Vol. 14 Iulie-August 2007 Nr. 5

FIUL RISIPITOR

Luca 15:11-32

„Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta.” Vers. 18.

R 5434 W. T. 1 aprilie 1914 (pag. 106-108)

În privinţa pildei Fiului Risipitor au fost făcute comentariile următoare: „Una dintre capodoperele Marelui Învăţător” — David Gregg, D. D. „A fost numită în mod potrivit cununa şi mărgăritarul tuturor pildelor — Evanghelia în cadrul Evangheliei!” — D. S. Clark, D. D. „Frumuseţea şi patosul ei sunt neegalate în tărâmul ficţiunii” — R. H. McKim, D. D. „Seamănă mai mult cu o alegorie completă decât oricare altă pildă a Domnului nostru” — New Century Bible. Nici o altă pildă n-a influenţat atâtea inimi” — W. E. Burton, D. D.

Cadrul pildei arată obiectivul pentru care a dato Învăţătorul. În această pildă, ca şi în cele analizate anul trecut în toamnă, El căuta să arate fariseilor că poziţia lor în privinţa vameşilor şi a păcătoşilor era greşită. El arăta aici că atitudinea lor greşită faţă de poporul de rând era posibil să-i coste partea lor în Împărăţie.

În pildă, tatăl care avea doi fii evident reprezintă pe Iehova Dumnezeu. Cei doi fii reprezintă cele două clase generale în care se împărţea naţiunea lui Israel. Fiul mai mare reprezintă pe cei care stăteau pe scaunul lui Moise şi care au rămas loiali lui Dumnezeu în pretenţia lor exterioară cel puţin, şi în străduinţa lor exterioară de a ţine Legea Lui. Fiul mai mic reprezintă poporul de rând, nu atât de stricţi religios în privinţa idealurilor lor. Această clasă, fiul mai mic, şi-a folosit greşit privilegiile şi ocaziile ca membri ai naţiunii lui Israel, ca beneficiari ai făgăduinţelor divine. Ei şi-au risipit ocaziile în mulţumirea de sine. Erau cunoscuţi de alţii şi ei se recunoşteau ca vameşi şi păcătoşi — neîncercând să ducă o viaţă evlavioasă.

Această clasă a fiului mai mic, a vameşilor şi a păcătoşilor, îşi simţea degradarea, întocmai cum este descris în pildă. Ei erau flămânzi spiritual. Erau zdrenţăroşi. Simţeau dorinţa de a se întoarce în Casa Tatălui, dar ezitau să se întoarcă. Exact pe astfel de caractere le-a încurajat Isus spunând: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi vă voi da odihnă”. Isus reprezintă Casa Tatălui şi a îndemnat pe clasa fiului mai mic dintre evrei să aibă încredere că Tatăl îi va primi dacă vor veni la El pocăiţi.

Pilda ne spune că unii din această clasă, pocăiţi, s-au întors la Dumnezeu şi au fost iertaţi cu generozitate. Şi nu numai că au fost iertaţi, dar datorită pocăinţei lor li s-au acordat manifestări speciale ale favorii lui Dumnezeu. Reîntorcândune la pildă, tot acest lucru a fost ilustrat prin faptul că risipitorul şi-a simţit foamea şi nenorocirea şi a zis: Mă voi întoarce la casa tatălui meu. Şi pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, a fugit spre el, l-a îmbrăţişat, l-a compătimit şi l-a sărutat. Iar risipitorul a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Dar tatăl a zis slujitorilor săi: Aduceţi cea mai bună haină şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare; aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.

Aplicarea pildei

Ce măreţ ne ilustrează aceasta Iubirea lui Dumnezeu — lungimile şi lăţimile şi înălţimile şi adâncimile ei! Cea mai bună haină şi celelalte atenţii date celui pocăit ilustrează bine pregătirile pe care le-a făcut Dumnezeu pentru toţi cei care se întorc din căile păcatului la El. Haina şi toate binecuvântările sunt date prin Cristos — acoperindu-le toate imperfecţiunile naturii decăzute. Viţelul îngrăşat reprezintă în mod clar ((1006)) „ospăţul de lucruri grase” pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru clasa care se căieşte. Isa. 25:6-8.

Dacă facem o aplicare specială a pildei, putem spune că timpul a fost Cincizecimea, când Tatăl la acceptat pe risipitor, l-a sărutat şi a pus pe el haina dreptăţii lui Cristos, dată prin sacrificiul Său şi acordată fără plată tututor celor care în acest Veac vin la Tatăl prin El. Ospăţul şi veselia pot bine reprezenta promisiunile binecuvântate ale lui Dumnezeu, aplicabile celor care sunt acoperiţi cu haina dreptăţii lui Cristos şi acceptaţi în familia lui Dumnezeu prin concepere de Spirit sfânt.

Acesta este Ospăţul Nunţii reprezentat în altă pildă a Domnului nostru (Mat. 22:2-14). Fratele mai mare din lecţia noastră a fost de fapt invitat dar a refuzat. N-a vrut să intre. A fost gelos că tatăl a primit pe tânărul risipitor. Acest spirit gelos din partea fariseilor se pare că a împiedicat pe mulţi dintre ei să aprecieze darul lui Dumnezeu în Cristos. Întocmai cum se arată în pilde, ei au refuzat să intre.

Pilda îl reprezintă pe tatăl implorându-l pe fiul mai mare să intre şi să stea la ospăţ, bucurându-se de revenirea fratelui său; dar el a fost mânios şi a refuzat. La fel clasa fratelui mai mare dintre evrei n-a arătat spiritul potrivit celor pentru care au fost intenţionate privilegiile împărăteşti, toţi aceştia trebuind să fie blânzi, iubitori, asemănări ale iubitului Fiu al lui Dumnezeu în bunăvoinţa lor generoasă faţă de toţi care doresc să vină la Tatăl.

Refuzul fratelui mai mare de a participa la festivităţi ne aminteşte de altă pildă a Domnului cu privire la Ospăţul Nunţii (Luca 14:15-24). Cei care au fost iniţial invitaţi n-au apreciat; unul a mers la gospodăria lui, iar altul la negustoria lui. Ei n-au onorat pe gazda care-i invitase la banchetul său. Atunci slujitorii au fost trimişi pe drumuri şi pe uliţe să adune pe toţi cei care doreau să vină, iar apoi au fost trimişi să invite pe toţi de peste tot care doreau să participe la ospăţ; şi în final a fost găsit numărul deplin preorânduit să fie din această clasă.

Principiile se aplică larg

Deşi pilda din lecţia noastră a ilustrat cele două clase de evrei, principiile prezentate în ea sunt aplicabile în mod mai general. De exemplu, există în lume caractere nobile cărora le place să facă ce este drept — oameni care au moştenire bună prin naştere şi după naştere au mediu de viaţă bun, şi care aparent ar trebui să fie primii aleşi de Dumnezeu ca să fie comoştenitori cu Fiul Său în marea Împărăţie care va binecuvânta omenirea în general. Totuşi, Scripturile sunt clare, că nu se poate aştepta ca mulţi de acest fel să fie din clasa Împărăţiei — nu fiindcă Dumnezeu nu este dispus să-i primească din cauza educaţiei, bogăţiei şi bunelor moravuri, ci fiindcă tocmai aceste caracteristici îi fac să fie mai puţin gata să accepte condiţiile.

Toţi sunt păcătoşi, fie că ştiu fie că nu. Toţi ar trebui să fie destul de oneşti ca să mărturisească acest fapt; şi Dumnezeu cere chiar această onestitate, chiar această mărturisire a nevoii noastre, înainte ca meritul lui Cristos să ne poată fi atribuit ca acoperire a neajunsurilor. Această clasă mai bună, reprezentată prin fratele mai mare, pare să simtă că în comparaţie cu straturile mai joase ale societăţii ei sunt însăşi perfecţiunea şi că Dumnezeu sigur îi doreşte. Declaraţia Lui însă este că nu mulţi mari, nu mulţi de neam ales, nu mulţi învăţaţi, nu mulţi înţelepţi sunt aleşi, ci mai ales lucrurile neînsemnate ale acestei lumi, bogaţi în credinţă, să fie moştenitori ai Împărăţiei.

Dumnezeu evident doreşte să aibă o clasă destul de onestă ca să-şi recunoască propriile imperfecţiuni şi propria nevrednicie de favorurile Sale. Făcând astfel, El îi va binecuvânta cu o cunoştinţă despre ei înşişi şi despre dreptatea Sa; în timp ce alţii, mulţumiţi de sine şi nedispuşi să accepte harul lui Dumnezeu în Cristos sau să-şi mărturisească nevoia de vreo acoperire pentru neajunsurile lor, nu sunt destul de umiliţi ca să fie din clasa pe care Domnul o doreşte pentru marea lucrare a slavei în curând.

Astfel se întâmplă că majoritatea celor care acceptă favoarea lui Dumnezeu şi devin copiii Săi sunt din clasa fratelui mai mic — cea descrisă de apostol — nu mulţi bogaţi, nu mulţi de neam ales, nu mulţi învăţaţi, nu mulţi înţelepţi, ci mai ales săracii acestei lumi, bogaţi în credinţă. Aceştia au ureche să audă invitaţia „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”. Aceştia au inimi să răspundă la această invitaţie. Ei îşi dau seama de starea lor nenorocită şi de nevoia lor de ajutor, pe când ceilalţi care trăiesc vieţi mai deschise adesea nu recunosc nevoia lor de iertare şi ajutor.

Poate că nici o altă pildă n-a fost de atâta ajutor pentru cei săraci şi nevoiaşi, pentru cei păcătoşi şi cei slabi care au dorinţa să se întoarcă din căile păcatului şi să fie primiţi înapoi în familia lui Dumnezeu. Ei văd propria lor imagine în această pildă şi sunt încurajaţi că ea Îl prezintă pe Tatăl ca fiind dispus să-i primească. Este cu totul contrar ideii nutrite în general de păcătoşi. Caracterul Tatălui ceresc le-a fost atât de denaturat de crezurile Veacurilor Întunecate, încât ei se tem de El şi nu aşteaptă o primire bună din partea Lui. Pe măsură ce ideea corectă despre caracterul lui Dumnezeu ajunge la cei săraci şi depravaţi, ei primesc o sugestie de speranţă din această pildă şi din alte Scripturi. Această speranţă duce şi ajută pe mulţi la o întoarcere deplină şi la o predare deplină Dumnezeului întregului har.

Risipitorul este prezentat ca venindu-şi în fire, trezindu-se la înţelegerea necesităţii sale acute, ajungând la o cunoştinţă a faptului că tatăl său are din belşug şi probabil va fi dispus să-l lase să aibă o parte din binecuvântarea pe care el n-o merită. Expresia lui, „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu”, reprezintă atitudinea care ar trebui să fie a tuturor celor care se pocăiesc — atitudinea pe care toţi creştinii ar trebui să-i ajute s-o obţină — o sprijinire pe iubirea şi mila Tatălui ceresc şi pe pregătirea pe care El a făcut-o în Cristos Isus, pentru iertarea păcatelor lor şi pentru primirea lor din nou în iubirea şi grija Sa, pentru întoarcerea lor în staul şi la armonie cu Cel de la care curg toate binecuvântările.