Vol. 2 Noiembrie-Decembrie 1994 Nr. 1

ÎNDREPTĂŢIREA – CE? CÂND? CUM?

W.T. 15 Sept. 1916 (pag. 281-282)

Îndreptăţire înseamnă de fapt numai un lucru, adică, a face drept, a face just. Îndreptăţirea poate fi parţială sau completă. În cazul lui Avraam a fost parţială. El a fost îndreptăţit la tovărăşie cu Dumnezeu datorită credinţei şi ascultării, dar n-a fost îndreptăţit la viaţă, deoarece o astfel de îndreptăţire completă nu s-ar realiza decât prin opera de răscumpărare a lui Isus, care în ziua lui Avraam n-a fost, şi n-a putut fi împlinită.

Îndreptăţirea Bisericii Evanghelice este o lucrare instantanee. „Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte.” Dar baza acestei îndreptăţiri este jertfa făcută de Isus, sfârşită la Calvar. Înainte ca Mântuitorul să ne acorde meritul jertfei Sale, noi trebuie să ştim despre El, să avem încredere în El, să-I acceptăm condiţiile de ucenicie şi să ne consacrăm pe deplin ca ucenici ai Săi, chiar până la moarte. În momentul când El ne acordă meritul jertfei Sale, acoperindu-ne neajunsurile, suntem acceptabili pentru Tatăl, suntem primiţi în familia Sa prin concepere cu Spiritul Sfânt, şi astfel, după aceea suntem membri ai Bisericii întâilor născuţi ale căror nume sunt scrise în ceruri.

Îndreptăţirea lumii nu va fi instantanee, ci va progresa în timpul miei de ani — Mileniului. Despre lume se va putea spune atunci că este îndreptăţită de probă prin Mijlocitorul şi împărăţia Lui, dar îndreptăţirea se va realiza numai prin perfecţiunea lor absolută la sfârşitul Mileniului, când vor fi prezentaţi Tatălui şi acceptaţi de El. „Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte”, şi El primeşte în viaţă veşnică şi în familia Sa, pe orice plan de existenţă, numai pe cei perfecţi.

Curăţarea cărnii nu este îndreptăţire

O persoană doritoare să se întoarcă la Dumnezeu în timpul acestei vârste Evanghelice, Îl găseşte treptat. Întâi găseşte că Dumnezeu a făcut o pregătire prin care El poate fi drept şi totuşi să poată fi Justificatorul păcătoşilor. Apoi găseşte că moartea lui Isus este calea pe care a pregătit-o Dumnezeu. Apoi îşi găseşte propriile slăbiciuni şi păcate — murdărirea, şi în mod cuvenit caută să şi le îndepărteze. El poate şi trebuie să se cureţe considerabil de murdăria cărnii, dar aceasta nu-l îndreptăţeşte, nu-l face perfect, deoarece prin ereditate este păcătos, imperfect, şi poate fi curăţat numai prin aplicarea divină a meritului jertfei de răscumpărare. După ce se spală la Spălător — după ce îndepărtează murdăria cărnii — credinciosul se apropie până la uşa Tabernacolului şi acolo „se leagă” pe sine — se obligă prin angajamentele de consacrare, se devoteză cu totul Domnului şi serviciului Său, oricare ar fi acesta.

Paşii de mai sus, ai persoanei care doreşte legătură cu Dumnezeu, sunt toţi paşi cuveniţi, aşa cum sunt schiţaţi în Cuvânt. Despre persoana care a apucat pe această cale spunem că este îndreptăţită de probă, adică este pe calea cea bună, făcând ceea ce este în stare, pentru a ajunge la îndreptăţire. În timp ce este pe această cale, el va avea binecuvântări în minte şi inimă şi aprobarea conştiinţei sale, şi va fi favorizat de Domnul în sensul că providenţa divină va deschide în faţa lui o cunoştinţă a căii potrivite pe care s-o apuce pentru îndreptăţirea sa, arătându-i necesitatea paşilor enumeraţi, inclusiv devotarea sau legarea sa la uşa Tabernacolului. Păcătosul care se apropie de Dumnezeu nu poate face nimic mai mult. Acum este timpul lui Dumnezeu pentru a acţiona. Îndurarea lui Dumnezeu faţă de păcătos este în întregime prin Isus, care a fost numit „Mare Preot.” Este partea lui Isus de a-l accepta pe cel devotat (ţapul) şi de a-l sacrifica. Iar cei pe care Isus, ca Mare Preot al lui Dumnezeu, îi acceptă, sunt acceptaţi de Tatăl şi sunt concepuţi de Tatăl la natură divină, etc. Momentul când Isus, şi când justiţia divină prin Isus, acceptă pe păcătos, este momentul îndreptăţirii.

Din momentul când păcătosul s-a întors cu spatele la păcat şi a început să caute pe Domnul şi să umble cât poate de bine în căile dreptăţii — îndepărtând murdăria cărnii — din acel moment, persoana aceasta are o minte sau o voinţă nouă, diferită de mintea sau voinţa pe care a avut-o când a iubit şi a servit păcatul. Această minte nouă este o minte nouă a cărnii, deoarece el încă n-a fost conceput de Spiritul Sfânt. În momentul când Marele Preot îl acceptă — îi acordă meritul, şi Tatăl îl concepe de Spiritul Sfânt — în acel moment, acesta cu mintea cea nouă este îndreptăţit şi conceput de Spirit; atunci el este o creaţie nouă. Creaţia nouă nu trebuie să fie îndreptăţită deoarece creaţia nouă n-a făcut nici un păcat, şi n-ar avea nici un păcat de care să fie îndreptăţită. Vechea creaţie cu mintea nouă a fost cea îndreptăţită, şi în momentul îndreptăţirii ea moare ca jertfă. Despre creaţia nouă s-ar putea spune că este îndreptăţită în acelaşi sens în care s-a spus despre Isus că a fost „îndreptăţit în Duh . . . înălţat în slavă” (1 Timotei 3:16). În această utilizare a cuvântului îndreptăţit, gândul este „dovedit drept”, „dovedit perfect”, nu făcut drept.

((82))

Pacea proporţională cu progresul

La această clasă a celor deplin consacraţi, îndreptăţiţi, acceptaţi de Tatăl prin conceperea de Spirit Sfânt, se aplică cuvintele apostolului: „Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1). Dar această Scriptură nu s-ar aplica la nimeni care n-a ajuns la punctul consacrării şi acceptării, şi care este numai în Curte, apropiindu-se. Totuşi, aceştia au o măsură de pace, proporţional cu înaintarea lor. O anumită măsură de pace şi bucurie vine din aflarea că prin străduinţa de a îndepărta păcatul şi a te apropia de Dumnezeu există o cale înapoi spre El, dar pacea Bisericii, menţionată de apostol în acest text, se poate aplica numai la cei care au ajuns la condiţia de fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este în pace cu altcineva.

În timpul acestei vârste Evanghelice n-ar fi posibil ca cineva să aibă exact aceleaşi experienţe ca şi Avraam, datorită deosebirii condiţiilor. Avraam a crezut deplin pe Dumnezeu, şi în măsura în care a înţeles, după cât se pare, a fost deplin consacrat voinţei lui Dumnezeu, chiar până la moarte. Cu alte cuvinte, dacă Avraam ar fi trăit în timpul acestei vârste Evanghelice, el ar fi fost unul din cei deplin consacraţi, deplin îndreptăţiţi şi concepuţi de spirit; dar trăind înaintea vârstei Evanghelice, înainte ca Cristos să moară pentru păcatele noastre, consacrarea lui nu l-a putut aduce la plinătatea îndreptăţirii şi la privilegiile ei.

Unii se încurcă gândindu-se la îndreptăţire ca fiind din două părţi: legală şi efectivă. Nu cunoaştem nimic din Biblie care să facă vreo astfel de împărţire a îndreptăţirii. În acelaşi timp este şi legală şi efectivă. N-ar putea fi efectivă şi ilegală, n-ar putea fi ilegală şi totuşi efectivă.

Îndreptăţirea noastră, reprezentată prin „Haina de Nuntă”, pe care o îmbrăcăm când suntem acceptaţi de Domnul, nu acoperă noua creaţie, ci numai carnea, care legal este socotită moartă, ca jertfă. Cu alte cuvinte, îndreptăţirea nu înseamnă un proces de a face pe cineva drept, ci o stare dreaptă la care deja s-a ajuns. Îmbrăcarea „Hainei de Nuntă” înseamnă intrarea noastră în familia lui Dumnezeu ca membri ai Bisericii; dezbrăcarea ei ar însemna respingerea de către noi a harului lui Dumnezeu, şi ar implica moartea a doua.

Îndreptăţirea pentru lume, aşa cum deja s-a explicat, va fi atinsă diferit. S-ar putea spune că îndreptăţirea lumii sub marele Mijlocitor va fi treptată — o îndreptare treptată, pe măsură ce fiecare individ va veni tot mai mult în armonie cu cerinţele divine şi va primi tot mai mult din perfecţiunea restabilirii. Totuşi, nu trebuie să se uite că „Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte” şi că lumea nu va fi în mâinile lui Dumnezeu până la încheierea vârstei Milenare. Atunci toţi cei aprobaţi de Tatăl şi acceptaţi de El în viaţă veşnică vor fi îndreptăţiţi în sensul deplin. Acela va fi un fapt instantaneu.