Vol. 17, Mai-Iunie 2010, Nr. 4

GELOZIA ŞI INVIDIA PEDEPSITE

Numeri 12

Dragostea nu este invidioasă; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios.” 1 Cor. 13:4-5.

R 5307 W. T. 1 septembrie 1913 (pag. 269-270)

 

Sfântul Pavel include invidia, şi deci gelozia, în numărul faptelor cărnii şi ale diavolului — alături de mânie, răutate, ură şi dezbinare. Acestea sunt fapte ale diavolului prin aceea că sunt caracteristici ale lui Satan. Conform relatării biblice, ambiţia lui Satan l-a făcut să Îl invidieze pe cel Atotputernic şi în cele din urmă să încerce să stabilească pe Pământ un imperiu rival domeniului ceresc al lui Iehova, având omul ca supus al său. Ambiţia şi gelozia sa l-au dus la vrajbă sau opoziţie — l-au dus la o prezentare denaturată a caracterului divin pentru a-i înşela pe primii noştri părinţi.

Trăsăturile rele menţionate sunt fapte ale cărnii în sensul că după ce rasa noastră, otrăvită de Satan, a ajuns sub condamnarea divină, procesul morţii, pe care Satan l-a încurajat, a inclus faptele rele, dorinţele rele de tot felul. Rasa noastră a fost tot mai mult supusă acestor influenţe adverse, pe măsură ce a devenit slabă, muribundă, dezechilibrată.

Sf. Pavel îndeamnă pe tot poporul Domnului să îndepărteze aceste caracteristici satanice şi să adopte în locul lor caracteristicile divine — cele care au aprobarea divină, şi care lucrează în noi şi ne fac tot mai mult asemenea lui Dumnezeu. Acestea sunt descrise ca: umilinţa, blândeţea, pacea, îndelunga răbdare, dragostea de fraţi, iubirea. Suntem asiguraţi că cei care vor ajunge în cele din urmă poporul sfânt al lui Dumnezeu pe cel mai înalt plan al gloriei cereşti, vor avea aceste caracteristici bine dezvoltate, dominante. Apostolul ne arată că acestora li se va da o intrare îmbelşugată „în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” 2 Petru 1:11.

Această Împărăţie nu va reprezenta pe toţi mântuiţii din omenire, ci va fi mijlocul divin pentru ducerea mântuirii la toate familiile pământului. Cu toate acestea, numai această ofertă de mântuire este deschisă acum, şi numai urmând cursul prescris şi cultivând aceste diferite calităţi vom fi potriviţi pentru Împărăţia veşnică, sau vom fi primiţi în ea. Astfel, toţi membrii acestei Împărăţii, cum spune sf. Pavel, trebuie sa fie asemănări ale Fiului iubit al lui Dumnezeu, Răscumpărătorul nostru — nu asemănări în trup, ci asemănări în inimă şi în intenţii. Asta va însemna să fim cât se poate de aproape de perfecţiunea cărnii, cât se poate în armonie cu cerinţele divine.

Într-adevăr, Biblia învaţă clar că toţi cei care vor ajunge la viaţă veşnică şi la favoare divină, chiar pe planul pământesc ca oameni perfecţi într-un trup pământesc, trebuie să se debaraseze pe deplin de tot ce aparţine de spiritul lui Satan şi de păcat; trebuie să se întoarcă astfel la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aşa cum au fost exemplificate în Adam înainte de a păcătui în Grădină.

INVIDIA ŞI GELOZIA LUI MIRIAM

Lecţia din studiul biblic de astăzi ne arată o greşeală gravă făcută de Aaron şi de Miriam, fratele şi sora lui Moise, amândoi mai în vârstă decât Moise. Putem lesne conchide că deşi amândoi au participat la păcat, Miriam a avut iniţiativa. Această opinie este pe deplin justificată de ceea ce a rezultat din această lecţie, care arată că pedeapsa lui Dumnezeu a rămas peste ea, şi nu peste Aaron.

Începutul problemei a fost o chestiune de mândrie în familie. Moise se căsătorise cu o etiopiană, sau o femeie cuşită. Nu ştim dacă aceasta a fost prima lui soţie, cu care s-a căsătorit în ţinutul Madian şi care i s-a alăturat numai acum când israeliţii erau pe cale să pornească spre Canaan. Unii au presupus că prima soţie a lui Moise murise şi că Sefora a fost cea de-a doua soţie. Nu contează care, faptul este că atunci ea a venit să trăiască alături de Moise în tabăra lui Israel şi astfel a devenit, ca soţie a marelui şi influentului conducător, prima doamnă a naţiunii.

Înainte de aceasta, Miriam a îndeplinit fără îndoială funcţia de primă doamnă. Era firesc ca ea să simtă pierderea poziţiei şi a influenţei care i-o dădea poziţia. Era cu atât mai afectată de situaţie cu cât noua ei cumnată era din alt neam. Acest fapt părea să-i dea lui Miriam un temei religios pentru gelozie, şi fără îndoială a gândit în sine şi s-a convins pe sine că ostilitatea faţă de cumnata ei nu era bazată pe gelozie, ci pe un motiv moral înalt, care afecta onoarea lui Dumnezeu, a poporului său, Israel, şi a posibilităţilor viitoare ale seminţei lui Avraam în Ţara promisă.

Trebuie să ne amintim că este aceeaşi Miriam care, pe când era copilă tânără, a pândit-o pe fata faraonului când a mers la scăldat în Nil unde Moise a fost găsit în coşuleţul de papură. Aceeaşi Miriam s-a grăbit să o aducă pe mama sa la palat ca doică pentru pruncul găsit. Aceeaşi Miriam, fără îndoială, a avut împreună cu Aaron privilegii speciale prin încrederea lui Moise în privinţa tuturor treburilor Israelului sub conducerea Domnului. Tot aceeaşi Miriam a fost recunoscută de Domnul ca profetesă. Ea a fost cea care, cu tamburinele sale, după trecerea Mării Roşii a israeliţilor şi după ce marea i-a nimicit pe egiptenii care îi urmăreau, a condus pe femeile israelite în cântarea de triumf.

Astfel văzute lucrurile, a existat ceea ce am putea numi o scuză pentru gelozia lui Miriam. Într-adevăr, nu ne putem imagina o gelozie care să nu aibă un motiv de existenţă — bun sau rău. Nici un om bun nu poate nutri gelozie, invidie etc., fără a se amăgi într-un oarecare mod cu gândul că circumstanţele deosebite ale cazului său îi justifică pe deplin atitudinea.

După ce s-a gândit dispreţuitor la fratele său, ca nesăbuit în faptele sale, Miriam a devenit tot mai convinsă că Dumnezeu nu S-ar gândi să folosească în mod special în serviciul Său pe cineva care şi-a pierdut poziţia socială în care era ea. Mintea ei otrăvită a început să vadă dovezi că Domnul îl părăsise pe Moise, că altfel Moise n-ar fi căzut în ceea ce ea era sigură că este o mare greşeală. Ea şi-a împărtăşit teama cu Aaron, fratele ei, şi cei doi fără îndoială s-au gândit serios şi s-au rugat mult în privinţa tristei căderi a conducătorului lui Israel şi a necesităţii impuse, de a repara neglijenţa lui.

Se vede că Aaron trebuie să fi fost un caracter slab şi a fost folosit şi folositor numai ca purtătorul de cuvânt al lui Moise. A dat dovadă de mare slăbiciune cu această ocazie, cum a făcut şi în timpul absenţei lui Moise când era pe munte, când ca răspuns la cererile israeliţilor le-a făcut un viţel de aur şi i-a ajutat la închinarea lor idolatră, pe care ei au dorit-o. Probabil că şi Miriam a consimţit atunci că aceea era singura cale de urmat pentru a mulţumi spiritul de răzvrătire al poporului.

Textul dă de înţeles că Miriam a început să răspândească sugestii de răzvrătire în toată tabăra lui Israel, spunând că şi fratele ei, Aaron, avea sentimente asemănătoare. Poporul trebuia pregătit şi Domnul trebuia ajutat, bineînţeles, prin prima sugestie că Moise nu era singurul conducător al poporului, că Miriam şi Aaron erau de asemenea profeţi şi în relaţie cu Domnul exact în acelaşi mod şi grad ca Moise. Această pregătire insidioasă a poporului era pentru timpul aşteptat când Dumnezeu îl va renega cu totul pe Moise şi va vorbi numai prin Miriam, purtătorul ei de cuvânt fiind Aaron.

ŞI DOMNUL A AUZIT

Prea adesea poporul Domnului şi alţii uită că Domnul nu este neatent la treburile Sale, la interesele cauzei Sale, ci toate le face după sfatul voii Sale. Ca studenţi ai Bibliei, ar trebui să învăţăm tot mai mult să apreciem acest mare fapt, şi să ne amintim că prosperitatea în lucrul Domnului nu poate veni prin tăria sau puterea sau îndemânarea umană, ci numai prin şi în armonie cu Spiritul Domnului, cu Puterea Domnului, cu Voia Domnului.

Domnul a înăbuşit conspiraţia în faşă, chemându-i imediat pe Moise, pe Aaron şi pe Miriam înaintea Sa în faţa Cortului Întâlnirii. Toţi trei s-au supus chemării, Miriam presupunând fără îndoială că sosise momentul când Domnul va arăta că ea Îi ghicise corect intenţiile de a-l exclude pe Moise de la conducere şi de a o numi pe ea. Deznodământul însă a fost foarte diferit. Dumnezeu a declarat, într-adevăr, că Miriam şi Aaron ocupaseră într-o anumită măsură locul de profeţi, prin aceea că Dumnezeu a binevoit să-i folosească astfel, însă la fel de clar a declarat că relaţia cu Moise a fost pe un plan mult mai înalt. Lui îi vorbise Dumnezeu direct, nu prin vise şi viziuni, ci în limbaj clar. Astfel ambiţiile care erau motive de gelozie, de invidie, de conspiraţie şi de vorbire de rău, Dumnezeu le a înlăturat prompt.

În plus, Domnul le-a dat o pedeapsă. Când Prezenţa divină, reprezentată prin stâlpul de nor, s-a îndepărtat de ei, Moise şi Aaron au văzut că sora lor Miriam era lovită de lepră. Aaron a recunoscut că toate acestea însemnau că el ajutase şi sprijinise pe sora lui într-o cale păcătoasă. El a recunoscut că fratele său Moise era într-adevăr conducătorul poporului lui Dumnezeu; şi către el a rostit strigătul de durere şi rugăciunea de izbăvire, zicând: Ah, domnul meu, te rog să nu ne faci să purtăm asupra noastră acest păcat, prin care am fost nechibzuiţi şi am păcătuit! Să nu fie ea ca un copil născut mort.”

Atunci Moise a strigat către Domnul, zicând: Dumnezeule, Te rog, vindec-o!” Şi Domnul l-a auzit pe Moise şi a vindecat-o atunci, dar a poruncit să fie tratată ca oricare altă persoană a cărei lepră era declarată vindecată. Se cerea ca aceştia să rămână şapte zile afară din tabără, sub supraveghere, ca să se vadă dacă nu mai apar simptome ale bolii, înainte de a fi admişi în tabără din nou.

LEGEA ARE UMBRĂ”

Apostolul ne arată că diferitele lucruri poruncite Israelului sub Legământul Legii au fost umbre profetice ilustrând lucruri mai înalte — lucruri aparţinând Israelului spiritual. Astfel, de exemplu, lepra, practic incurabilă, exceptând intervenţia divină, era un tip al păcatului; iar cele şapte zile de excludere din poporul favorizat reprezenta o perioadă întreagă şi completă de probare în privinţa îndepărtării păcatului, o curăţire, o întoarcere la armonie cu Dumnezeu.

Din studiul de astăzi se pot extrage diferite lecţii. Însă una cu care probabil toţi putem cădea de acord cel mai bine este că gelozia, invidia, bazată pe egoism, este printre cele mai înşelătoare dintre toate păcatele şi unul foarte serios înaintea Domnului, oricare ar fi părerea altora despre ea.

Textul pe care-l avem este îndemnul sf. Pavel către Biserică. Iar biserica, să ne amintim, este acea clasă specială chemată afară din lume în general, prin Mesajul Evangheliei, de a deveni urmaşi ai lui Isus şi comoştenitori cu El. Chemarea lor este la jertfire împreună cu Isus a tuturor drepturilor şi pretenţiilor pământeşti, şi la o deplină ascultare de voinţa şi orânduirile divine în toate. Legământul lor este de a fi deplin supuşi conducerii Mântuitorului şi asemenea Lui, de a fi loiali oricărui principiu şi aranjament din programul divin.

Acestea nu lasă loc pentru nici o faptă a cărnii sau a diavolului. Toate acestea trebuie îndepărtate, date la o parte, ca neplăcute lui Dumnezeu. Din contră, roadele şi harurile Duhului sfânt trebuie puse în locul lor, ca astfel urmaşii lui Isus, asemenea Lui, să poată ajunge în cele din urmă la plinătatea favorii divine şi a gloriei, onoarei şi nemuririi — la dreapta Puterii.

În timp ce, prin urmare, toţi oamenii ar trebui să se străduiască să înlăture faptele întunericului şi să se conformeze aranjamentelor divine sub îndrumarea Prinţului Vieţii, totuşi Biserica, în mod special consacrată lui Dumnezeu, trebuie să ţină minte că toate speranţele lor la glorie, onoare şi nemurire sunt asociate cu dezvoltarea caracterului drept şi cu împotrivirea la rău. Să ne amintim că „dragostea nu este invidioasă; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios”. Şi dragostea, deci, reprezintă standardul deplin al Regulii de Aur şi caracterul deplin al lui Dumnezeu; pentru că „Dumnezeu este dragoste”. 1 Ioan 4:8.

Pedeapsa promptă a lui Miriam şi efectul ei ne amintesc de faptul că astfel de rezolvare promptă în privinţa păcatului va fi la ordinea zilei în Împărăţia Mesianică şi va aduce rezultate prompte atunci. Toţi oamenii îşi dau seama într o măsură că cel ce păcătuieşte va suferi; dar pedepsele sau suferinţele rezultate din păcat sunt deseori atât de îndepărtate încât nu sunt identificate de cel ce suferă. Ca atare, pentru mulţi lecţia se pierde.

Pe lângă aceasta, teologia noastră greşită din Veacurile Întunecate ne-a făcut pe mulţi să ne reprezentăm greşit pedeapsa păcatului ca fiind chinul veşnic. Astfel, noi am contrazis în mod direct aranjamentul lui Dumnezeu, am distras atenţia de la pedeapsa actuală şi de la plata păcatului, şi am făcut pedeapsa viitoare atât de lipsită de logică încât n-o crede nimeni, sau, dacă o crede, presupune că o rugăciune de iertare pe patul de moarte îi va permite o scăpare completă de pedeapsă. Noi nu putem îmbunătăţi aranjamentul divin: Ce seamănă omul, aceea va şi secera” — fie în viaţa actuală, fie în cea care urmează — dar în nici un caz nu va fi o tortură demonică şi eternă.

——————

Pe-al Tău Cuvânt mă odihnesc

Atâta de puternic, dulce, sigur,

Atâta de mângâietor şi binecuvântat,

Atâta de curat şi minunat

Cuvântul care nu se schimbă

Şi care niciodată nu dă greş!

Pe-al Tău Cuvânt, Regele meu,

Veşnic mă odihnesc!