Vol. 13 Septembrie-Octombrie 2006 Nr. 6
ÎNDREPTĂŢIT SAU CONDAMNAT PRIN CUVINTE
„Căci din cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi din cuvintele tale vei fi condamnat.” Matei 12:37.
R 5470 1 iunie 1914 (pag. 166-168)
Cuvântul îndreptăţit folosit aici de Domnul nostru nu este îndreptăţirea la care se face referire în general în Noul Testament. „Îndreptăţirea prin credinţă” despre care scrie sf. Pavel este achitarea de vină înaintea lui Dumnezeu a acelora care L-au acceptat pe Isus din inimă ca Mântuitorul lor. „Fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” Îndreptăţirea noastră este pe baza credinţei în Dumnezeu; noi nu putem intra în familia Sa fără credinţă. Apostolul Iacov declară că o credinţă vie se arată prin fapte. Şi în aranjamentul lui Dumnezeu, El a făcut necesar ca noi să ne arătăm credinţa prin acele fapte bune pe care putem să le facem. Astfel credinţa şi faptele împreună ne aduc în asemănarea de caracter a lui Cristos, pentru a fi astfel părtaşi la învierea Sa. Dacă avem numai credinţă şi n-avem fapte, nu vom atinge niciodată scopul; dacă avem toate faptele şi nu avem credinţă, nici atunci nu vom reuşi.
Dar „din cuvintele tale vei fi îndreptăţit, şi din cuvintele tale vei fi condamnat”: aici Domnul nostru nu Se referă deloc la Biserică. Nimeni na fost acceptat la îndreptăţire deplină şi la concepere cu Spirit sfânt până la Cincizecime, care a avut loc la câtva timp după ce a fost rostită această declaraţie. Aceste cuvinte le-au fost spuse fariseilor, care au fost mustraţi. Cuvântul îndreptăţit este folosit aici într-un sens limitat. De exemplu, am putea vorbi despre o oarecare tranzacţie pe care am făcut-o şi să spunem: Mam simţit îndreptăţit să procedez astfel. Isus a folosit aici acest cuvânt într-un mod asemănător. El Se adresa acelora care pretindeau că au o relaţie specială cu Dumnezeu sub Legământul Legii şi că sunt în mod special sfinţi. Evreii n-au fost îndreptăţiţi la viaţă, ci numai la părtăşie cu Dumnezeu. Şi acum ei erau în timpul lor de încercare: se vor dovedi ei vrednici?
N-au recunoscut ziua cercetării lor
Citim că ei nu şi-au dat seama că se aflau într-un timp de încercare — că intraseră sub o anumită judecată a lui Dumnezeu, dacă ei ca popor puteau sau nu puteau continua ca servitori ai Săi. „Ei nu şi-au cunoscut timpul cercetării lor.” Domnul nostru a spus, când a intrat călare în Ierusalim: „Iată, vi se lasă casa pustie!” Ei, în calitate de Casă a Servitorilor, nau fost vrednici de continuarea favorii speciale în acel timp. Timp de trei ani şi jumătate li s-a arătat un anumit fel de favoare; Evanghelia a fost predicată în mijlocul lor. Dar Evanghelia na avut atracţie la naţiune; numai la „israeliţii cu adevărat” dintre ei, rămăşiţa credincioasă. După trei ani şi jumătate cu care s-a sfârşit „săptămâna a şaptezecea”, favoarea Domnului faţă de evrei s-a terminat şi de atunci uşa a fost deschisă neamurilor. Şi începând de atunci evreii nu au avut nici o întâietate faţă de alţii.
Fariseii au pretins consacrare totală lui Dumnezeu şi mare sfinţenie. Isus le-a spus că ei şi-au făcut filacteriile late şi poalele veşmintelor cu ciucuri lungi; că ocupau locurile de frunte în sinagogi şi de ochii lumii făceau rugăciuni lungi; şi că plăteau zeciuială chiar din cele mai mici seminţe, de mentă, anason şi chimen, dar omiteau lucrurile mai importante din lege, şi că respectarea legii de către ei era numai exterioară, superficială (Mat. 23:5, 6, 14, 23-25). El a declarat că legea poruncea ca ei săşi iubească aproapele ca pe ei înşişi. Şi i-a acuzat că ei „mâncau casele văduvelor”; erau gata să ((942)) profite de faptul că acestea nu aveau protectori naturali. Le-a spus că ar fi nechibzuinţă din partea lor să creadă că făcând rugăciuni la colţurile străzilor etc., ţineau legea.
Cuvintele — un indice al inimii
„Din cuvintele tale vei fi condamnat”; adică ei trebuiau să piardă favoarea specială a lui Dumnezeu. Prin cuvintele lor s-au dovedit necinstiţi. Ei au observat faptele bune ale lui Isus, dar din cauza geloziei şi a invidiei au spus tot felul de rele împotriva Lui şi L-au răstignit. Tot ce au spus împotriva Lui a arătat adevărata stare a inimii lor. Ei s-au dovedit nevrednici de favoarea lui Dumnezeu. Nu trebuie să gândim însă că evreii au intrat în dizgraţia veşnică a lui Dumnezeu. În timpul Veacului Evanghelic ei au fost sub pedepse speciale; au avut multă persecuţie; dar credinţa lor în Dumnezeu le-a adus această persecuţie.
Mânia lui Dumnezeu a venit peste ei „deplin” în timpul celor patruzeci de ani de la sfârşitul Veacului Iudeu. La sfârşitul anului 70 d. Cr., naţiunea s-a destrămat. Dar oamenii au rămas în viaţă! Iar acum sunt pe cale să se întoarcă pe deplin în favoarea lui Dumnezeu: „ei sunt iubiţi din cauza părinţilor lor”. Ei mai au încă o parte în aranjamentul făcut de la început, astfel încât condamnarea lor nu a fost o condamnare veşnică. Dar au pierdut binecuvântarea principală.
Dacă ei ar fi spus: Noi nu putem încă vedea că acesta este Mesia, dar suntem convinşi că există o putere minunată care lucrează în El — dacă ar fi folosit astfel de cuvinte, s-ar fi dovedit doritori de a cunoaşte calea dreaptă, pe care Dumnezeu le-ar fi arătat-o după cum le-a arătato şi altora — în mod special după Cincizecime. În astfel de caz ei puteau fi îndreptăţiţi prin cuvintele şi comportarea lor. Însă ei n-au rostit aceste cuvinte pentru că n-au avut starea potrivită a inimii. „Din plinătatea inimii vorbeşte gura.” Atitudinea inimii lor a fost arătată prin cuvinte; favoarea naţiunii s-a sfârşit.
Ce constituie vorbire de rău
Apostolul Pavel spune: „Nu vorbiţi rău de nimeni”; el nu spune: Nu vorbiţi rău de nici un crez. Despre unele crezuri ar trebui să se vorbească foarte rău! Oamenilor care sunt legaţi de ele le-ar face bine. El nu spune că nu trebuie să vorbim rău despre nici un principiu rău, ci reduce chestiunea la individ. Biblia vorbeşte despre omenire că ea gândeşte rău, vorbeşte rău, face rău; în acest sens oamenii sunt cu toţii sub condamnare. Şi a spune că toată lumea este păcătoasă nu este vorbire de rău; căci toţi oamenii recunosc aceasta. Este adevărat şi fiecare persoană ar trebui să ştie că toţi oamenii sunt păcătoşi: păcatul predomină.
Dar când venim la indivizi, ajungem pe un teren periculos. Isus a spus că fariseii erau făţarnici şi morminte văruite. El nu S-a adresat unui individ anume, ci a vorbit rău despre un sistem şi o clasă. Astfel dacă noi atragem atenţia asupra hoţilor de buzunare, nu aruncăm ocări neapărat asupra cuiva din vecinătatea noastră. Dar când alegem un individ anume şi vorbim rău despre el, suntem pe teren greşit, conform Scripturilor, dacă nu este o chestiune de necesitate. Dacă ştiţi despre un hoţ de buzunare, calea potrivită este să faceţi ca el să fie arestat. Dacă ştiţi că la un anumit timp o anumită persoană a fost hoţ de buzunare, nu înseamnă neapărat că el mai este şi acum; se poate să se fi reformat.
De aceea, când dăm un sfat în privinţa hoţilor de buzunare, nu ar fi corect să indicăm o persoană sau alta, dacă nu suntem siguri. Există unii după gratiile închisorii care servesc astăzi adevărul şi dreptatea. Şi aşa este cu unii care au ieşit de după gratiile închisorii. A menţine o ocară şi a înfiera pe cineva din cauza unei anumite comportări rele mai devreme în viaţă nu este corect. Nu este corect să menţinem ocară împotriva nimănui şi să-l împiedicăm de la o cale cinstită în viitor. Mai bine să spunem: Acum eşti liber şi cred că eşti hotărât să faci bine. Efectul acestui lucru ar fi bun — să-l laşi să vadă că cineva care îi cunoaşte trecutul doreşte să-l ajute. Dar dacă el n-ar da nici o asigurare că va proceda corect, atunci noi să ne simţim liberi să-i punem pe alţii în gardă împotriva lui. Dacă el ar dori să fie corect, noi ar trebui să cooperăm cu el pe orice cale posibilă.
Lumea este plină de vorbire de rău
Nu există nici o îndoială că există multă vorbire de rău: lumea este plină de ea. Un om de afaceri va spune adesea despre altul: Aş avea încredere în acel om cam cât ai putea arunca un elefant apucându-l de coadă — un mod expresiv de a spune câtă încredere are în el. Altă expresie este: N-aş avea încredere în el pentru nimic în lume! Lumea n-a intrat în şcoala lui Cristos; prin urmare Biserica este instruită în mod special să nu vorbească de rău pe nimeni. Desigur, este natural pentru carnea noastră decăzută să „evite” aproape totul şi să încerce să afle un mod prin care ne-am putea justifica în a spune ceva nefavorabil despre altul; şi se pare că adesea înşişi cei din poporul Domnului „s-au învârtit” să vadă ce scuză ar putea găsi pentru a vorbi de rău şi totuşi să nu se simtă condamnaţi.
Inima omului este foarte înşelătoare
Trebuie să presupunem şi să admitem că fiecare copil al lui Dumnezeu are o inimă care doreşte să facă voia Domnului, şi că, de aceea, nici unul dintre ei nu ar dori să facă ceva contrar voinţei Domnului. Dar există ceva în inima decăzută a omului care este foarte înşelător — hotărât să facă lucrul pe care îl făcea în lume. Am cunoscut oameni din lume care nu se gândesc că ar fi ceva rău în a spune totul despre alţii. Ei adesea spun în şoaptă, ştiind că persoana căreia îi spun va şopti alteia în următoarele cinci minute. Chiar dacă nu sunt ((943)) siguri că este adevărat, ceea ce ştiu este prea „bun” ca să păstreze! Ei vreau ca şi alţii să aibă parte de un lucru atât de bun! Îl învârt ca pe o bucăţică dulce sub limbă câtva timp, şi apoi se grăbesc să-l scuipe altora, ca să poată ajuta în a-l duce mai departe! Răul arde ca să iasă afară.
Ei bine, n-ar fi greşit să spui adevărul despre o persoană, spune unul. Ba da, ar fi greşit! Dar, dacă nu îi spun lui John Smith că Mary Jones îmi datorează o sumă, el ar putea avea încredere în ea. Trebuie să le spun şi altora pentru că ea ar putea să intre în datorii la ei. Nu voi spune foarte mult: Doar voi ridica din umeri, voi da din cap şi voi spune: Ar fi mai bine să fii atent, sau vei fi tras pe sfoară! Şi astfel, dacă persoana ar datora numai o monedă, dauna care i s-ar face ar valora o mie de dolari.
Ştim noi ceva ce am putea spune şi „de-abia aşteptăm” să spunem? Dacă este aşa, să mergem înaintea Domnului în rugăciune şi să ne străduim cu seriozitate să urmăm porunca apostolului Pavel: „Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare şi orice defăimare să fie înlăturate de la voi, împreună cu orice fel de răutate. Şi fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos”. Efes. 4:31, 32.
Important pentru poporul Domnului
Noi credem, dragi fraţi, că această chestiune a vorbirii de rău este una din greutăţile creştinilor — să ştim cum, când şi unde să păstrăm tăcerea în privinţa reputaţiei altora. Ştim despre un frate care a fost la închisoare şi care a fost eliberat. El ne-a spus că a fost bucuros că a ieşit. L-am întrebat: Ai spus cuiva că ai fost la închisoare? Da, a răspuns el. Ei bine, să nu mai spui. Foarte puţini din poporul Domnului ar avea încredere în tine dacă ar şti. Vom merge la cei cărora le-ai spus şi le vom spune să nu menţioneze deloc acest lucru. Este o trăsătură a naturii noastre decăzute de a vorbi despre aceste lucruri.
Cum este definită vorbirea de rău
Desigur că există oameni care sunt nechibzuiţi; ei vor spune lucruri nefavorabile atât despre ei cât şi despre alţii. Dar cei mai mulţi oameni nu sunt dispuşi să spună ceva compromiţător despre ei, şi aici trebuie să ne oprim şi să ne gândim: Să spun ceva în detrimentul cuiva? Dacă circumstanţele ar fi schimbate, dacă aş fi eu în locul lui şi el ar fi în locul meu, mi-ar plăcea ca el să spună aceasta despre mine?
Dar cum ar fi dacă am vedea un om furându-i altuia din buzunar? Atunci ne-am simţi pe deplin îndreptăţiţi să urmăm toţi paşii necesari pentru arestarea lui, pentru că am gândi că acesta ar fi cel mai bun lucru pentru acel om şi pentru alţii. Am gândi că ar fi bine să strigăm: Hoţ de buzunare! Hoţ de buzunare! şi să fie arestat.
În măsura în care putem noi hotărî, vorbire de rău înseamnă a spune ceva ce ar fi dăunător altuia, într-un mod sau în împrejurări în care, dacă s-ar aplica la noi, am considera că este aspru şi dăunător. Am cunoscut pe unul care în anumite cazuri proceda greşit, şi i-am trimis vorbă că dacă continua acea cale vom considera de datoria noastră să luăm atitudine în acea problemă; dar dacă el ne asigura că părăseşte acea cale, nu vom mai face nimic. În acest mod, în câteva cazuri, persoana a fost oprită de a face rău altora; iar noi am fost scutiţi de a ne referi public la chestiunea despre care ştiam, şi care, poate, nu o cunoştea nici o altă persoană din lume.
Noi avem nevoie de înţelepciune de sus. Şi credem că această atitudine reprezintă o dezvoltare necesară a caracterului creştin. Dacă dorim cu adevărat binele aproapelui şi propriul nostru bine, dacă dorim să-l cinstim cum ne-ar place să ne cinstească şi el pe noi, atunci trebuie să urmăm Regula de Aur: „Fă altuia ceea ce ţiar plăcea să-ţi facă el”.
Multă vorbire de rău ar fi evitată dacă neam aminti următoarele versuri bune luate dintr-o revistă lumească. Sentimentul este sănătos şi scriptural:
„Fă tot binele pe care îl poţi face,
Prin toate mijloacele prin care poţi,
Pe toate căile pe care poţi,
În toate locurile în care poţi,
De câte ori poţi,
La toţi oamenii la care poţi,
Atâta timp cât poţi.”
Sf. Pavel redă acelaşi gând pe scurt, în cuvintele: „Aşadar, cât avem ocazie, să facem bine la toţi.” Galateni 6:10.