Împăratul Cirus, Păstorul Lui Dumnezeu – VDM 25.4

ÎMPĂRATUL CIRUS, PĂSTORUL LUI DUMNEZEU

Ezra 1:1-11; 2:61-70

„El nu-Şi Ţine mânia pe vecie, căci Îi place îndurarea.” Mica 7:18.

R 4892 W. T. 1 octombrie 1911 (pag. 378-379)

Toţi dumnezeii păgâni sunt răzbunători. Numai Dumnezeul Bibliei pretinde a fi un Dumnezeu al iubirii, „căci în veci ţine îndurarea Lui ”, cum repetă mereu unul dintre Psalmi. Vai! Cât de îngrozitor au fost denaturate în faţa lumii şi a bisericii Înţelepciunea, Dreptatea, Iubirea şi Puterea Dumnezeului nostru, ca şi cum ar fi un Dumnezeu care se delectează în chinuirea veşnică a marii majorităţi a creaturilor Sale; căci, dacă aşa ar fi prevederea Lui pentru ele, şi El a ştiut sfârşitul de la început, ar dovedi desigur că S-a delectat în chinuirea lor şi a intenţionat-o. Dar când ochii noştri se deschid pentru o interpretare corectă a Cuvântului lui Dumnezeu, cât de glorios devine caracterul Său înaintea ochilor noştri şi solicită iubirea şi devotarea noastră! După cum declară apostolul, Iubirea divină este cea care ne constrânge să fim credincioşi şi ascultători.

Studiul de astăzi este legat de eliberarea israeliţilor din captivitatea babiloniană şi întoarcerea lor în Palestina. Această întoarcere a fost în împlinirea exactă a Cuvântului Domnului prin gura lui Ieremia, profetul, care în mod specific a vorbit, nu numai despre distrugerea cetăţii, ci şi că vor fi şaptezeci de ani înainte de întoarcerea locuitorilor ei. Ier. 25:12; 29:10; compară cu 2 Cron. 36:22, 23.

Sugerăm o citire atentă a scripturilor citate mai sus pentru a stabili faptul că cei şaptezeci de ani prezişi se referă la pustiirea cetăţii Ierusalimului şi a ţării lor, şi nu doar la captivitatea poporului, unii dintre ei mergând în captivitate cu douăzeci de ani înainte ca cetatea să fie distrusă. Mulţi, când aplică aceasta, socotesc cei şaptezeci de ani de la începutul primei captivităţi, şi astfel greşesc cu douăzeci de ani. Faptele istoriei au fost astfel construite treptat în jurul acestei erori, încât mulţi acum susţin vederea nescripturală; dar dacă Biblia trebuie să fie criteriul nostru, trebuie să stăm lângă ea.

Unul dintre cele mai frumoase lucruri legate de istoria eliberării lui Israel din captivitatea babiloniană este că Cirus a fost numit de profetul Isaia mai înainte şi l-a numit „Păstorul lui Dumnezeu” — „Zice despre Cirus:El este Păstorul Meu şi el va împlini toată voia Mea; el va zice Ierusalimului: «Să fii zidit!» şi templului: «Ţi se va pune temelia»” (Isa. 44:28). Istoria laică îi dă lui Cirus un nume foarte onorabil, numindu-l „îndurător, îngăduitor şi drept, tratându-i pe oameni ca oameni, şi nu ca simple unelte care să fie folosite şi date la o parte — un cuceritor de un tip total diferit de ceea ce lumea a văzut înainte”. Plutarh declară că „În înţelepciune, virtute şi nobleţe el pare să-i fi întrecut pe toţi împăraţii”.

NOUA METODĂ A ÎMPĂRATULUI CIRUS

Teoria de guvernare a lui Nebucadneţar a fost să aducă reprezentanţi ai popoarelor din toate ţările în Babilon şi acolo să-i omogenizeze, alegând pe cei mai buni din fiecare naţionalitate. Dar când Cirus a venit pe scenă, fiind cuceritorul Imperiului Babilonian (Darius, Medul, fiindu-i subordonat) el a găsit că teoria predecesorului său n-a funcţionat satisfăcător. Poporul amestecat din Caldeea nu era patriot. Cirus a adoptat planul opus pentru guvernarea lumii. El a dat libertate nu numai evreilor să se întoarcă în ţara lor şi le-a dat ajutor să se întoarcă, ci a făcut la fel şi pentru cei din alte naţiuni exilate în Babilon.

Rezumatul scurt al acestei proclamaţii de eliberare a evreilor este: „Aşa vorbeşte împăratul Cirus, împăratul perşilor: «Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I construiesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui, Dumnezeul lui să fie cu el şi să se suie la Ierusalim, în Iuda, şi să construiască acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel — El este adevăratul Dumnezeu — care este în Ierusalim. Şi oricărui supravieţuitor, în orice loc s-ar afla, oamenii din locul acela să-i vină în ajutor cu argint, aur, bunuri şi vite, pe lângă daruri de bunăvoie pentru casa lui Dumnezeu, care este în Ierusalim!»” Însuşi împăratul a contribuit generos cu bunuri la lucrare şi prin administrator le-a numărat israeliţilor vasele şi ustensilele din templu, mari şi mici, cinci mii patru sute.

Tradiţia spune că israeliţii au pornit în călătorie însoţiţi de o escortă de o mie de călăreţi pentru protecţia lor de arabii din deşert, şi că ei au plecat în sunetul unei muzici voioase, în armonie cu Isaia 48:20, 21: „Ieşiţi din Babilon, fugiţi din mijlocul caldeenilor! Vestiţi, strigaţi cu glas de veselie, daţi de ştire până la capătul pământului, spuneţi: «Domnul a răscumpărat pe robul Său Iacov!»”.

CUVÂNTUL PURIFICATOR

AL LUI DUMNEZEU

Dacă am fost uimiţi din când în când de uşurinţa cu care israeliţii au intrat în idolatrie, putem să fim uimiţi şi că de la întoarcerea lor din captivitatea babiloniană, idolatria, în forma ei mai gravă, n-a mai fost nici măcar cunoscută printre ei. În Babilon au stat jos pe malurile râurilor şi „au plâns când şi-au adus aminte de Sion” în starea lui pustiită; şi atunci gândurile lor s-au întors la promisiunile îndurătoare ale lui Dumnezeu, pe care naţiunea lor încă le moştenea. Atunci speranţa eliberării a adus rugăciune către Eliberator. Efectul captivităţii a fost excelent. Cei care s-au folosit prompt de oferta împăratului Cirus au fost aceia care Îl respectau pe Domnul şi se încredeau în promisiunile Lui.

Numărul total al celor care urmau să se întoarcă a fost aproximativ acelaşi cu cel care acum ocupă cetatea Ierusalimului (întorcându-se după o împrăştiere încă şi mai mare decât pe timpul distrugerii cetăţii lor de către Nebucadneţar), în jur de 50.000.

Profesorul Addeney a remarcat bine în legătură cu acel timp: „Evreii acum s-au constituit într-o biserică. Preocuparea principală a liderilor lor a fost să dezvolte viaţa şi caracterul lor religios. Politica de exclusivitate a salvat iudaismul. Aceasta este o aplicare — chiar dacă o aplicare foarte aspră şi formală — a principiilor de separare de lume pe care Cristos şi apostolii Săi le-au poruncit Bisericii, a căror neglijare a rezultat uneori aproape în dispariţia urmei de adevăr şi viaţă, asemenea dispariţiei unui râu care, revărsându-se peste maluri, se întinde în lagune şi mlaştini şi sfârşeşte înghiţit în nisipurile deşertului”.

Dr. Peloubet spune despre acest timp: „Exilurile au adus împreună reprezentanţii împărăţiei divizate şi au făcut o singură naţiune acolo unde au fost două, sudând cele douăsprezece seminţii împreună ca fierul într-un cuptor”. Dumnezeu a reprezentat această unire în Ezechiel (37:15-28), prin două bucăţi de lemn. Pe una era scris „Iuda”, iar pe cealaltă „Casa lui Israel”. Aceste bucăţi de lemn au fost unite, „să fie una în mâna ta”. Aceasta s-a făcut în prezenţa poporului pentru a arăta că exilaţii lui Israel, duşi în Babilon, în 722 î. Cr., când Samaria a fost distrusă, aveau să se unească cu captivii lui Iuda. „Voi face din ei un singur popor … toţi vor avea un singur împărat şi nu vor mai fi două popoare, nici nu vor mai fi împărţiţi în două împărăţii.” Astfel vedem că n-au existat „zece seminţii pierdute”, care au fost atât de mult căutate.