FONDAREA CELUI DE-AL DOILEA TEMPLU

Ezra 3:1-4; 5

„Intraţi cu mulţumiri pe porţile Lui, cu laude în curţile Lui!” Psa. 100:4

R 4894a W. T. 1 octombrie 1911 (pag. 379-380)

Călătoria din Babilon la Ierusalim a durat aproximativ cinci luni. Ezra, cu mica sa ceată, a făcut mai târziu călătoria în patru luni. Ne putem bine imagina entuziasmul acestei cete de captivi, din toate seminţiile, oameni de toate vârstele. Câţiva dintre cei mai în vârstă şi-au amintit că văzuseră ţara şi cetatea în copilăria lor.

Sosiţi la destinaţie, au găsit o ruină groaznică. Mâna distrugătoare a timpului cooperase cu focurile distructive ale armatei lui Nebucadneţar, cu şaptezeci de ani înainte. Să se locuiască în cetate nu prea era posibil. Poporul s-a împrăştiat în ţară împrejur pe o distanţă de treizeci şi doi de kilometri. În primul rând, s-a dat atenţie în mod cuvenit la confort, pregătind locuinţe, cultivând măslini şi viţă de vie. Dar la puţin timp după aceea sentimentul religios i-a stimulat să se pregătească pentru a oferi închinare formală lui Dumnezeu, al cărui popor favorizat erau încântaţi să fie iarăşi.

Mai întâi, altarul a fost construit pe înălţimea Muntelui Moria, presupus a fi chiar locul unde Avraam îşi oferise fiul, pe Isaac — chiar locul unde fusese plasat altarul din templul lui Solomon. A început închinarea divină şi s-a ţinut Sărbătoarea Corturilor în luna a şaptea. În primăvara următoare erau gata să înceapă reconstrucţia templului, şi a început prin punerea temeliei lui. Entuziasmul poporului pentru închinare adevăratului Dumnezeu este observat în legătură cu acest serviciu; şi anume, a fost ţinută o sărbătoare pentru punerea temeliei şi poporul a strigat şi a plâns pe rând gândindu-se la bunătatea lui Dumnezeu, şi a căutat să-şi aplice iarăşi promisiunile divine.

În această privinţă citim că unii dintre cei foarte bătrâni dintre ei, care cunoscuseră templul iniţial al lui Solomon, au plâns, poate socotind că cel pe care îl fondau ei va fi mult mai puţin glorios decât al lui Solomon.

Veştile despre întoarcerea poporului şi ale începerii rezidirii templului Domnului s-au răspândit printre poporul ţării, care, în unele privinţe cel puţin, erau recunoscuţi ca vrăjmaşi ai lui Israel. Acum însă doreau să pună mâna şi să participe la construirea noului templu. Ei au făcut propuneri în această privinţă, spunând: „Să zidim şi noi cu voi; căci şi noi chemăm ca şi voi pe Dumnezeul vostru şi-I aducem jertfe din zilele lui Esar-Hadon, împăratul Asiriei, care ne-a adus aici”.

Totuşi, această ofertă a fost refuzată, cu răspunsul: „Nu aveţi nimic cu noi, ca să construiţi împreună cu noi casa Dumnezeului nostru; ci noi singuri o vom construi Domnului, Dumnezeului lui Israel, cum ne-a poruncit împăratul Cirus, împăratul Persiei”. Atunci aceşti oameni respinşi au căutat să întârzie lucrarea şi să împiedice construirea templului. Ei chiar au angajat avocaţi pentru a zădărnici lucrarea, la curtea împăratului Cirus în Persia, şi în zilele fiului său, Cambises, până când împăratul Darius a venit la tron. Acesta din urmă a urmat politica iniţială a lui Cirus şi a dat deplină autoritate pentru continuarea lucrării în Ierusalim.

A FOST LUATĂ ATITUDINEA POTRIVITĂ?

Mulţi au spus că evreii în această chestiune s-au arătat înguşti la minte şi bigoţi; că ei ar fi trebuit să fie bucuroşi să aibă ajutorul şi cooperarea vecinilor lor în construirea templului şi în toate aranjamentele închinării lui Dumnezeu; ar fi trebuit să aibă spirit misionar.

Nu este aşa, răspundem noi. Calea lor a fost singura potrivită când înţelegem termenii şi condiţiile în care Dumnezeu lucra cu Israel. Nu aveau împuternicirea să facă israeliţi din celelalte naţiuni; ei, ca naţiune, au fost aleşi sau selectaţi de Dumnezeu să stabilească şi să ofere sacrificiile şi închinarea pe care Dumnezeu a rânduit-o prin Moise. Nu aveau libertatea să schimbe sau să îmbunătăţească proiectul divin şi să aducă pe alţii în naţiunea „aleasă”. Exista de fapt o metodă prin care cei dinafară, neisraeliţii, puteau deveni israeliţi — devenind „prozeliţi ai porţii”, dar în niciun alt mod decât prin această renunţare deschisă, publică la voinţa lor şi prin devotare lui Iehova putea cineva să devină participant la promisiunile divine făcute numai seminţei lui Avraam.

Evreii urmează încă aranjamentul divin făcut pentru ei, ţinându-se la distanţă de alte religii şi reţinându-se de la căsătoria cu persoane dintre alte popoare. Dumnezeu a păstrat astfel această naţiune separată de toate celelalte; şi El ne spune de ce. El are pentru ei un mare loc în programul divin. Ei vor deveni iarăşi poporul lui Dumnezeu, reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ, după ce Biserica aleasă va fi fost completată şi va fi fost glorificată pe planul ceresc. Aceasta din urmă va constitui Sămânţa spirituală a lui Avraam şi Împărăţia spirituală a lui Dumnezeu, în timp ce primii vor constitui sămânţa pământească a lui Avraam şi vor fi reprezentanţii pământeşti ai Împărăţiei lui Dumnezeu pentru lume. La aceste două Seminţe se face referire în promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam, spunând: „Sămânţa ta va fi ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării”. Şi prin aceste două Seminţe, cea spirituală şi cea naturală, binecuvântarea lui Dumnezeu de restabilire va fi revărsată în scurt timp peste omenire în general, sub domnia lui Mesia timp de o mie de ani.

METODA ISRAELULUI SPIRITUAL

Aceeaşi metodă trebuie să fie respectată de Israelul spiritual — „Templul lui Dumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi voi”. Nu pietrele dinafară, neconsacrate, sunt dorite în acest Templu. Lumea să zidească ce este al ei. Dumnezeu Însuşi este constructorul Bisericii, care este Corpul lui Cristos, Templul Spiritului sfânt. Dumnezeu le permite celor consacraţi ai Săi să fie asociaţi cu El în zidirea acestui Templu; după cum declară sf. Pavel, sfinţii, sub îndrumarea Spiritului sfânt, trebuie să se zidească unul pe altul în „credinţa preasfântă” (Iuda 20). Nu există absolut niciun loc pentru lucrătorii pământeşti în legătură cu această mare lucrare a lui Dumnezeu acum în desfăşurare.

A rezultat un rău incalculabil din neobservarea acestei chestiuni cum se cuvine. Copiii acestei lumi şi copiii Împărăţiei lui Dumnezeu prea adesea se unesc, după modul sugerat în studiul nostru. Rezultatul întotdeauna este să se introducă spiritul lumesc şi să se acorde minţii lumeşti o măsură de control în ceea ce priveşte lucrurile spirituale, despre care ei nu au nicio cunoştinţă adevărată — „Omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte.” 1 Cor. 2:14.