Împărăţia Lui Dumnezeu În Stare Tristă – VDM 27.4

ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU ÎN STARE TRISTĂ

R 4775 W. T. 1 martie 1911 (pag. 72-73)

Episcopul Hughes (metodist), din California, a vorbit recent în Boston. El a lăudat Biserica Catolică şi a mustrat propria denominaţie, şi, în acelaşi timp, a atras atenţia asupra stării triste a Împărăţiei lui Dumnezeu. În raportul său, Boston Transcript spune: „Episcopul Edwin H. Hughes, din California a adus laudă Bisericii Romano-Catolice şi pentru ceea ce face pentru copiii ei, în faţa unei mari adunări la biserica Metodistă din strada Bromfield seara trecută, la sesiunea finală a Institutului Şcolii Duminicale. Episcopul Hughes a spus:

«Vorbiţi despre minunata susţinere pe care Biserica Romano-Catolică o are pentru membrii ei. Întrebaţi, cum face aceasta? O să vă spun cum face. Ea îşi instruieşte copiii. Se introduce în conştiinţa fiecărui copil din fiecare casă a fiecărui bun romano-catolic, imediat ce ajunge la vreun fel de înţelegere, că biserica este instrumentul salvării sale, şi el este menţinut exact la acea idee. Ea îşi stabileşte clasele de catehism, îşi conduce şcolile parohiale cu scop religios şi pune un accent enorm pe grija faţă de copiii lor.

Vă spun, dacă Biserica Romano-Catolică este dispusă să plătească acel preţ pentru a-i susţine pe ai săi, iar Biserica Episcopală Metodistă nu este dispusă să plătească acel preţ pentru a-i susţine pe ai săi — atunci spun că Biserica Romano-Catolică merită a fi biserica viitorului.

Biserica Protestantă care nu vede că viitorul ei este inevitabil legat de instruirea religioasă, este sortită eşecului la fel de sigur cum eu stau aici în seara aceasta. Dacă membrii Bisericii Romano-Catolice sunt mai dornici, sub instruirea preoţilor lor, să se supună legilor lui Dumnezeu cu referire la copiii bisericii decât sunt membrii noştri sub instruirea noastră, atunci eu spun că Biserica Romano-Catolică este îndreptăţită la merit pentru toate lucrurile.

Când Dumnezeu cel Atotputernic pune în braţele unor părinţi pământeşti o viaţă nouă, atunci eu spun că Dumnezeu Atotputernicul îi onorează pe acei părinţi cu cea mai mare onoare posibilă. Acel copil este copilul lui Dumnezeu mai înainte de a fi copilul nostru, şi el trebuie considerat ca un membru al Împărăţiei lui Dumnezeu. Noi cei din Biserica Metodistă considerăm că toţi copiii, în virtutea beneficiilor necondiţionate ale ispăşirii, sunt membri ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă este aşa, atunci cea mai mare sarcină pe care o avem este să-i păstrăm ca membri ai acelei Împărăţii. Eu cred că cea mai mare biserică de pe pământ este căminul creştin; cel mai frumos sanctuar care se găseşte undeva este căminul creştin.»”

EFECTUL ŞCOLII DUMINICALE

Episcopul a folosit cuvintele de mai sus în legătură cu o vorbire asupra Lucrării Şcolii Duminicale. Cuvintele lui aprobă prezentările noastre legate de subiect. În Studii în Scripturi, Vol. VI, atragem atenţia asupra faptului că Şcolile Duminicale sunt o inovaţie cu mai puţin de un secol vechime. Noi arătăm că ele sunt expresia numai a înţelepciunii omeneşti — că nici evreilor nici creştinilor nu le-a dat Dumnezeu îndrumări cu privire la organizaţiile Şcolii Duminicale. Aranjamentul divin este ca fiecare familie să formeze o unitate şi ca părinţii să fie instructorii copiilor în lucrurile religioase. Prin neglijarea acestui aranjament divin au rezultat două rele:

1. Părinţii s-au simţit uşuraţi de responsabilitatea învăţării copiilor şi astfel au pierdut o mare binecuvântare şi sursă de instruire personală.

2. Copiii au fost învăţaţi să caute altundeva informaţia cea mai bună şi în mod corespunzător să nu-şi respecte părinţii, fiind necalificaţi să fie instructorii lor. Drept rezultat, lipsa de respect şi neascultarea faţă de părinţi au crescut, iar interesul părintesc şi controlul asupra copiilor lor au scăzut.

Îi îndemnăm pe toţi părinţii de pretutindeni care sunt în sfera influenţei noastre să cântărească responsabilitatea care le revine în privinţa copiilor lor. Oricine aduce pe lume un copil, trebuie să simtă responsabilitatea faţă de acesta pentru hrană, îmbrăcăminte şi confort rezonabil, şi în mod special pentru instruire morală şi religioasă. Indiferent de ceea ce alţii fac sau nu fac, toţi din poporul consacrat al Domnului să fie credincioşi în privinţa acestei mari sarcini. Niciun serviciu făcut Domnului n-ar putea fi acceptabil ca sacrifiu dacă ar însemna neglijarea datoriei faţă de propriii copii.

ISPĂŞIREA ŞI ÎMPĂRĂŢIA

Suntem bucuroşi să observăm că Episcopul Hughes recunoaşte beneficiile necondiţionate ale Ispăşirii în privinţa tuturor copiilor. Referirea sa la Împărăţia lui Dumnezeu însă arată clar că înţelegerea lui cu privire la aceasta este foarte vagă. Există la acest moment cel puţin opt sute de milioane de copii sub vârsta de zece ani. Dacă aceştia toţi ar fi membri ai Împărăţiei lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru a fost cu totul în eroare când a declarat: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea împărăţia”. Opt sute de milioane cu greu ar putea fi numite o turmă mică. Şi pe lângă aceasta, Isus a spus că încă nu-I fusese dată Împărăţia. Dimpotrivă, nu ne-a învăţat El să ne rugăm, „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ?”

Noi îl întrebăm pe Episcop, şi pe toţi cei la care ajunge acest articol, să se gândească la improbabilitatea ca modul în care vede Episcopul aceste lucruri să fie adevărat — la incorectitudinea vederii metodiste. Dacă părinţii pământeşti au o responsabilitate pentru copiii lor, ce se poate spune despre Creatorul sau Părintele ceresc, „în care toţi avem viaţa, mişcarea şi fiinţa”? Nu are Dumnezeu nicio responsabilitate faţă de toţi copiii născuţi în lume? Şi-ar neglija El datoria, dacă părinţii pământeşti şi-ar neglija-o pe a lor? Merg sutele de milioane din lumea păgână şi creştină într-un iad de foc din cauza neglijării educaţiei lor de către marele Dătător de Viaţă sau Tată?

Să ne gândim puţin la afirmaţia Episcopului despre vederile metodiste. Dacă Cristos a făcut o ispăşire pentru păcatele omenirii, ce scop sau valoare a avut aceasta până acum pentru ceilalţi, în afară de numai câţiva, „turma mică”, despre care Domnul declară că vor primi Împărăţia lui Dumnezeu în curând — Împărăţia pentru care se roagă?

Căutăm peste tot în jurul nostru Împărăţia lui Dumnezeu, cu totul zadarnic. Păgânii, trei pătrimi din omenire, sigur nu sunt din Împărăţia lui Dumnezeu, nici de vreo valoare pentru vreo împărăţie sau guvern. O pătrime din omenire, cunoscuţi a fi Creştinătate (Împărăţia lui Cristos), nu par să fie obiectul autentic. Este plină de crezuri care se ciocnesc, antagonisme egoiste, amărăciune, invidie, ură, ceartă, „lucrări ale cărnii şi ale diavolului”. Cele mai civilizate naţiuni ale ei cheltuie mii de milioane de dolari pentru pregătiri de război — şi aceasta după mai mult de o mie opt sute de ani de domnie a lui Mesia, după cum gândesc Episcopul Hughes şi prietenii metodişti.

TOTUL, O MARE GREŞEALĂ

Prietenii noştri metodişti şi mulţi alţii au făcut, conform Bibliei, o mare greşeală în teologia lor la acest punct. Împărăţia lui Dumnezeu nu este aici. Încă nu a venit. În limbajul apostolului, noi încă stăm „aşteptând împărăţia dragului Fiu al lui Dumnezeu”. Promisiunea mai este încă sigură că cei credincioşi, biruitorii evlavioşi din acest Veac Evanghelic vor sta cu Mesia pe Tronul Lui de control spiritual în timpul Împărăţiei Mesianice. Noi încă o aşteptăm. Nici copiii păgâni nici părinţii păgâni, nici copiii creştini, nici părinţii creştini nu sunt încă în acea Împărăţie care încă nu a venit.

Suntem bucuroşi că Episcopul vede că Ispăşirea prin Cristos este universală — pentru toată omenirea. Noi îi cerem să se uite din nou la subiect şi să remarce că în Veacul prezent, în timpul ultimelor optsprezece secole, Dumnezeu alege numai pe urmaşii evlavioşi ai lui Isus pentru a constitui cu El clasa împărăţiei sau guvernatoare. Aceştia sunt copilaşii, sau copiii umili ai lui Dumnezeu. „Preaiubiţilor, acum suntem fii [copii] ai lui Dumnezeu, şi ce vom fi încă nu s-a arătat; dar ştim că atunci când se va arăta El vom fi ca El; căci Îl vom vedea aşa cum este.”

Dumnezeu nu numai că a aranjat ca lucrarea de Ispăşire a Mântuitorului să fie pentru păcatele întregii lumi, ci şi a prevăzut că va exista un timp şi o ocazie în care Răscumpărătorul va face ca lucrarea Sa de ispăşire să fie disponibilă pentru toată omenirea — păgâni şi creştini, bătrâni şi tineri. Acestora le va da ocazia Restabilirii la tot ceea ce a fost pierdut în Adam şi pentru care s-au făcut prevederi la Calvar. Aceasta va fi la a Doua Venire a lui Cristos, după cum explică sf. Petru în Fapt. 3:19-23.

Atunci Mesia Îşi va instaura, stabili, Împărăţia — o domnie de o mie de ani a dreptăţii. Satan va fi atunci legat şi întunericul care aparţine domniei lui de păcat şi moarte va da loc luminii glorioase a cunoaşterii lui Dumnezeu. În acele condiţii favorabile omenirea nu va avea o ocazie de a deveni regi şi preoţi pentru Dumnezeu, membri ai „turmei mici”, ci toţi vor avea ocazia de a fi identificaţi cu Împărăţia, nu ca regi, ci ca supuşi. Toţi vor avea ocazia de a ajunge la viaţă eternă ca fiinţe umane în această lume, care va fi atunci transformată treptat — Paradisul recâştigat. Între timp cei nedoritori, rebeli, neascultători, după cum spune sf. Petru, vor fi „nimiciţi dintre oameni”— în Moartea a Doua.

RESPONSABILITATEA PĂRINŢILOR CREŞTINI

Faptul că Dumnezeu nu Şi-a neglijat responsabilităţile, ci lucrează la scopurile Sale glorioase ca să le împlinească, nu trebuie să-i facă pe părinţii creştini neglijenţi. Dimpotrivă, exemplul trebuie să-i facă cu atât mai grijulii, demonstrându-şi obligaţiile lor de părinţi. Unii dintre copii ar putea răspunde astfel încât să devină potriviţi a fi aleşi la o parte în Împărăţia în sine, ca membri ai Preoţiei Împărăteşti, care vor sta pe Tron; dar părinţii au o datorie şi faţă de ceilalţi. Aceştia trebuie să fie învăţaţi, nu că toate greşelile vor fi pedepsite la fel, în chinul veşnic, ci că orice greşeală, mare sau mică, va primi în cele din urmă o răsplătire dreaptă. Ei trebuie învăţaţi că orice este semănat va fi secerat şi că progresul sub binecuvântările Împărăţiei pot fi încurajate sau întârziate prin conduita lor prezentă, prin ascultare sau neascultare de Legea Divină. Astfel de învăţătură raţională îi va atrage mult mai repede pe copii decât orice măsură de falsificare şi denaturare cu privire la chinul veşnic, foc etc., în care nicio persoană raţională nu mai crede, şi care nu a venit din Biblie, ci din „Veacurile Întunecate”.