Vol. 19, Mai-Iunie 2011, Nr. 4
În necaz, TOTUŞI MÂNGÂIETORUL ALTORA
04118″> Geneza 40 şi 41
„Dumnezeu celor smeriţi le dă har.” 04119″> 1 Petru 5:5 .
R 5216 W. T. 1 aprilie 1913 (pag. 109-111)
Iosif poate foarte bine să fie desemnat ca tânărul model al timpurilor Vechiului Testament. În unele privinţe ar fi un model pentru oricare timp. Totuşi trebuie să se facă o deosebire. Iosif a trăit înainte de timpul conceperii de spirit, şi prin urmare a fost doar un om natural, nu un creştin. A trăit înainte de timpul Bibliei, înainte de timpul propovăduirii şi al Şcolilor Duminicale. El doar a moştenit de la tatăl său o puternică credinţă în Dumnezeul lui Avraam, care a promis că, în cele din urmă, prin urmaşii lui Iacov va veni o binecuvântare pentru toţi oamenii. Iosif, care era unul din acea familie, a venerat pe Dumnezeu şi a căutat să trăiască umilit, nobil. Credincioşia sa faţă de Dumnezeu şi încrederea sa în Făgăduinţa lui Dumnezeu i-a servit ca o cârmă care i-a condus şi îndrumat toate afacerile vieţii. Tot ce a făcut a fost pentru a plăcea lui Dumnezeu şi a câştiga aprobarea Lui.
O astfel de credincioşie a fost probabil ceva rar în acel timp, după cum este şi astăzi, şi răsplata a fost avansarea lui Iosif la cea mai înaltă poziţie în casa stăpânului său cea de administrator. Conştiinciozitatea l-a făcut să fie atent, econom şi înţelept; şi stăpânul său a putut şi a încredinţat totul în grija sa. Tinerii de felul lui Iosif sunt foarte preţuiţi peste tot astăzi da, ei au fost preţuiţi în orice perioadă a istoriei lumii oameni de încredere, credincioşi, economi, înţelepţi; şi toate aceste calităţi merg împreună cu evlavia cu credinţa în Dumnezeu şi cu înţelegerea responsabilităţii faţă de El.
Dar exact în culmea prosperităţii lui Iosif, a venit dezastrul. Statornicia faţă de principiu a supărat-o pe stăpâna lui. Ea l-a acuzat pe nedrept; şi a fost aruncat în închisoare şi făcut să pară vinovat de o nelegiuire ticăloasă, necredincios stăpânului şi binefăcătorul său. Totuşi, tot timpul a fost nevinovat; dar numai Dumnezeu şi el însuşi cunoşteau această nevinovăţie. Adversarul a făcut ca dovezile circumstanţiale să pară atât de puternice încât vina lui Iosif n-a fost pusă la îndoială. Poetul Shakespeare a remarcat acest aspect al slăbiciunii umane prin aceste cuvinte: Nici iadul nu are o furie mai mare ca o femeie dispreţuită”.
Cât de ciudat pare ca Dumnezeu să permită o astfel de pacoste să cadă asupra vieţii unuia care căuta să umble în căile dreptăţii! Ne putem imagina nedumeririle lui Iosif că a fost lovit de acest rău, şi zicem împreună cu profetul: „Acum fericim pe cei mândri; da, cei ce practica răutatea sunt zidiţi; da, ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă!” În timp ce toţi care voiesc să trăiască în evlavie sunt persecutaţi.
Dar evident, Iosif nu şi-a permis să se îndoiască de Înţelepciunea Providenţei divine, care l-a dus în închisoare în Egipt, după cum nu şi-a permis nici să pună la îndoială Înţelepciunea aceleiaşi Providenţe divine care a permis să fie vândut ca sclav în Egipt. Credinţa lui în Dumnezeu a rezistat la probă. El a devenit mai tare când s-a văzut oprit de la toate speranţele şi ambiţiile pământeşti mort faţă de lume. Cu atât mai mult a cultivat credinţa în Atotputernicul; cu atât mai mult s-a hotărât că va trăi corect, sobru, reverenţios cu orice preţ. Chiar şi în închisoare, credincioşia, inteligenţa şi bunătatea lui generală au fost recunoscute. El a devenit omul de încredere şi ajutorul temnicerului. Un astfel de caracter, indiferent cât de trădat, interpretat greşit şi calomniat, în cele din urmă se va recomanda el însuşi celor cu care este în legătură apropiată. Şi principiul este valabil şi astăzi ca şi atunci.
Visurile paharnicului Şi ale pitarului
Regulile închisorilor din trecut erau mai puţin metodice decât în prezent. Iosif stătuse în închisoare câţiva ani, probabil fusese uitat, şi ar fi putut continua să stea acolo un timp nedefinit, dacă nu s-ar fi întâmplat un lucru care să aducă cazul lui la cunoştinţa oficialilor. Când avea douăzeci şi opt de ani, doi dintre marii oficiali au fost aruncaţi în închisoare pentru că Faraonul s-a simţit ofensat de conduita lor. Unul din aceştia era secretarul şi majordomul împăratului, sau paharnicul. Celălalt era şeful departamentului său culinar.
Iosif, ca supraveghetor general al închisorii, a venit în contact cu aceşti oameni, a observat tristeţea feţei lor şi le-a oferit compătimire. Ce exemplu nobil! În loc să umble abătut, deplângându-şi soarta, Iosif a fost vesel, încrezându-se în Dumnezeu şi aşteptând ceva împrejurare prin care Dumnezeu în cele din urmă îi va deschide calea. Un astfel de caracter nobil poate găsi întotdeauna timp să spună un cuvânt de consolare celor în necaz! Ce exemplu pentru oamenii lumeşti din ziua de astăzi! Ce exemplu pentru creştinii din ziua de astăzi, care au mai mare avantaj în atâtea feluri.
Există unii care ne spun că rasa noastră se ridică atât de repede de la natura animală brută prin procesele evolutive, încât ar putea să se presupună că Iosif, care a trăit cu aproximativ patru mii de ani în urmă — două mii de ani după crearea lui Adam ar fi fost aproape un animal, numai puţin diferit de maimuţă. Dar ce vedere diferită ne este dată despre el prin această mică povestire, care nu face nici o încercare de a scoate o morală din experienţele sale, ci doar le relatează ca fapte!
Când Iosif a aflat că cei doi oficiali care erau prizonieri erau necăjiţi din cauza viselor impresionante, el s-a oferit să le interpreteze. Un vis a fost încurajator şi celălalt descurajator. El i-a spus paharnicului că peste trei zile va fi din nou în favoarea împăratului, dar l-a informat pe pitar că peste trei zile va fi executat. Apoi Iosif, atent la faptul că avea datoria de a-şi obţine propria libertate, l-a îndemnat pe paharnic cel pe care-l încurajase şi-l ajutase ca atunci când va fi în libertate să-şi amintească de mângâietorul său şi să facă ceva ca să aducă acest caz al său înaintea autorităţilor competente, încât să poată fi ascultat şi dacă era posibil să fie eliberat.
Dar vai, împietrirea inimii atât de răspândită! Paharnicul a uitat cu totul de Iosif, prietenul său din închisoare, timp de doi ani! Atunci chestiunea i-a fost adusă în atenţie prin visul lui Faraon; căci nici unul din înţelepţii Egiptului nu l-au putut interpreta. Cu scuze pentru neglijenţa sa, paharnicul i-a spus împăratului despre experienţele cu visul său şi al pitarului în închisoare şi despre minunatul tânăr Iosif, care, prin ceva putere primită de la zei, a interpretat visele lor, exact cum s-au dovedit a fi.
În timpul acestor doi ani, fără îndoială că Iosif a sperat mult şi a aşteptat unele schimbări în cazul său. Nu ne îndoim că în loc de a slăbi în ceea ce priveşte credinţa în Dumnezeu, el s-a prins mai mult de Domnul şi şi-a dat seama că experienţele sale trebuiau să fie spre bine. Şi aşa au fost; pentru că la vârsta de treizeci de ani — când a ajuns la maturitate sub legea din vechime Faraonul a trimis după el ca să-i interpreteze visurile şi l-a răsplătit foarte mult.
Visurile lui faraon interpretate
Faraon a relatat cele două visuri ale sale. În primul a văzut şapte vaci grase şi frumoase, şi puţin mai târziu acelaşi număr de vaci slabe şi urâte cele mai urâte pe care le văzuse vreodată. În vis, vacile slabe au mâncat pe cele grase şi n-au arătat mai bine. În al doilea vis, împăratul a văzut o tulpină de grâu care a ieşit din pământ, care avea şapte spice pline şi sănătoase, şi apoi a văzut altă tulpină cu şapte spice veştejite, care nu erau bune de nimic. Cele din urmă le-au înghiţit pe cele dintâi, dar n-au arătat mai bine.
Tânărul Iosif a explicat rapid visurile; dar înainte de aceasta i-a spus foarte clar împăratului că interpretarea nu venea de la el, ci de la Dumnezeu. Astfel a exemplificat învăţătura scripturală, „Recunoaşte-L în toate căile tale” şi „El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima”. Prov. 3:6; Psalmul 37:4.
Iosif a explicat că cele două visuri se refereau la aceeaşi chestiune ele învăţau împreună că vor fi şapte ani de mare belşug în Egipt şi că aceştia vor fi urmaţi de şapte ani de foamete, care vor consuma complet tot surplusul anilor îmbelşugaţi. Continuând, Iosif a oferit sugestia că, evident, Dumnezeu a dorit ca această informaţie să fie folosită de Faraon, şi a recomandat ca de îndată să fie numit un agent special al împăratului care să cumpere tot surplusul de grâne în cei şapte ani de belşug şi să-l depoziteze pentru a fi folosit în cei şapte ani de foamete.
Faraonul foarte înţelept a acceptat şi cu manifestare de mare lărgime a minţii şi cu dorinţă de a servi interesele poporul său, l-a numit cu promptitudine pe însuşi Iosif să fie cumpărătorul surplusului de grâu din anii de abundenţă, să aibă deplina însărcinare a acestei chestiuni şi să se ocupe de distribuirea lui în anii următori de foamete.
Astfel Iosif a păşit afară din închisoare într-un contract de patrusprezece ani. De la suferinţă din cauza calomniei, a păşit brusc într-o poziţie de cea mai înaltă autoritate, lângă Faraon, în cel mai mare imperiu din acele zile. Putem să ne îndoim că mâna lui Dumnezeu a fost în chestiunea succesului şi înălţării lui Iosif? Desigur că nu! Nici să nu deducem lipsa de favoare în experienţele de adversitate ale lui Iosif. Dimpotrivă, putem gândi în mod sigur că lecţiile adversităţii sale au fost numai pregătiri pentru experienţele ulterioare ca logos sau purtător de cuvânt al lui Faraon în toată împărăţia.
Ni se aminteşte din nou despre lecţia de acum o săptămână că experienţele lui Iosif au fost tipice pentru experienţele lui Isus şi ale Bisericii, urmaşii Lui. Biblia ne asigură că harurile umilinţei şi răbdării sunt strâns legate de iubire şi loialitate. Sfântul Pavel ne aminteşte de aceasta când declară: Dacă sunteţi scutiţi de disciplinare sunteţi nişte copii nelegitimi, iar nu fii.” Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl”? El ne aminteşte că Domnul disciplinează pe cine-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte”. Evrei 12:6-8.
Aşa a fost cu Isus şi cu toţi apostolii credincioşi, şi tot aşa a fost cu toţi urmaşii lui Isus de-a lungul acestui Veac Evanghelic. Fără îndoială va continua să fie adevărat în cazul întregii Biserici consacrate. Fiindcă Domnul Isus iubeşte aceste caractere nobile, El le consideră vrednice de încercări şi probe, disciplinări etc. Acestea sunt necesare pentru a-i califica pentru poziţii de onoare, glorie şi nemurire şi de mare responsabilitate, la care Tatăl L-a chemat pe Isus şi pe fraţii Lui, Biserica.
Valoarea Adversităţii
Iubirea specială a lui Iacov pentru fiul său Iosif s-a manifestat prin favoritism haina sau veşmântul princiar etc. Foarte probabil că el l-ar fi răsfăţat pe fiul său, dacă Providenţa divină n-ar fi intervenit să-l scoată cu totul de sub controlul tatălui său. Mulţi taţi, în special cei bogaţi, au făcut greşeli similare. De aceea fiii bogaţilor nu sunt întotdeauna o cinste pentru taţii lor.
Marele Tată Ceresc însă nu face astfel de greşeli. Poporul Lui este asigurat că încercările şi dificultăţile sunt mai degrabă semne ale relaţiei lor cu Dumnezeu şi ale grijii Sale iubitoare faţă de ei. Adevărat, această grijă providenţială este restrânsă: Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. Relaţiile Sale speciale sunt cu poporul Său consacrat cei care au intrat în legământ cu El, care au devenit servitorii şi copiii Lui. Doar acestora le aparţine promisiunea că „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său”. Romani 8:28.
În timp ce această chemare specială i se aplică în mod deosebit Bisericii acestui Veac Evanghelic, există un sens în care li s-a aplicat evreilor, încă din timpul lui Avraam. Iosif aparţinea acestei linii care a fost în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Aceasta explică relaţia lui Dumnezeu cu el, mai degrabă decât cu alţi tineri din alte familii, din afara celei a lui Avraam. În legătură cu aceasta, este vrednic de remarcat că israeliţii au trecut prin multe experienţe de încercare pentru că au fost poporul lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi intrat în relaţie de legământ cu Dumnezeu, ei ar fi putut scăpa de multe din acele experienţe. Dar dacă ar fi scăpat de încercări şi dificultăţi, ar fi pierdut şi anumite privilegii şi binecuvântări. Şi binecuvântările pe care le dă Dumnezeu întotdeauna cântăresc mai greu decât adversităţile care le pregătesc.
Alegerile Iudee Şi Creştină
Aceasta ne aminteşte că Biblia declară că poporul evreu, şi mai apoi creştinii, sunt Aleşii lui Dumnezeu Poporul ales al lui Dumnezeu — Sămânţa lui Avraam, naturală şi Spirituală. Ambele au oferte de binecuvântări de la Dumnezeu, care nu sunt acordate altor popoare; şi în ambele cazuri experienţele grele trebuie să li se potrivească celor aleşi pentru gloriile viitoare la care au fost invitaţi.
Cu toate acestea, Dumnezeu are rezervată o mare binecuvântare şi pentru cei care nu sunt aleşi. În timpul domniei de o mie de ani a lui Mesia, Biserica aleasă, numai cei evlavioşi, vor fi moştenitori împreună cu Mesia în marea Împărăţie a lui Dumnezeu, care va prelua atunci controlul pământului. Atunci vor fi folosiţi şi Aleşii dintre evrei, în altă parte a lucrării, în cooperare cu Biserica Creştină, unii pe plan ceresc, iar ceilalţi pe plan pământesc. Prin aceste două Israeluri va fi turnată binecuvântarea lui Dumnezeu peste toate naţiunile, neamurile, popoarele şi limbile.
Cu toate că Dumnezeu n-a supravegheat în mod special afacerile decât ale acestor două clase alese, totuşi vedem că El a permis, într-un mod general, ca peste întreaga familie umană să vină mari lecţii de adversitate. După cum încercările şi dificultăţile speciale ale claselor alese sunt intenţionate să lucreze pentru ele binecuvântări speciale şi calificare pentru marea lucrare a lor ca agenţi ai lui Dumnezeu, tot aşa necazul general al lumii va da lecţii generale care vor fi folositoare pentru toţi oamenii, dându-le tuturor experienţe cu păcatul şi moartea astfel învăţându-i păcătoşenia peste măsură a păcatului.
În curând, când Împărăţia lui Mesia va fi stabilită, când Satan va fi legat, când domnia dreptăţii va începe, când blestemul va fi ridicat, când în locul acestuia va curge binecuvântarea atunci toate lecţiile tristeţii şi lacrimilor şi plânsului şi morţii se vor dovedi valoroase. Omenirea va aprecia marile binecuvântări ale lui Dumnezeu în viitor, în foarte mare contrast cu relele şi necazurile din prezent. În curând, când vor fi învăţat pe deplin şi concludent că toate aceste necazuri şi lacrimi sunt rezultatul încălcării legilor lui Dumnezeu şi al nesocotirii poruncilor Lui, fără îndoială lecţia nu va fi uitată niciodată.
Oriunde a mers plugul necazului, a servit ca să brăzdeze solul înţelenit şi să-l pregătească pentru sămânţa Adevărului şi harului divin. Veacul următor, sub domnia binefăcătoare a lui Mesia, va fi timpul pentru semănarea seminţelor cunoştinţei lui Dumnezeu şi aprecierii caracterului şi Planului Său glorios. Fără îndoială rezultatele vor fi glorioase, după cum declară Scripturile. În cele din urmă toţi vor participa la aceste binecuvântări, veşnic, cu excepţia celor care cu bună ştiinţă le vor refuza, alegând păcatul, nu dreptatea, în Ziua aceea, când cunoştinţa Adevărului va fi dată tuturor şi când ajutorul pentru dreptate va fi evident.