar fi adus niciodată în familia Domnului; dar după ce venim în familia Lui prin Domnul Isus, aceste fapte bune vor începe să se arate.

Noua creatură preia vechiul corp ca posesiune a sa, spre a-i fi serv. Legal, corpul vechi este mort, fiind ucis în sacrificiu. Dar în realitate noi tot îl avem în locul corpului nostru cel nou, ca să ne poată servi până când Noua Creatură este suficient de dezvoltată ca să i se dea corpul învierii şi până când lucrarea noastră aici s-a încheiat. Posesiunea acestui corp vechi, imperfect, face necesar pentru noi purtarea hainei dreptăţii lui Cristos atâta vreme cât rămânem în carne.

Noua Creatură stăpâneşte corpul său cel vechi, obţine tot mai mare control asupra vechii dispoziţii a cărnii. Aceasta ar putea fi mai clar pentru prietenii, vecinii şi fraţii noştri decât pentru noi înşine. Tatăl lucrează în noi ca Noi Creaturi, prin Cristos. Şi pe măsură ce noi, ca Noi Creaturi, exercităm control asupra cărnii, devenim puternici. Astfel, aşa cum spune apostolul, devenim tot mai mult în asemănarea Fiului iubit al lui Dumnezeu. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în noi şi ne dă după buna Sa plăcere şi voinţa şi înfăptuirea”, şi cum noi astfel voim şi înfăptuim, ne realizăm mântuirea. Apostolul vorbeşte aici nu despre omul natural, ci despre clasa „preaiubită”, şi explică faptul că Dumnezeu doreşte ca noi să ştim că acum, ca fii ai Săi, El lucrează în noi la înfăptuirea voinţei Sale.

((454))

Partea lui Dumnezeu o lucrare mare

Există o lucrare pe care Dumnezeu a făcut-o pentru noi înainte ca noi să fi putut veni vreodată în Cristos — o lucrare mare şi importantă. Această lucrare a fost cumpărarea noastră prin moartea de sacrificiu a Domnului Isus şi aranjamentul prin care cunoaşterea acestui lucru ajunge la noi. Prin împrejurările, întâmplările, problemele vieţii noastre, El ne-a arătat calea prin care am putea deveni copii ai Săi printr-o consacrare deplină. Toate acestea sunt lucrarea lui Dumnezeu şi în Scripturi este numită atragere şi chemare. „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl”, spune Învăţătorul. Tatăl atrage, dar prin Fiul. Atunci noi suntem chemaţi cu „o chemare cerească”. După ce am acceptat chemarea în termenii Domnului, în noi este de făcut o lucrare — o lucrare măreaţă. Şi Dumnezeu face această lucrare.

În alt loc apostolul spune despre această clasă: „Căci noi suntem opera Lui”. Domnul nostru Isus spune despre aceasta: „Eu sunt Viţa, iar voi mlădiţele”. Tatăl este marele Vier. Dumnezeu este acela care taie mlădiţele Viţei, pentru a le da toate experienţele necesare rodirii lor. Noi cu toţii avem nevoie de curăţire pentru a dezvolta ce este mai bun din ceea ce suntem capabili ca Noi Creaturi şi a dovedi pentru ce vom fi calificaţi.

Astfel, lucrarea lui Dumnezeu în noi înaintează. El lucrează prin lume, prin fraţi, prin toate experienţele vieţii şi prin făgăduinţele Sale scumpe. În măsura în care Îl iubim pe Dumnezeu, luăm ceea ce este mai bun din experienţele noastre. „Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său”. Dacă ştim aceasta, vom primi în spiritul supunerii şi încrederii tot ceea ce vine peste noi. Domnul continuă să ne hrănească din Cuvântul Său. Progresul nostru este o pro-blemă de dezvoltare graduală — o creştere în har, o creştere în cunoştinţă, o creştere în asemănarea caracterului lui Dumnezeu. Astfel lucrează El în copiii Săi spre a vrea şi a înfăptui buna Sa plăcere. El ne arată tot mai mult care este buna Sa plăcere. Oricine devine copilul lui Dumnezeu, mai târziu îşi dă seama şi mai clar decât atunci când şi-a făcut consacrarea, care este voinţa lui Dumnezeu, mintea lui Dumnezeu. El ajunge să vadă lucrurile dintr-un unghi total diferit de al său, de cel cu care a intrat prima dată pe calea îngustă.

Deoarece Domnul lucrează în noi prin diferitele Sale providenţe etc, noi trebuie să acceptăm această hrană pentru Noua Creatură, să ne-o însuşim ca să putem creşte în puterea caracterului şi astfel să fim pregătiţi pentru Împărăţie, glorie, onoare, nemurire care ne aşteaptă dacă rămânem credincioşi. Bineînţeles, aceste binecuvântări şi onoruri măreţe nu ne vor fi date dacă nu devenim astfel de caractere care să fie aprobate de Domnul. Apostolul ne îndeamnă să ne amintim că ceea ce trebuie să socotim este, cât de mult am făcut ca Nouă Creatură în lupta împotriva slabiciunii cărnii, în învingerea mediului neprielnic? Cât de deplin am dezvoltat în caracterul nostru asemănarea cu Cristos?