„ÎN CELE ALE TATĂLUI MEU”

Luca 2:40-52

„De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” Luca 2:49.

R4957b W. T. 15 ianuarie 1912 (pag. 30-31)

Minunatul Copil din Betleem „creştea şi Se întărea, fiind plin de înţelepciune; şi harul lui Dumnezeu era peste El”. Copilul perfect, băiatul perfect, era bineînţeles cu mult înaintea copiilor imperfecţi. Privilegiile şcolarizării de astăzi erau necunoscute. Educaţia spicuită de mase ajungea la ei în principal prin contact cu bătrânii lor; istoria însăşi fiind transmisă din generaţie în generaţie, cu excepţia celor educaţi. Băieţii evrei însă aveau un avantaj asupra celor din celelalte popoare datorită reglementării divine a serviciilor din templu şi din sinagogă în fiecare zi de Sabat. Acele servicii erau constituite mai ales din citiri din Lege şi din Profeţi prin lecţii. Astfel toţi copiii evrei aveau facilităţi excelente pentru ascultarea Cuvântului Domnului. „Au pe Moise şi pe profeţi; să asculte de ei.” Puţini aveau mai multe ocazii decât acestea — puţini erau în stare să citească; dar Isus era printre aceia puţini — nu datorită privilegiilor şcolarizării din tinereţea Lui, ci datorită minţii strălucite, care reţinea tot ce îi venea în atenţie şi pentru care, deci, Biblia era continuu o carte deschisă.

Capacităţile superioare ale lui Isus sunt atestate prin faptul că atunci când a intrat în sinagoga din cetatea în care locuia, Nazaret, superioritatea Lui ca cititor şi expunător a fost atât de general recunoscută încât serviciul Îi era de obicei oferit Lui (Luca 4:16). Şi totuşi oamenii se minunau, spunând: Cum se poate că Isus este un om de litere, fără să fi mers la şcoală? Şi toţi Îl mărturiseau şi se minunau de harul vorbirii Lui (Luca 4:22). Explicaţia chestiunii este că Isus era perfect în timp ce toţi din jurul Lui erau imperfecţi.

Lecţia noastră este legată în special de un incident care a avut loc când Isus era de doisprezece ani. „Părinţii” Lui erau religioşi stricţi şi se supuneau Legii Mozaice, participând regulat la Sărbătoarea Paştilor în Ierusalim în fiecare an, şi cu această ocazie Isus era cu ei. Expresia „părinţi” nu implică faptul că sf. Luca a presupus că Iosif era tatăl lui Isus, precum şi că Maria a considerat astfel chestiunea când ea a vorbit (versetul 48) despre Iosif ca fiind „tatăl” Lui. El era tatăl adoptiv al lui Isus — părintele lui adoptiv, iar Isus era copilul lui adoptiv; exprimarea este în exactă armonie cu ceea ce am folosi noi în astfel de împrejurări astăzi şi nu este o bază pentru vreo critică justă.

După cum s-ar putea presupune, adunarea evreilor din toate părţile Palestinei, chiar din întreaga lume, însemna mari mulţimi de oameni; cu unele ocazii mai mult de un milion. Diferite familii din diferite localităţi călătoreau de obicei împreună ca o caravană. Era un obicei evreiesc ca un băiat evreu să fie considerat „fiu al Legii” când ajungea la doisprezece ani. El devenea atunci răspunzător sub Lege şi de atunci încolo i se cerea să ţină sărbătorile etc.

ISUS UN MARE STUDENT

La timpul de care vorbim, Isus ajunsese la doisprezece ani. El ştia foarte bine despre naşterea Sa specială şi despre marile profeţii care se centrau în El, relatate de Gabriel mamei Sale, şi era veghetor ca să-şi împlinească misiunea — să facă voia Tatălui ceresc. El a presupus că deoarece la vârsta de doisprezece ani băieţii evrei intrau sub cerinţele Legământului Legii, acest aranjament putea să fi fost făcut ca un indiciu al cursului şi al datoriei Sale potrivite — că acesta era timpul când să-Şi înceapă misiunea.

De aceea a decis să consulte cele mai înalte autorităţi cu privire la învăţăturile Legii asupra acestui subiect. Din când în când a căutat să comunice cu învăţaţii Cărturari, Farisei şi Doctori. El nu voia să facă nicio greşeală; de aceea nu era satisfăcut cu simpla lor opinie, ci dorea referiri la Lege şi la Profeţi, pentru ca El singur să poată judeca şi nu să se bazeze prea tare pe concluziile altora. În timpul unei părţi considerabile de timp din Sărbătoarea Paştilor, marii bărbaţi ai naţiunii Lui erau angajaţi în activităţi publice, şi prin urmare cea mai bună ocazie pentru discuţii cu ei era la sfârşitul sărbătorii, şi atunci după cum putea să le câştige atenţia — venind tot mereu cu noi întrebări, cu noi investigaţii despre alte tipuri şi simboluri cu însemnătatea lor potrivită.

Când a venit timpul pentru călătoria de întoarcere, nu-Şi terminase investigaţiile învăţăturilor Scripturii asupra acestui punct. Părinţii Lui, gândind că era în tovăraşia unora din rudele lor, au mers cale de o zi spre casă înainte de a-şi da seama că nu era în grup. Atunci s-au întors, călătorind încă o zi, şi a treia zi L-au găsit în templu cu învăţaţii, discutând întrebarea care pentru El era a-tot-importantă atunci — timpul când misiunea publică putea fi începută, conform Legii. Evident că tocmai Îşi terminase căutarea şi găsise drept răspuns satisfăcător că, deşi un băiat la doisprezece ani devenea răspunzător faţă de Lege, nimeni nu putea intra într-un serviciu de învăţare sau predicare până la vârsta de treizeci de ani. Această chestiune fusese evident stabilită chiar înainte de sosirea părinţilor Săi.

Iosif, tatăl adoptiv al lui Isus, n-a spus nimic, permiţându-i soţiei sale, Maria, să-l certe pe Isus pentru că fusese neglijent cu privire la datoria Lui faţă de ei — cauzându-le necaz, mâhnire, supărare prin faptul că n-a mers imediat cu ei în călătoria de întoarcere. Cuvintele lui Isus pot fi parafrazate astfel: Nu ştiţi că am împlinit doisprezece ani; nu aţi înţeles că am ajuns la timpul când trebuie să devin un fiu al Legii? Nu aţi ştiut că aceasta ar putea însemna pentru Mine o mare responsabilitate în legătură cu serviciul Meu pentru Tatăl ceresc? Nu M-aţi avertizat voi că aceste responsabilităţi trebuie să le caut Eu singur şi că trebuie să fiu silitor să-Mi îndeplinesc misiunea? Pot să întreb atunci, de ce să fiţi surprinşi şi dezamăgiţi, aflând că am zăbovit după plecarea voastră? Nu v-a trecut prin minte că în calitate de fiu al Legii aş putea avea responsabilităţi acum şi că trebuie să folosesc fiecare ocazie pentru a fi în cele ale Tatălui Meu — pentru a face orice lucrare aş găsi că El a hotărât-o pentru Mine? Dar acum nu vă voi mai face necaz. M-am lămurit prin studiu şi discuţii cu doctorii Legii că nu există nimic ce aş putea face ca minor în privinţa începerii serviciului Tatălui. Sunt prin urmare gata să Mă întorc cu voi acasă şi vă asigur că vă voi fi la fel de loial şi ascultător ca înainte şi că aparenta Mea neglijare a dorinţelor voastre în cazul de acum a fost numai pentru că am presupus că ştiaţi că voi acorda atenţie lucrării Tatălui Meu şi privilegiilor Mele în legătură cu ea, şi ca atare nu vă veţi aştepta neapărat să Mă întorc acasă în acest timp.

ISUS CREŞTEA ÎN ÎNŢELEPCIUNE

În ultimul verset al studiului nostru citim: „Isus creştea în înţelepciune, în statură şi în har faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni”. Nu un băiat trebuia să fie Răscumpărătorul, întocmai cum nu un băiat a fost cel care a păcătuit. Isus, deci, pentru a fi un preţ corespunzător pentru tatăl Adam şi pentru rasa lui care şi-a pierdut viaţa prin el, trebuia întâi să se dezvolte la starea bărbăţiei.

Versetul în analiză acoperă perioada de la doisprezece ani ai Săi până la treizeci. Timp de optsprezece ani El a crescut în înţelepciune şi în harul caracterului. N-a crescut în favoarea Tatălui în sensul de a deveni mai puţin păcătos şi mai drept, ci în sensul de a deveni mai dezvoltat — ajungând la perfecţiune umană. Tot aşa un fruct în creştere poate fi la fel de perfect în felul lui la început ca şi la sfârşit, dar creşte în mărime şi în bogăţia aromei, şi de aceea în aprecierea proprietarului.

La fel a fost şi cu Isus. Copilaşul perfect a devenit băiatul perfect; băiatul perfect a devenit tânărul perfect; tânărul perfect a devenit bărbatul perfect, şi la vârsta de treizeci de ani a fost matur şi gata de a fi oferit ca jertfă acceptabilă de un miros plăcut Tatălui, pentru omenire — „Cel drept pentru cei nedrepţi”.