Greşeli şi păcate şi efectele lor asupra caracterului
„Orice nedreptate este păcat; dar este un păcat care nu duce la moarte.”
1 Ioan 5:17.
R 5750 W. T. 15 august 1915 (pag. 251-252)
Ar trebui să recunoaştem o deosebire între greşeli şi păcate. Un păcat este ceea ce se comite mai mult sau mai puţin voit şi intenţionat. O greşeală este într-un anumit sens păcat, dar unul comis fără intenţie. Faptul că un păcat este numit greşeală ar presupune că n-a fost făcut cu voia. Legea divină rămâne, fie că noi putem s-o ţinem sau nu, şi orice încălcare a Legii divine este păcat într-un sens. Dar acele încălcări ale Legii lui Dumnezeu care sunt în întregime rezultatul slăbiciunilor noastre inevitabile nu sunt păcate cu vină şi ca atare nu sunt în aceeaşi categorie cu păcatele mai mult sau mai puţin voite.
În ceea ce priveşte lumea, ea se află deja sub condamnare pentru păcat. Despre cei care L-au acceptat pe Cristos şi au primit iertarea păcatelor lor prin El, apostolul Pavel spune că le sunt „trecute cu vederea păcatele făptuite mai înainte, prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu” (Rom. 3:25). Datorită consacrării vieţii lor pentru a fi urmaşii lui Cristos, aceste păcate dispar pentru totdeauna, în ceea ce priveşte responsabilitatea pentru încălcările lor. De atunci înainte cei din poporul Domnului nu mai sunt socotiţi ca păcătoşi, ci ca sfinţi a căror viaţă întreagă este devotată dreptăţii.
Cu toate acestea, avem această comoară a Noii Creaturi în vase de lut, trupurile noastre muritoare. Noua Creatură în Cristos nu se aşteaptă să mai practice păcatul; pentru că, dacă ar păcătui voit, aceasta ar însemna respingerea completă a Legământului în care a intrat cu Domnul. Dar cu toate acestea, ea va comite greşeli, pentru că doar intenţiile inimii îi sunt bune, dar cu un corp imperfect în care să lucreze. Apostolul recunoaşte acest lucru. Sf. Pavel a spus că în trupul său nu se află perfecţiune. Sf. Ioan spune că oricine zice că n-are păcat se înşeală singur şi Adevărul nu este în el (1 Ioan 1:8-10). Acelaşi apostol în aceeaşi epistolă declară că oricine păcătuieşte este de la diavolul. În acest ultim text el se referă evident la practicarea păcatului, la păcatul voit, nu la greşelile inevitabile; pentru că el tocmai a spus că toţi fac aceste încălcări neintenţionate ale Legii lui Dumnezeu. Sf. Iacov spune că toţi greşim în multe feluri (Iac. 3:2). Voinţa există la fiecare copil consacrat al lui Dumnezeu; dar problema este, cum s-o îndeplinim.
Atitudinea noastră din cauza greşelilor
Potrivit scripturilor, pentru poporul Domnului este păcat să se rănească unii pe alţii în cuvânt, faptă sau gând. Dar mulţi nu-şi dau seama de acest standard înalt, chiar şi după ce au intrat în familia lui Dumnezeu. Ei s-ar putea să nu înveţe decât după luni sau chiar după ani de zile măsura deplină a Legii divine în privinţa fiecărei afaceri a vieţii. De aceea sunt mulţi care un timp se fac vinovaţi de vorbire de rău şi gândire de rău, dar nu sunt conştienţi că au făcut rău. Aceste încălcări ale Legii divine sunt greşeli. Aceasta ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de Dumnezeu: „Părinte Ceresc milostiv, noi nu putem face perfect.Te rugăm, iartă greşelile noastre, aşa cum iertăm şi noi celor care greşesc împotriva noastră. Venim cu curaj la Tronul Tău de Har ceresc, cerând acoperirea acestor greşeli cu meritul Răscumpărătorului nostru şi har ca să învingem în măsura posibilităţii şi să devenim sfinţi în gând, în vorbă, în faptă.”
Dar dacă cineva păcătuieşte, aceasta este o chestiune diferită. În măsura în care încalcă voit Legea divină, în aceeaşi măsură el va suferi lovituri. Păcatele îşi lasă urma în caracter; pentru că ele sunt, cel puţin într-o oarecare măsură, încălcări intenţionate ale principiilor dreptăţii şi ale legământului cu Dumnezeu, prin care fiecare creştin adevărat se obligă să asculte porunca divină. Scripturile arată clar că dacă unul dintre aceştia păcătuieşte intenţionat, acesta comite păcat spre moarte, pentru care nici o pedeapsă nu va fi suficientă decât stingerea în Moartea a Doua.
Greşelile nu sunt neapărat o piedică
Textul „Dacă păcătuieşte cineva, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos Cel drept” se referă evident la greşeli şi nu la păcate intenţionate sau voite; căci, după cum am observat deja, acelaşi apostol scrie, „acela care păcătuieşte este de la diavol”; „cel conceput din Dumnezeu nu păcătuieşte”. Oricine este conceput din Dumnezeu, care are Spiritul sfânt, n-ar putea, atâta timp cât este în posesia acestui Spirit sfânt, să comită un păcat cu intenţie deplină. Acesta n-ar putea păcătui cu bună ştiinţă, decât dacă se află sub influenţa ispitei puternice a cărnii; căci, dacă ar fi să comită un astfel de păcat, el ar dovedi că a pierdut în întregime Spiritul sfânt. Atâta timp cât Spiritul sfânt rămâne în el, n-ar putea în mod voit, conştient, să comită păcat. El ar putea fi biruit de slăbiciunile cărnii şi astfel ar putea consimţi într-o măsură la rău, dar acesta ar fi doar un păcat parţial. Totuşi pentru acea parte care ar implica consimţământul minţii, el ar primi lovituri, proporţional cu gradul de voinţă legat de acea chestiune.
Greşelile noastre neintenţionate, împotriva cărora ne luptăm cum se cuvine, evident nu se interpun dezvoltării caracterului. Sugestia Scripturilor este că Noua Creatură, care creşte cum trebuie, luptă împotriva oricărui fel de păcat şi imperfecţiune şi duce o luptă bună. În cazul greşelilor care sunt inevitabile din partea lui, în loc să-i producă pagubă, acestea slujesc spre a-i arăta care puncte din caracterul lui sunt slabe şi au nevoie să fie întărite. El învaţă despre slăbiciunile sale numai căzând mai mult sau mai puţin în greşeli neintenţionat, fără voie. Pe măsură ce găseşte slăbiciuni în dezvoltarea caracterului său, întărirea în acele puncte devine plăcerea şi străduinţa lui serioasă, ca să devină „tare în Domnul şi în puterea tăriei Lui”. Efes. 6:10.
((468))
Păcatul împotriva Spiritului sfânt
Domnul nostru a spus că oamenilor li se va ierta orice fel de păcat şi de hulă în afară de hula împotriva Spiritului sfânt. Gândul Lui de aici, credem noi, este că Domnul va fi dispus să ierte toate aceste lipsuri şi greşeli, pentru că ele sunt neintenţionate, ele datorându-se faptului că oamenii sunt mai mult sau mai puţin imperfecţi în judecata lor. Deci va fi iertare divină pentru unele din marile încălcări şi greşeli pe care le-au comis. Răstignirea Domnului n-a fost de fapt intenţionată. Vorbind despre cei care L-au răstignit pe Cristos, apostolul Petru spune: „Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri”. Sf. Pavel exprimă acelaşi gând spunând, „căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul Slavei”. Fapt. 3:17; 1 Cor. 2:8.
Aceste afirmaţii sugerează că această faptă a fost mai mult sau mai puţin o greşeală din partea făptaşilor. A existat o măsură de păcat, o măsură de cunoştinţă. În măsura în care au avut cunoştinţă au avut responsabilitate, şi în aceeaşi măsură au primit lovituri, naţional şi individual. De aceea Scripturile ne spun că vor fi ocazii viitoare de binecuvântare pentru aceia care au răstignit pe Prinţul Vieţii. Când vor fi treziţi, ochii li se vor deschide. Noi ne bucurăm de aceasta. Ei n-au păcătuit cu deplină cunoştinţă şi voinţă şi nu sunt, prin urmare, supuşi Morţii a Doua. Ei vor avea o încercare viitoare. Dar noi înţelegem că ei vor veni doar ca membri ai rasei lui Adam. Nu vor avea nici un fel de favoare specială ca evrei şi se poate că vor avea nevoie de multe lovituri într-adevăr. Unii ar putea să nu fie niciodată recuperaţi.
Ce înseamnă a păcătui împotriva Spiritului sfânt? Răspundem că Spiritul sfânt este Spiritul Adevărului, al dreptăţii. Oricine recunoaşte Spiritul Adevărului, Spiritul Domnului, şi intenţionat îl încalcă pe acesta şi-i tratează rău pe mesagerii acestui Adevăr, pentru că ei sunt mesagerii lui, păcătuieşte împotriva Spiritului sfânt; şi în oricare măsura face cineva acest lucru el este un păcătos cu voia. Dacă fapta sa este făcută cu deplină cunoştinţă, deplină lumină, nu va fi niciodată iertare pentru păcat, nici în viaţa aceasta nici în viaţa viitoare. Şi rezultatul acelui păcat împotriva luminii şi înţelegerii depline va fi Moartea a Doua. Deşi orice păcat intenţionat împotriva Spiritului sfânt, împotriva Adevărului, trebuie să-şi aibă o pedeapsă, fie în acest veac, fie în veacul viitor, totuşi pedeapsa nu va fi Moartea a Doua decât dacă cunoştinţa, păcatul este unul deplin, complet.