Gânduri în legătură cu sărbătoare cinei de amintire – VDM 4.4

 

GÂNDURI ÎN LEGĂTURĂ CU SĂRBĂTOAREA CINEI DE AMINTIRE

„Pentru că, de câte ori mâncaţi Pâinea aceasta şi beţi Paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” 1 Corinteni 11:26.

W. T. 15 martie 1916 (pag. 83-87)

Perioada Paştilor, aşa cum este sărbătorită de evrei, se apropie, în acest an începând din 17 aprilie. Dar interesul creştinilor se centrează în această perioadă în special pe junghierea mielului, care preceda Sărbătoarea Paştilor, şi care tipifica Mielul lui Dumnezeu, Isus Cristos. Sărbătorirea de către noi a acestei perioade de Paşti este legată prin urmare de marele Antitip. Cu această ocazie, noi ca şi creştini comemorăm cel mai mare eveniment din istorie, moartea ca jertfă a Mântuitorului lumii. În acest an sărbătoarea noastră începe în mod cuvenit în seara zilei de 16 aprilie, după ora 6, care este începutul lui 14 Nisan.

Noi regretăm mult faptul că deşi milioane de creştini declaraţi şi evrei vor sărbători prin unele ceremonii formale şi într-o manieră formală acest eveniment care este cel mai important, totuşi numai puţini din aceste religii discern semnificaţia reală a sărbătorii. Dacă mintea lor ar putea fi cu totul trezită ca să înţeleagă adevărata semnificaţie, ar fi o reînsufleţire religioasă aşa cum lumea n-a mai cunoscut. Dar, după cum spune Sf. Pavel, „dumnezeul acestei lumi a orbit minţile” multora; şi chiar unii ai căror ochi ai înţelegerii sunt parţial deschişi, după cum îi descrie Sf. Petru, sunt orbi şi incapabili de a vedea departe. Ei sunt incapabili de a vedea lucrurile adânci ale lui Dumnezeu în privinţa acestor ceremonii, care sunt sărbătorite de mai bine de trei mii de ani, în tip şi antitip.

Israeliţilor li s-a poruncit să sărbătorească Paştile ca prima trăsătură a legii şi ca unul din cele mai mari momente comemorative ale lor ca naţiune. De aceea aflăm că în oarecare măsură Paştile este sărbătorit de evreii din toate părţile lumii, chiar şi de către cei care pretind că sunt agnostici. Ei au totuşi o măsură de respect pentru Paşti ca obicei antic. Dar nu este oare straniu că având inteligenţa pe care mulţi dintre prietenii noştri evrei o au, ei nu s-au gândit vreodată că merită să cerceteze sensul acestei sărbători?

De ce a fost înjunghiat şi mâncat mielul de paşti? De ce a fost stropit sângele pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus? Desigur, aşa a poruncit Dumnezeu; dar care a fost motivul care a stat la baza poruncii divine — care este învăţătura, care este obiectivul? Cu adevărat un Dumnezeu raţional dă porunci raţionale; şi la timpul cuvenit Iehova are să-l facă pe poporul Său credincios să înţeleagă semnificaţia fiecărei cerinţe. Dacă evreul îşi poate da seama că ziua lui de Sabat este un tip al epocii viitoare de odihnă şi binecuvântare, de eliberare de sub trudă, necaz şi moarte, de ce n-ar putea el să vadă că în mod asemănător toate trăsăturile instituţiei Mozaice au fost intenţionate de Domnul pentru a preumbri diferitele binecuvântări care vor fi acordate „la timpul cuvenit”?

ROADELE DINTÂI ŞI ROADELE TÂRZII

Binecuvântaţi sunt cei ai căror ochi pot vedea că Isus a fost într-adevăr „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”; că anularea păcatului lumii va fi efectuată prin plătirea pedepsei omului, prin aplicarea la timpul cuvenit a meritului jertfei lui Isus pentru păcatele întregii omeniri. Numai Biserica a primit până acum din meritul jertfei morţii lui Isus. Mult favorizaţi sunt cei care pot vedea că după cum întreaga lume şi-a pierdut favoarea divină şi a venit sub condamnarea la moarte, cu însoţitorii ei, tristeţea şi durerea, tot aşa a fost necesar să fie făcută o satisfacere a Dreptăţii înainte ca această condamnare sau blestem să poată fi îndepărtată; şi că de aceea, după cum declară Apostolul, „Cristos a murit pentru păcatele noastre” — „Cel drept pentru cei nedrepţi”, pentru ca El să ne poată aduce înapoi la Dumnezeu. Astfel El a deschis o cale nouă — o cale spre viaţă veşnică.

În Scripturi Biserica este numită „Biserica celor întâi-născuţi”, „cele dintâi roade ale creaturilor Sale, „cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel” (Evrei 12:23; Iacov 1:18; Apocalipsa 14:4). Aceste expresii implică faptul că în cele din urmă în familia lui Dumnezeu se vor naşte mai târziu şi alţii; implică roade târzii. Creştinii în general par să treacă cu vederea aceste Scripturi, în privinţa aplicării lor, şi au ajuns să înţeleagă în general că numai aceia vor fi vreodată mântuiţi care sunt denumiţi în Biblie roadele dintâi — că nu vor mai fi roade târzii.

Dar tipul Paştilor indică faptul că scopul lui Dumnezeu a fost să salveze pe toţi israeliţii; şi ei ca naţiune reprezintă pe toţi aceia din omenire care vor veni vreodată în armonie cu Dumnezeu şi li se va da viaţă veşnică în Ţara Făgăduită. Să remarcăm că au fost două Paşti — cele în care numai întâii-născuţi au fost cruţaţi; şi altele mai mari la Marea Roşie, când prin putere divină toată naţiunea Israel a fost eliberată miraculos şi condusă prin canalul mării pregătit în mod special pentru ei, prin intensificarea vânturilor şi a mareelor. Aceştia au trecut cu încălţămintea uscată şi au fost salvaţi; în timp ce oştile lui faraon, reprezentând pe toţi aceia care în cele din urmă vor merge în moartea a doua, au fost nimicite în mare. Paştile de la Marea Roşie ilustrează eliberarea finală de sub puterea păcatului şi morţii a fiecărei creaturi din rasa lui Adam care doreşte să vină în armonie cu Domnul şi să I se închine, a tuturor care vor deveni parte din Israel; deoarece nici un israelit n-a rămas în robia egipteană.

RESPONSABILITATEA ÎNTÂILOR- NĂSCUŢI

Dar aceste Paşti nu sunt cele pe care le vom sărbători noi. Noi vom sărbători antitipul trecerii îngerului peste întâii-născuţi ai lui Israel în ţara Egiptului. Numai întâii-născuţi ai lui Israel au fost în pericol în noaptea aceea în Egipt, deşi eliberarea întregii naţiuni depindea de salvarea, de cruţarea celor întâi-născuţi. Astfel numai întâii-născuţi dintre fiii lui Dumnezeu de pe planul uman, Biserica lui Cristos, sunt cruţaţi acum în timpul acestei nopţi a Vârstei Evanghelice; numai aceştia sunt în pericol din partea îngerului nimicitor. Aceştia sunt cu toţii ((268)) sub sângele stropit.

Noi vedem, în armonie cu toate Scripturile, că numai „turma mică”, „cele dintâi roade ale creaturilor Sale”, „Biserica întâilor-născuţi” sunt cruţaţi, se trece peste ei în timpul vârstei prezente. Vedem că restul omenirii, care vor dori să urmeze pe marele Moise antitipic când în vârsta care urmează acesteia El va conduce poporul afară din robia Păcatului şi Morţii, nu sunt acum în pericol de nimicire veşnică — ci numai întâii-născuţi.

Biserica întâilor-născuţi sunt aceia din omenire cărora, mai înainte de restul rasei, li s-au deschis ochii înţelegerii spre a-şi da seama de starea lor de robie şi de nevoia lor de eliberare, precum şi de bunăvoinţa lui Dumnezeu de a-Şi îndeplini faţă de ei toate promisiunile. Mai mult, ei sunt din aceia care au răspuns la harul lui Dumnezeu, au făcut o consacrare deplină faţă de El şi faţă de serviciul Său, şi în schimb au fost concepuţi de Spiritul Sfânt. A rămâne sau nu în Casa Credinţei — sub sângele stropirii, pentru aceştia este o problemă de viaţă sau moarte.

Pentru această clasă a ieşi de sub sânge ar însemna a nesocoti îndurarea divină. Ar însemna că ei fac în ciuda bunătăţii divine; şi că, după ce s-au bucurat de partea lor din îndurarea lui Dumnezeu aşa cum este reprezentată în sângele Mielului, ei nu o apreciază. Pentru aceştia Scripturile spun că „nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcat”; „Cristos nu mai moare”. Ei trebuie să fie socotiţi ca adversari ai lui Dumnezeu, a căror soartă a fost simbolizată prin nimicirea întâilor-născuţi din Egipt. Biserica întâilor-născuţi, prin conceperea Spiritului Sfânt şi prin cunoştinţa şi privilegiile mai multe de care se bucură în toate modurile, ei au o mult mai mare responsabilitate decât lumea; pentru că deocamdată ei sunt singurii în pericol de moartea a doua. Aceasta este lecţia tipului Paştilor, şi se aplică numai la creştinii adevăraţi.

Curând noaptea de păcat şi moarte va fi trecut, dimineaţa glorioasă a eliberării va fi venit, şi Cristosul, antitipicul Moise, va conduce, va elibera tot poporul lui Dumnezeu — pe toţi care, ajungând să cunoască voinţa lui Dumnezeu, vor fi bucuroşi s-o respecte, s-o onoreze şi să se supună. Acea Zi de Eliberare va fi întreaga Vârstă Milenară, la sfârşitul căreia tot răul şi toţi răufăcătorii, simbolizaţi prin oastea egipteană, vor fi complet îndepărtaţi în moartea a doua — nimicire.

ISUS, MIELUL NOSTRU DE PAŞTI

Apostolul Pavel identifică hotărât şi clar în Mielul de Paşti pe Domnul nostru Isus, spunând, „Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare”. El ne informează că noi toţi avem nevoie de sângele stropirii, nu pe casele noastre, ci pe inimile noastre. Noi trebuie să ne împărtăşim din Miel, trebuie să ne însuşim meritul lui Cristos, valoarea jertfei Sale; de asemenea trebuie să mâncăm din pâinea nedospită a Adevărului, dacă vrem să fim tari şi pregătiţi pentru eliberare în Dimineaţa Noii Dispensaţii. Astfel noi ne îmbrăcăm cu Cristos, nu numai prin credinţă, ci tot mai mult ne îmbrăcăm cu caracterul Său şi suntem transformaţi în chipul Său glorios în inima şi viaţa noastră.

Noi trebuie să ne hrănim cu Cristos aşa cum evreii s-au hrănit cu mielul literal. În locul ierburilor amare, care le-a crescut şi ascuţit pofta, noi avem experienţe amare şi încercări pe care Domnul le pregăteşte pentru noi, şi care ne ajută să ne dezbărăm de iubirea lucrurilor pământeşti şi ne dă poftă crescută de a ne hrăni din Miel şi din Pâinea nedospită a Adevărului. Noi, de asemenea, trebuie să ne aducem aminte că n-avem aici o cetate care rămâne; ci, ca peregrini, străini, cu toiagul în mână, trebuie să ne încingem pentru călătoria spre Canaanul ceresc, spre toate lucrurile glorioase pe care le are Dumnezeu în păstrare pentru Biserica întâilor-născuţi, în asociere cu Răscumpărătorul, ca regi şi preoţi pentru Dumnezeu.

Domnul nostru Isus de asemenea S-a identificat pe Sine pe deplin cu Mielul de Paşti. În noaptea când a fost vândut, chiar înainte de răstignire, El i-a adunat pe apostolii Săi în odaia de sus, spunând, „Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi”. A fost necesar pentru ei ca evrei să sărbătorească Cina de Paşti în noaptea aceea — noaptea aniversării junghierii mielului de Paşti din Egipt, a salvării întâilor-născuţi tipici de „prinţul acestei lumi” cel tipic — Faraon — la aceeaşi dată la care Mielul de Paşti adevărat trebuia să fie junghiat. Dar de îndată ce cerinţele tipului au fost îndeplinite, Domnul nostru Isus a instituit o nouă comemorare pe temelia veche, spunând, „Faceţi aceasta în amintirea Mea”.

PRIMA SEMNIFICAŢIE A PÂINII ŞI A PAHARULUI

Ne amintim împrejurările primei Cini de amintire — binecuvântarea Pâinii şi Paharului, a rodului viţei; şi declaraţia Domnului nostru că acestea reprezintă trupul Său frânt şi sângele Său vărsat, şi că toţi urmaşii Lui trebuie să se împărtăşească, nu numai hrănindu-se din El, ci şi frângându-se cu El; nu numai împărtăşindu-se din meritul sângelui Său, a jertfei Sale, ci şi punându-şi viaţa în serviciul Său, prin cooperare cu El în toate modurile, pentru a putea să se împărtăşească mai târziu de toată gloria şi onoarea Sa în Împărăţie. Cât sunt de preţioase aceste gânduri pentru aceia care sunt cum se cuvine în armonie cu Domnul nostru!

Prezentând ucenicilor pâinea nedospită ca simbol comemorativ, Isus a spus, „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu”. Sensul evident al cuvintelor Sale este, aceasta simbolizează sau reprezintă trupul Meu. Pâinea n-a fost în realitate trupul Său; căci trupul Său nu fusese încă frânt în nici un sens. În nici un sens n-ar fi fost posibil ca ei să se împărtăşească din El în realitate sau în mod antitipic, jertfa nefiind încă sfârşită. Dar tabloul este complet când recunoaştem că pâinea nedospită (pură, nefermentată) reprezintă trupul fără păcat al Domnului nostru — aluatul fiind sub Lege un simbol al păcatului, şi în mod special recomandat a fi îndepărtat cu ocazia Paştilor. Cu altă ocazie Isus a dat o lecţie care intrepretează pentru noi acest simbol. El a spus, „Pâinea lui Dumnezeu este Acela care se coboară din cer şi dă lumii viaţa”. „Eu sunt Pâinea vieţii.” „Eu sunt Pâinea vie, ((269)) care S-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din Pâinea aceasta, va trăi în veac; şi Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii.” Ioan 6:33, 35, 51.

Pentru a aprecia cum trebuie să mâncăm, sau să ne însuşim această Pâine vie, este necesar să înţelegem ce înseamnă pâinea. Conform explicaţiei date acestui subiect de către Domnul nostru, El Şi-a sacrificat trupul pentru noi. El nu Şi-a sacrificat existenţa preumană ca fiinţă spirituală, deşi El a lăsat-o pe aceasta împreună cu gloria ei pentru a putea lua natura noastră umană. Faptul că Domnul nostru Isus a fost sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi — fără nici o contaminare de la tatăl Adam, şi de aceea fără păcat — I-a permis să devină Răscumpărătorul lui Adam şi al rasei lui, I-a permis să-Şi dea viaţa „o răscumpărare pentru toţi, care să fie mărturisit la timpul cuvenit”. 1 Timotei 2:3-6.

Când vedem că natura pură, fără pată a Domnului nostru Isus a fost depusă pentru păcătoşi, ne dăm seama ce suntem privilegiaţi să ne însuşim. Tocmai ceea ce a depus El pentru noi trebuie să „mâncăm”, să ne însuşim; adică, viaţa Sa umană perfectă a fost dată pentru a răscumpăra rasa omului de sub condamnarea morţii, pentru a le permite oamenilor să se întoarcă la perfecţiune umană şi la viaţă veşnică, dacă vor vrea; şi noi trebuie să ne dam seama de acest lucru şi să-L acceptăm ca Salvatorul nostru din moarte. Totuşi, Scripturile ne arată că dacă Dumnezeu ar considera toate păcatele din trecut anulate, şi ne-ar recunoaşte ca având drept la perfecţiune umană, aceasta nu ne-ar face perfecţi, nici nu ne-ar da dreptul la viaţă veşnică.

Pentru ca oricine din rasa lui Adam să poată avea folos de jertfa lui Isus, a fost necesar ca El să învie din mormânt pe planul vieţii divine, ca El să se înalţe la Tatăl şi să depună în mâinile Dreptăţii meritul morţii Sale de jertfă, şi să primească de la Tatăl „toată puterea în cer şi pe pământ”. În privinţa lumii a fost de asemenea necesar ca la timpul cuvenit al Tatălui El să se întoarcă spre pământ, o Fiinţă glorioasă Divină, apoi să fie Mijlocitor, Profet, Preot şi Rege pentru întreaga lume, ca să ajute să se întoarcă la perfecţiune şi la armonie cu Dumnezeu pe toţi cei care se vor folosi de privilegiile minunate care vor fi oferite atunci.

Biserica din această vârstă Evanghelică primeşte această binecuvântare prin credinţa în Răscumpărătorul lor; adică, îndreptăţire prin credinţă — nu îndreptăţire la o natură spirituală, pe care noi n-am avut-o niciodată şi n-am pierdut-o niciodată, şi pe care Cristos n-a răscumpărat-o; ci îndreptăţire la natură umană, pe care Tatăl Adam a avut-o şi a pierdut-o, şi pe care Cristos a răscumpărat-o dându-Şi trupul Său fără păcat, viaţa Sa umană perfectă, ca jertfa noastră de Răscumpărare. Împărtăşirea din pâinea nedospită cu ocazia Comemorării, prin urmare, înseamnă pentru noi în primul rând însuşirea de către noi, prin credinţă, a îndreptăţirii la dreptul de viaţă umană — un drept la viaţă umană — cu toate privilegiile ei, pe care Domnul nostru pe propria Sa cheltuială l-a cumpărat pentru noi. La fel, rodul viţei simbolizează în primul rând viaţa Mântuitorului nostru dată pentru noi, viaţa Sa umană, Fiinţa Sa, sufletul Său, vărsat până la moarte pentru noi; iar însuşirea acestuia de către noi de asemenea înseamnă, în primul rând, acceptarea de către noi a drepturilor şi privilegiilor Restabilirii asigurate prin sacrificarea lor de către Domnul nostru.

SEMNIFICAŢIA MAI ADÂNCĂ A PÂINII ŞI PAHARULUI

Acum să notăm că obiectivul lui Dumnezeu în îndreptăţirea prin credinţă a Bisericii în această vârstă Evanghelică, mai înainte de îndreptăţirea lumii în vârsta Milenară prin fapte de ascultare, este chiar pentru scopul permiterii acestei clase care acum vede şi aude, care acum apreciază marele sacrificiu pe care Iubirea l-a făcut pentru om, să-şi prezinte corpurile o jertfă vie, şi astfel să aibă parte cu Domnul Isus în jertfa Sa — ca membri ai corpului Său. El nu S-a referit direct la acest sens mai adânc al Comemorării. Acesta a fost fără îndoială unul dintre lucrurile la care S-a referit când a spus, „Mai am să vă spun multe, dar acum nu le puteţi purta. Dar când vine Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot Adevărul . . . şi vă va vesti cele viitoare”. Ioan 16:12, 13.

Acest Spirit al Adevărului, puterea şi influenţa Tatălui acordate prin Cristos, vorbind prin Apostolul Pavel, explică clar semnificaţia înaltă a Comemorării; deoarece Sf. Pavel scriind către Biserica consacrată, spune, „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtăşie a Trupului lui Hristos?” — părtăşia cu Cristos ca jertfitori împreună cu El chiar până la moarte, ca prin aceasta noi să putem fi socotiţi părtaşi cu El la gloria pe care El a primit-o ca răsplată a credincioşiei Sale? — „Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură Pâine, un singur Trup.” 1 Corinteni 10:16, 17.

Ambele vederi asupra acestei ceremonii impresionante sunt foarte importante. Întâi de toate este esenţial să vedem îndreptăţirea noastră prin jertfa Domnului nostru. Apoi este potrivit ca noi să ne dăm seama că Cristosul întreg, compania unsă întreagă este, din punct de vedere divin, un Corp compus din mulţi membri, al cărui Cap este Isus (1 Cor. 12:12-14), şi că acest Corp, această Biserică, trebuie să fie frântă ca întreg — că fiecare membru al ei trebuie să devină o copie a Domnului Isus şi trebuie să umble în urmele Sale de sacrificiu. Noi facem aceasta dându-ne viaţa pentru fraţi, cum Şi-a dat-o Isus — direct pentru fraţii Săi evrei, dar de fapt pentru întreaga lume, conform scopului Tatălui.

Nu viaţa noastră spirituală o dăm, întocmai cum nici Isus nu Şi-a dat viaţa spirituală. După cum El Şi-a sacrificat fiinţa Sa reală, perfectă, umanitatea Sa, tot aşa şi noi trebuie să ne sacrificăm eul nostru îndreptăţit, socotit perfect prin meritul lui Isus, dar nu perfect în realitate. În mod asemănător, Pâinea şi Paharul reprezintă suferinţă. Boabele de grâu trebuie să fie zdrobite şi măcinate înainte de a putea deveni pâine pentru oameni; ele ((270)) nu-şi pot păstra viaţa şi individualitatea ca boabe. Strugurii trebuie supuşi presiunii care să le extragă tot mustul, trebuie să-şi piardă identitatea ca struguri, pentru a deveni elixir dătător de viaţă pentru lume. Tot aşa este şi cu compania Cristosului, Cap şi Corp. Astfel vedem frumuseţea şi forţa declaraţiei lui Pavel, că, copiii Domnului sunt participanţi la aceeaşi Pâine şi la acelaşi Pahar. Dar ceea ce este important este sângele Său, valoarea jertfei Sale. Sângele nostru are valoare numai datorită meritului Său care ne este socotit, numai pentru că noi suntem membri ai Corpului Său.

Domnul nostru spune clar că Paharul, rodul viţei, reprezintă sângele; adică viaţa — nu viaţa reţinută, ci viaţa vărsată, cedată — sacrificată. El ne spune că viaţa Sa vărsată a fost pentru iertarea păcatelor; şi că toţi care vreau să fie ai Lui trebuie să bea din ea, trebuie să-I accepte jertfa şi să şi-o însuşească prin credinţă. Ei trebuie să primească viaţă din această sursă. Nu este potrivit ca cineva să pretindă nemurirea în afară de Cristos. Nu este potrivit să se spună că viaţa este rezultatul ascultării de Lege. Nu este potrivit să se spună că credinţa în vreun mare învăţător şi ascultarea de instrucţiunile lui înseamnă acelaşi lucru şi aduce viaţă veşnică. Nu există nici o altă cale de a obţine viaţă veşnică decât prin sângele o dată vărsat ca preţ de Răscumpărare pentru lumea întreagă. „Nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4:12). Tot aşa nu este nici o altă cale prin care să putem ajunge la natura cea nouă decât prin acceptarea invitaţiei Domnului de a bea din Paharul Său şi de a fi frânţi împreună cu El ca membri ai aceleiaşi Pâini, de a fi îngropaţi cu El în botezul în moartea Sa, şi astfel să fim cu El în învierea Sa în glorie, onoare şi nemurire. Romani 6:3-5; 2:7.

SĂRBĂTORIREA ÎN ÎMPĂRĂŢIE

Cu ocazia instituirii Cinei de Amintire, scumpul nostru Domn, ca deobicei, a avut ceva de spus despre Împărăţie, tema fiecărui discurs al Său. Cei cărora le promisese o parte în Împărăţie dacă erau credincioşi le-a amintit despre ceea ce le spusese, că El va pleca să primească o Împărăţie şi că se va întoarce să-i primească la Sine pentru a avea parte în ea. El adaugă acum că această Comemorare pe care El o instituia îşi va avea împlinirea în Împărăţie, că El nu va mai bea din rodul viţei până când îl va bea cu ei într-un chip nou în Împărăţia Tatălui.

Exact ce a vrut Domnul nostru să spună cu această declaraţie, ar putea fi greu de determinat clar, dar pare că nu este nepotrivit a înţelege că a vrut să spună că drept rezultat al încercărilor şi suferinţelor simbolizate prin Paharul Său, va fi o bucurie în Împărăţie. „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit.” El va privi în urmă la încercările şi dificultăţile îndurate în ascultarea credincioasă faţă de voinţa Tatălui, şi se va bucura de acestea văzând marele rezultat — binecuvântarea care va veni la toată omenirea. Această bucurie va fi împărtăşită de toţi ucenicii care au băut din acest Pahar, mai întâi în îndreptăţire, apoi în consacrare şi jertfire cu El. Aceştia au făgăduinţa Lui că vor domni împreună cu El; şi când domnia va fi început, când Împărăţia va fi fost stabilită, privind în urmă ei vor lăuda calea pe care Dumnezeu i-a condus zi de zi, chiar până la sfârşitul cursului lor pământesc, şi chiar dacă ea a fost o „cale îngustă”, o cale de sacrificiu de sine, o cale de lepădare de sine.

Credinţa scumpului nostru Învăţător a rezistat la proba din toate acele ceasuri grele, ceasuri despre care El ştia că erau atât de aproape de timpul prinderii şi morţii Sale. Faptul că El a adus mulţumiri Tatălui pentru pâine şi pahar este indicaţia unei consimţiri bucuroase la toate suferinţele implicate în frângerea pâinii şi în zdrobirea strugurilor. El era deja mulţumit cu aranjamentul Tatălui. În armonie cu acest spirit a fost cântarea de la despărţire, o cântare de laudă fără îndoială, mulţumind Tatălui că cursul Său pe pământ era atât de aproape de sfârşit, şi că până aici El găsise har îndeajuns pentru nevoia Sa.

Considerând evenimentele din ceasurile acelea solemne care au urmat Cinei de Amintire, să urmăm pe Răscumpărătorul în Getsemani, şi să-L privim rugându-Se „cu strigăte mari şi lacrimi” „către Acela care putea să-L salveze de moarte” — exprimând teama de moarte a Învăţătorului nostru ca nu cumva în vreun amănunt să nu fi îndeplinit planul Tatălui, şi de aceea să fie considerat nevrednic de înviere. Remarcăm că Domnul nostru a fost mângâiat într-un anumit fel de asigurarea că-Şi ţinuse cu credincioşie angajamentul de consacrare, şi cu siguranţă va fi înviat după cum I se făgăduise.

Vedem cât de liniştit a fost după aceea, când era înaintea marelui preot şi a lui Pilat, înaintea lui Irod şi din nou a lui Pilat. „Ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura” pentru a Se apăra. Îl vedem credincios, curajos până la sfârşit; şi avem asigurarea Sa că ar fi putut cere de la Tatăl şi ar fi putut primi mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri ca să-L apere. Dar în loc de a cere ajutor ca să scape de sacrificiu, El a cerut ajutor ca să-l îndure cu credincioşie. Ce lecţie se află aici pentru toţi cei care urmează în urmele Lui!

Pe de altă parte, ne amintim că până şi cei mai curajoşi dintre ucenicii Săi L-au părăsit pe Învăţătorul şi au fugit; şi că unul dintre ei, în timiditatea sa, chiar S-a lepădat de Domnul său! Ce ocazie este aceasta pentru a ne examina inima în privinţa gradului propriei noastre credinţe, a propriului nostru curaj şi a voinţei noastre de a suferi cu Acela care ne-a răscumpărat! Ce ocazie ne este oferită astfel pentru a ne întări mintea cu hotărârea că noi nu ne vom lepăda de Învăţătorul în nici o împrejurare sau condiţie — că Îl vom mărturisi nu numai cu buzele, dar şi cu purtarea.

OPOZIŢA FAŢĂ DE NOI VA FI DIN PARTEA LUMII RELIGIOASE

Suntem şocaţi la gândul că poporul pretins al lui Iehova a fost acela care L-a răstignit pe Prinţul Vieţii! şi nu numai atât, ci conducătorii gândirii lor religioase, preoţii lor cei mai de seamă, cărturarii, fariseii, şi învăţaţii legii au fost responsabili de fapta aceea îngrozitoare, mai degrabă decât poporul de rând. Ne amintim de cuvintele ((271)) Învăţătorului, „Nu vă miraţi că lumea vă urăşte, pentru că M-a urât întâi pe Mine”. Vedem că El S-a referit la lumea religioasă; şi dându-ne seama de aceasta, ştim că lumea religioasă este cea care ne va urî şi pe noi, urmaşii Săi. Noi nu trebuie să fim surprinşi, deci, că opoziţia faţă de Adevăr şi persecutarea purtătorilor de lumină va veni de la exponenţii cei mai proeminenţi ai aşa-zisei creştinătăţi. Totuşi, acest fapt să nu ne facă să urâm nici pe împotrivitorii noştri, nici pe aceia care L-au persecutat pe Domnul nostru până la moarte. Mai degrabă să ne amintim cuvintele Apostolului Petru cu privire la această chestiune: „Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri”. Fapte 3:17.

O, da! Neştiinţa şi orbirea inimii şi minţii stau la baza tuturor suferinţelor lui Cristos — atât ale Capului cât şi ale corpului. Tatăl permite acum să fie astfel, până când membrii corpului lui Cristos vor fi completat ce lipseşte din necazurile Capului lor (Coloseni 1:24). Curând, după cum a declarat scumpul nostru Domn, cei care se împărtăşesc acum din trupul Său frânt şi se frâng împreună cu El în serviciul Adevărului, cei care se împărtăşesc acum din Paharul Său de suferinţă şi lepădare de sine, vor bea împreună cu El din vinul nou al bucuriei în Împărăţie, dincolo de văl. Cu acea Dimineaţă glorioasă va începe marea lucrare de eliberare a lumii din lanţurile păcatului şi morţii — marea lucrare de ridicare, „Timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapte 3:21.

Gândul care trebuie să fie în mintea fiecăruia dintre aceia care participă la serviciul Comemorării este cel exprimat în cuvintele Sf. Pavel: „Dacă suferim împreună cu El, vom şi domni împreună cu El; dacă murim împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El”; „suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi” (Rom. 8:18). Cu aceste gânduri referitoare la trecerea peste păcatele noastre ca întâi-născuţi, prin meritul sângelui preţios, şi la partea noastră împreună cu Domnul nostru binecuvântat în toată experienţa Sa de suferinţă şi de glorie, noi putem ţine într-adevăr sărbătoarea Paştilor cu bucurie, în ciuda încercărilor şi dificultăţilor. Făcând astfel, continuând credincioşi ca urmaşi ai Săi, noi vom avea foarte curând privilegiul de a conduce oştirile Domnului — pe toţi aceia care în cele din urmă vor auzi, vor cunoaşte şi se vor supune marelui Rege — afară de sub stăpânirea păcatului şi morţii, afară din Egipt, spre Canaan.

ANIVERSAREA VIITOARE

Conform obiceiului, adunarea din New York şi Brooklyn se va întâlni să comemoreze marele eveniment care este atât de plin de semnificaţie scumpă pentru toţi sfinţii care au ajuns la aprecierea Adevărului prezent. Recomandăm ca prietenii dragi din diferitele părţi ale lumii să nu neglijeze această Comemorare binecuvântată. Noi nu sfătuim părăsirea grupurilor mai mici pentru a se întâlni cu grupuri mai mari, ci mai degrabă fiecare grup sau ceată mică să se adune după obiceiul lor; căci acesta pare să fi fost modul Bisericii timpurii. Să „ţinem sărbătoarea”, cu bucurie în inimă, dar cu aprecierea cuvenită a caracterului ei solemn, nu numai aşa cum ea este legată de sacrificiul Domnului nostru pentru noi, ci şi aşa cum ea este legată de legământul nostru de a fi morţi cu El. Recomandăm ca conducătorii fiecărui grup să facă aranjamente pentru a obţine pâine nedospită, şi fie must nefermentat de struguri, fie suc de stafide, fie alt rod al viţei. Recomandarea noastră este împotriva folosirii vinului fermentat, fiind o posibilă ispită pentru unii slabi în carne, totuşi s-ar putea face pregătiri pentru unii, dacă sunt din aceştia, care sunt convinşi în conştiinţa lor că a fost intenţionat să se folosească vin fermentat.

Noi recomandăm ca micile adunări să se facă fără ostentaţie. Cuviincios, ordonat, liniştit, să ne adunăm animaţi de gânduri scumpe referitoare la marele aranjament pe care-l comemorăm. Atenţia să nu ne fie prea mult prinsă de formalităţi şi ceremonii. În aceasta, ca şi în toate lucrurile, să căutăm să facem ceea ce I-ar place Domnului nostru; şi atunci vom fi siguri că serviciul va fi folositor pentru toţi cei care participă.

Până aici am sugerat ca nici unuia care declară credinţă în sângele preţios şi deplină consacrare faţă de Domnul să nu i se interzică a se împărtăşi din simboluri. De regulă, nu va fi nici un pericol că unii care nu sunt convinşi în inimă vor accepta privilegiul acestei părtăşii. Mai degrabă unii ar putea avea nevoie să fie încurajaţi, deoarece noi credem că uneori se înţeleg greşit cuvintele apostolului cu privire la „a-şi mânca şi a-şi bea propria osândă (condamnare), dacă nu deosebesc trupul Domnului” (1 Cor. 11:29). Pentru aceştia timizi, care, credem noi, nu vor lăsa să le scape privilegiul comemorării acestui mare aranjament, noi vom explica faptul că după înţelegerea noastră clasa menţionată de apostol este compusă din cei care nu-şi dau seama de importanţa reală a jertfei, şi care recunosc acest serviciu doar ca o formă ceremonială. Lipsa învestigării şi înţelegerii semnificaţiei acestuia aduce condamnare, mustrare.

Avem încredere că în acest an ocazia va fi scumpă şi folositoare pentru toţi sfinţii. Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul cursului nostru, marea importanţă a Chemării noastre, a responsabilităţilor şi privilegiilor ei, să se imprime tot mai mult asupra inimii şi minţii noastre. Noi trăim vremuri minunate. Nu ştim ce ne poate aduce ziua de mâine. Să umblăm atunci cu mare grijă, cu mare seriozitate, totuşi cu bucurie şi veselie, ştiind că eliberarea noastră se apropie; şi că, dacă suntem credincioşi, ne vom împărtăşi curând din vinul bucuriei împreună cu Mirele nostru preaiubit în Împărăţia Sa şi vom fi cu El veşnic.