FILIP ŞI ETIOPIANUL

Fapte 8:26-40

Un alt diacon credincios în biserica timpurie — Unul dintre neamuri Îl caută pe Dumnezeu — Coordonarea providenţelor divine a făcut ca aceşti oameni să se întâlnească — Diaconul Filip foloseşte tactul — Binecuvântarea divină asupra eforturilor sale — Evanghelia numai pentru cei blânzi — Ei vor fi învăţaţi de Dumnezeu — Lecţii pentru astăzi.

„Înţelegi tu ce citeşti?” Fapte 8:30.

W. T. 1 martie 1916 (pag. 72-74)

Diaconul Filip, instrumentul providenţei divine în pornirea famenului etiopian pe calea îngustă a uceniciei — şi probabil prin el introducerea „veştilor bune” în Africa — a fost tocmai un astfel de om cum Îi place Domnului să folosească drept purtător de cuvânt în serviciul Adevărului. După ce s-a dovedit credincios în munca inferioară de servire la mese, el a fost avansat şi făcut ambasador pentru Dumnezeu în propovăduirea Evangheliei în Samaria; şi lecţia aceasta îl prezintă cum a fost mai departe îndrumat şi folosit de Domnul în serviciul Său binecuvântat. Aici se află o lecţie încurajatoare pentru toţi aceia care au acelaşi spirit — aceeaşi dorinţă de a servi pe Domnul şi cauza Sa. Credincioşia în lucrurile mici aduce în mod sigur ocazii mai mari.

Nu suntem informaţi prin ce mijloace Domnul „i-a vorbit lui Filip”, trimiţându-l pe drumul pe care să găsească trăsura famenului. Putem fi însă siguri că indicaţia a fost suficient de clară pentru Filip, ca să fie mai mult decât doar o presupunere sau o impresie. Să nu uităm, de asemenea, că era un timp când Domnul folosea mijloace miraculoase de comunicare, mai mult decât în prezent — fără îndoială cu scopul de a stabili credinţa şi lucrarea servilor Săi. Astăzi umblăm mai mult prin credinţă, mai puţin prin vedere şi miracol. Cu toate acestea, atât de vie este lumina care străluceşte asupra Planului şi Cuvântului Divin încât cu mare siguranţă putem spune că avem mare avantaj în toate modurile, chiar şi faţă de cei din timpul acela.Trebuie să ne amintim că până pe timpul când se petrec cele din lecţia noastră nu existau scrierile Noului Testament; nimic ce să îndrumeze pe apostoli şi pe evangheliştii timpurii, afară doar de intervenţiile mai mult sau mai puţin miraculoase ale providenţei lui Dumnezeu.

Chiar şi după ce am aflat despre grija deosebită a lui Dumnezeu faţă de tot poporul Său, suntem înclinaţi a fi surprinşi de grija deosebită faţă de un individ izolat cum era famenul — ca un mesager special să fie trimis pentru instruirea lui în dreptate. Foarte evident, providenţa divină nu are în vedere ajungerea întregii omeniri până la acelaşi grad. Foarte evident, era ceva în caracterul acestui famen, ceva în atitudinea inimii sale faţă de Dumnezeu, care era plăcut şi acceptabil pentru Domnul, şi a determinat săvârşirea acestui miracol pentru el — ca el să poată avea îndrumarea necesară în Adevăr.

((278))

UN CĂUTĂTOR SÂRGUINCIOS AL ADEVĂRULUI

Famenul aparţinea regatului Meroe, care este aşezat pe malul drept al fluviului Nil, de la joncţiunea lui cu Atbara la sud până la Kartum, şi de acolo spre răsăritul Nilului Albastru, până la Munţii Abisiniei. El era un ofiţer de curte, adânc religios, care venise în contact cu religia iudee şi fusese impresionat de ea; şi în fervoarea lui religioasă se suise la Ierusalim să se închine şi să câştige mai multă cunoştinţă despre adevăratul Dumnezeu. Cazul lui, ca şi acela al samaritenilor şi al lui Corneliu, arată că această întâmplare a avut loc după încheierea celor „şaptezeci de săptămâni” de favoare specială; căci acest famen nu era evreu în sensul cel mai deplin — famenii nu erau acceptaţi pe deplin ca prozeliţi, şi nici nu li se acordau privilegiile adunării. Deuteronom 23:1.

Până în timpul acesta famenul, ca şi Corneliu şi samaritenii credincioşi, fusese parte din clasa Lazăr, zăcând la poarta bogaţilor, dorind să fie hrănit de la masa îmbelşugată de binecuvântări şi făgăduinţe pe care Dumnezeu o întinsese pentru Israel. Acum schimbarea venise. Casa lui Israel fusese respinsă; sfârşitul favorii speciale a lui Israel în privinţa Evangheliei şi timpul primirii clasei Lazăr în sânul lui Avraam sosise. Filip, ca înger sau mesager al Domnului, a fost trimis să ducă pe acest reprezentant al clasei Lazăr în braţele Tatălui Avraam, ca adevărat copil al lui Avraam, prin credinţă.

Famenul fusese la centrul principal al religiei pe care el o aprecia a fi cea adevărată. El venise din Ierusalim cu o copie dintr-un manuscris al unuia dintre sfinţii profeţi — Isaia — o comoară pe vremea aceea, foarte scumpă. Că manuscrisul era în limba greacă, şi nu în ebraică, pare să fie indicat prin cuvântul Esaia, care este forma grecească a lui Isaia. Lui îi era foame şi sete după Adevăr, şi făcea toate eforturile posibile să-L obţină, după cum se vede din cumpărarea manuscrisului, din călătoria lui lungă şi din faptul că-l citea. Că el făcea mai mult decât doar să citească — el studia — este dovedit prin cuvintele lui către Filip. Ne putem mira ca providenţele deosebite ale lui Dumnezeu să se manifeste faţă de unul ca acesta — faţă de o persoană într-o astfel de stare a inimii, fiindu-i foame şi sete după Adevăr? Nu ne putem mira. Este în armonie deplină cu făgăduinţa Domnului, că aceştia vor fi săturaţi; că asemenea căutători vor găsi; că aceia care asemenea bat li se va deschide uşa Adevărului. Să nu uităm că noi suntem sub grija aceluiaşi Dumnezeu, şi că El nu se schimbă; şi să învăţăm lecţia că El poate astăzi ca întotdeauna să ajute pe căutătorii sinceri ai Adevărului.

O altă lecţie legată de această chestiune se referă la timpuri şi perioade. Dumnezeu l-ar fi putut îndruma pe famen spre adunarea Bisericii din Ierusalim şi spre îndrumările Apostolilor de acolo. Dar probabil acest lucru nu era atât de favorabil pentru famen. După primirea îndrumărilor apostolice se putea ca el să fi supus chestiunea atenţiei cărturarilor şi fariseilor şi să fi primit ca răspuns explicaţii mai mult sau mai puţin confuze. În providenţa Domnului este foarte posibil ca el să fi auzit ceva despre creştini şi despre pretenţia lor că Mesia venise şi fusese răstignit, şi este foarte posibil ca el să fi ştiut cealaltă latură a întâmplării — că preoţii cei mai de seamă şi învăţătorii pretindeau că întreaga chestiune era o înşelare, o şarlatanie. Probabil că tocmai aceste gânduri îl conduseseră spre a-şi procura manuscrisul pe care-l citea, şi-l aduseseră într-o atitudine de minte favorabilă pentru primirea Adevărului când Filip i l-a expus.

O MÂNĂ DE AJUTOR

Să învăţăm din aceasta nu numai în privinţa propriilor noastre afaceri, ci şi în privinţa serviciului general al Adevărului, să ne încredem cu totul în Înţelepciunea şi Puterea divină — să ne amintim că „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Lui”, şi că El ştie cel mai bine cum să-i aducă în contact cu Adevărul. Dacă această lecţie este învăţată cum se cuvine, mâinile nu ne vor încetini în serviciul Divin — pentru că adevăraţii servi vor fi nerăbdători şi gata să servească, asemenea lui Filip — ci ea va servi să ne întărească inima şi să îndepărteze de la noi acea teamă care este o piedică pentru pacea multora dintre copiii lui Dumnezeu. Să nu ne temem pentru Cuvântul Domnului, ci să ne amintim declaraţia Sa prin Profet: „Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face ce Îmi este plăcut şi va împlini lucrul pentru care l-am trimis”.

Trăsura probabil l-a ajuns şi l-a întrecut pe Filip pe drum, famenul conducând-o încet pentru a putea citi. El citea cu voce tare, după obiceiul vremii şi al ţării, şi după cerinţele puse asupra poporului de către învăţătorii evrei. De fapt, una dintre regulile evreieşti era ca aceia credincioşi să citească în timpul călătoriei dacă nu aveau tovărăşie. Nu ni se spune cum i-a spus Spiritul lui Filip să-l salute pe famen. Probabil că în acelaşi mod miraculos în care a fost trimis pe acest drum, sau probabil că după ce a fost trimis pe acest drum el a fost atent la obiectivul misiunii, şi auzind pe famen citind profeţia, se poate ca Filip să fi înţeles imediat că aceasta era persoana favorizată şi acesta era timpul favorabil pentru mesajul în serviciul căruia el fusese consacrat.

Aceasta ne dă o sugestie — tot poporul Domnului, în măsura în care ei doresc să fie servi ai Adevărului, să fie în mod continuu atenţi să remarce ocaziile de serviciu, şi să aştepte să fie îndrumaţi şi folosiţi de Domnul. Tot poporul Domnului sunt servi, servi ai Adevărului; şi fiecare trebuie să caute să folosească orice ocazie care apare, neştiind care va fi favorizată de Domnul. Oriunde vedem dovezi ale devotării faţă de Domnul şi faţă de Cuvântul Său, noi trebuie să fim continuu gata să întindem o mână de ajutor. Noi trebuie, asemenea lui Filip, să căutăm ocazia de a conversa cu aceştia, în vederea acordării ajutorului de care au nevoie, chiar ajutorul pe care Domnul ni l-a acordat nouă printr-un oarecare mijloc. Noi trebuie să fim gata să dăm mai departe binecuvântările pe care le-am primit şi să considerăm că acesta este lucrul de căpetenie al vieţii celor care s-au consacrat în serviciul Regelui regilor.

Întrebarea lui Filip, „Înţelegi tu ce citeşti?” ar putea să nu fie întotdeuna bine primită; dar aici a fost un mod foarte direct de abordare a scopului. Este bine să se folosească tact; dar ne gândim că mulţi din poporul Domnului ((279)) sunt înclinaţi să folosească prea mult tact, şi nu sunt suficient de direcţi în străduinţele lor de a prezenta Mesajul Evangheliei. Dacă Filip era prea mult sub controlul acestui sentiment greşit în privinţa tactului, el ar fi putut vorbi mult cu famenul despre vreme, recolte, despre casa lui din Etiopia, despre pacea şi prosperitatea acelei ţări, despre exporturile şi importurile ei, despre starea religioasă a poporului etc. Astfel el ar fi putut abate treptat mintea ascultătorului de la cel mai important dintre toate subiectele. Considerând că el l-a auzit şi cunoştea subiectul studiului, nu ne putem gândi la o mai bună introducere în mesajul său decât metoda şi limbajul adoptat de Filip: „Înţelegi tu ce citeşti?”

Aceasta era o întrebare test, cum s-ar zice. Dacă famenul înţelegea ce citea, nu era ofensat de întrebare, ci zicea bucuros: „Da, prietene, mulţumesc lui Dumnezeu că înţeleg; şi cunoştinţa este foarte preţioasă pentru mine. Şi tu înţelegi?” Dar dacă era într-o stare de inimă nepotrivită, răspunsul lui putea, mai mult sau mai puţin, da dovadă de ofensă. „Ce vrei? Vezi-ţi de ale tale!” Sau dacă era ipocrit, asemenea fariseilor cărora le-a vorbit Isus, el ar fi pretins cunoaşterea subiectului; apoi şi-ar fi ascuns ignoranţa făcând nişte remarci generale şi ar fi îndreptat conversaţia pe altă cale.

Nu trebuie să ne aşteptăm ca aceia care sunt într-o stare ca a fariseilor să primească Adevărul de la noi mai mult decât de la Domnul. Noi trebuie să ştim, conform Cuvântului Domnului, că Adevărul este în mod intenţionat ascuns de toţi care nu sunt într-o atitudine corectă a inimii pentru a-l primi — că pentru ei este nedefinit, indistinct, neinteligibil. Aceasta este o dificultate la învăţătorii bisericismului de astăzi. Asemenea fariseilor, a cărturarilor şi a preoţilor celor mai de seamă din vechime, ei zic, „Şi noi suntem orbi?” Ei pretind că cunosc; dar noi ştim că ei ştiu că nu cunosc. De aceea, după cum a spus Domnul nostru către prototipurile lor, orbirea lor continuă; căci nimeni nu se poate aştepta să fie învăţat de Dumnezeu câtă vreme se află în acea stare a minţii, de mulţumire de sine şi lipsă de onestie, care se laudă cu cunoştinţa şi credinţa care-i lipsesc.

UN SPIRIT BLÂND ŞI CARE SE LASĂ ÎNVĂŢAT

Toţi cei cărora Domnul le trimite în mod special Mesajul harului în timpul acestei Vârste Evanghelice sunt în măsură considerabilă ca şi acest famen din lecţia noastră — serioşi, cinstiţi, căutători de Adevăr, nu le este teamă să recunoască faptul că ei nu cunosc, şi nu le este nici teamă nici ruşine să primească orice ajutor pe care Domnul l-ar da. Famenul nu s-a oprit să-l întrebe pe Filip, „Eşti preot? sau Fariseu, sau Doctor în Lege?” A fost suficient pentru el că ţinea în mână ceea ce el credea că este un Mesaj de la Dumnezeu; şi că acesta conţinea diferite declaraţii, făgăduinţe etc., pe care nu le înţelegea. El credea că Dumnezeul care a dat această profeţie putea şi voia să dea o intrepretare a ei, şi el căuta acea interpretare; şi oricine putea da astfel de interpretare care să arunce lumină asupra întrebărilor lui, în acel fel se va dovedi a fi un învăţător de la Dumnezeu, un serv al Adevărului, un purtător de lumină.

Acest lucru era implicat în răspunsul famenului când a spus, „Cum aş putea să înţeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?” Atât de serios era în căutarea Adevărului, încât simpla sugestie de ajutor implicată în întrebarea lui Filip a fost suficientă să-i stârnească pe deplin interesul; şi l-a rugat pe Filip să se aşeze lângă el în carul lui, şi astfel să-i acorde beneficiul oricărei informaţii care-i putea fi dată. Nu suntem surprinşi ca o inimă atât de nobilă, şi totuşi atât de smerită şi cu spirit de învăţăcel, să fie în mod special favorizată de Domnul şi să i se trimită în mod special un mesager pentru îndrumare, în timp ce pe lângă alţii, cu milioanele, s-a trecut, nefiind socotiţi vrednici. La fel este şi astăzi; şi deşi în general Domnul nu-Şi îndrumă poporul într-o astfel de manieră miraculoasă cum l-a îndrumat pe Filip spre famen, avem totuşi instrucţiuni generale în privinţa aceasta; de exemplu, „Propovăduiţi Evanghelia celor blânzi.” „Cel care are ureche de auzit să audă.” Isaia 61:1; Matei 13:9; Apocalipsa 2:7.

Mesajul nostru, după cum spune Profetul, este să pansăm inimile zdrobite, şi nu să le zdrobim; noi trebuie să propovăduim Evanghelia lui Cristos celor blânzi, şi nu celor refractari. Dumnezeu va proceda în alt mod cu inimile tari şi refractare. El le va zdrobi pe nicovala necazului, strâmtorării şi disciplinării la timpul şi în modul Său. Între timp, în această Vârstă Evanghelică, El caută Mireasa printre cei care sunt deja zdrobiţi şi într-o anumită măsură sunt blânzi şi ascultători. Noi nu trebuie să ne risipim timpul în eforturi inutile, contrare cu această regulă scripturală. Să lăsăm pe aceia care nu au Evanghelia, ci au numai un mesaj de reformare, să propovăduiască reforme politice, sociale, morale. Cuvântul Domnului către consacraţii Săi, Preoţimea Împărătească, este, „Propovăduiţi Vestea Bună celor blânzi, pansaţi inimile zdrobite!”

EVANGHELIA, CELOR BLÂNZI

Evident n-a fost din întâmplare ci prin providenţă, că famenul avea în analiză acea anumită parte din profeţia lui Isaia care se referă la Domnul nostru Isus ca Mielul dus înaintea celor care-L tund fără să-Şi deschidă gura ca împotrivire; care spune despre umilirea Sa, şi cum viaţa Îi va fi luată de pe pământ, instituind un semn de întrebare în privinţa posterităţii Sale (Isaia 53:8). Nu este de mirare că bietul famen a fost încurcat! Nu este de mirare că toţi evreii au fost încurcaţi! Fără îndoială că această profeţie, ca şi majoritatea profeţiilor, nu putea fi decât imperfect înţeleasă până când se împlinea — putea fi înţeleasă numai în lumina împlinirii ei, şi atunci numai de către cei într-o atitudine cuvenită de inimă şi sub instruirea, îndrumarea Spiritului Sfânt.

În legătură cu aceasta ar trebui să remarcăm: 1) că deşi Scripturile sunt „Sabia Spiritului, Cuvântul lui Dumnezeu”, în stare să înţelepţească, ele nu pot fi înţelese până la timpul cuvenit al Domnului; 2) că ele pot fi înţelese numai sub conducerea şi îndrumarea Spiritului Sfânt; 3) că totuşi, Spiritul Sfânt n-a fost exercitat ((280)) asupra căutătorului de Adevăr nici prin Scripturi nici prin vreun proces mintal, ci printr-un reprezentant viu al Spiritului — prin Mesajul Evangheliei dat printr-un serv tovarăş. Adevăratul copil al lui Dumnezeu, adevăratul căutător de Adevăr, care urmează direcţia cuvenită şi care se încrede în Domnul în mod cuvenit, conform Cuvântului Său, nici nu va ignora nici nu va respinge ajutorul pe care Dumnezeu a binevoit să-l dea prin învăţătorii din Biserică. El va căuta numai să găsească pe aceşti învăţători pe care Domnul îi ridică, şi să facă deosebirea dintre aceştia şi învăţătorii sectari; iar una dintre cele mai bune, mai sigure metode prin care va cunoaşte pe învăţătorii pe care Domnul îi va ridica, va fi prin observarea capacităţii lor de a explica simplu, limpede, clar, Cuvântul lui Dumnezeu — „scris mai dinainte pentru învăţătura noastră”.

Aceasta a fost singura recomandare oferită de Filip în misiunea sa pentru Adevăr. El fusese învăţat de Dumnezeu prin apostoli, iar acum putea la rândul lui să comunice urechii ascultătoare a famenului simpla istorie cum Isus venise în lume s-o răscumpere, cum murise pentru păcatele omului, cum înviase şi se înălţase în glorie; că acum, între timp, înainte de a binecuvânta lumea prin Cristos conform făgăduinţei, Dumnezeu cheamă o Turmă Mică de aleşi pentru a fi comoştenitori cu Isus în Împărăţie; şi că imediat ce această alegere va fi completată, Mesia (Isus, Capul, şi Biserica, Corpul Său) se vor manifesta lumii în gloria şi puterea domniei şi binecuvântării — mult aşteptatul Mesia, a cărui lucrare fusese prezisă de „toţi profeţii de la începutul lumii.”

Fără îndoială că Filip i-a explicat mai departe famenului că aceia care-L acceptau pe Cristos ca Mântuitorul lor şi care doreau să devină ucenicii Lui, luându-şi crucea ca să-L urmeze, trebuiau să-şi dea consimţământul la această chestiune prin botez. Se vede că nu i-a trebuit mult famenului ca să decidă care să fie cursul său; şi această promptitudine a inimii de a-L urma pe Miel oriunde El va conduce este indicată prin faptul că a fost gata să fie botezat.

Filip a fost gata să-l primească drept membru- tovarăş al Bisericii lui Cristos şi gata să-i facă simbolul introducerii în Corpul lui Cristos — botezul — imediat ce el a dat dovada că acceptase pe Domnul şi I se consacrase. El nu i-a cerut famenului nici să înveţe catechismul, nici să mărturisească altceva, după cum cei din Evul Mediu, bine intenţionaţi dar greşiţi, au promulgat ca necesar şi ca explicaţie a Bibliei. Şi nici n-a spus, „Acum îţi voi scrie numele şi ca atare vei fi considerat membru al Bisericii, şi-ţi voi procura o autorizaţie să propovăduieşti Evanghelia în Etiopia”. Nu, pe vremea aceea subiectul nu era confuz şi înceţoşat ca acum. Filip a propovăduit Evanghelia în simplitatea ei, iar famenul a primit-o în aceeaşi manieră; şi împreună cu Evanghelia a mers şi dreptul şi autoritatea de a o vesti. „Cine a auzit Cuvântul Meu, să spună întocmai Cuvântul Meu” (Ieremia 23:28). Toţi cei care au primit ungerea Spiritului, ungerea de la Cel Sfânt, sunt astfel recunoscuţi ca membri ai Preoţimii Împărăteşti, şi deplin împuterniciţi să spună mai departe vestea bună, după cum ocaziile şi împrejurările vor permite în mod cuvenit.