Întoarcerea şi victoria lui Ilie – VDM 7.3

Vol. 7 Martie-Aprilie 2000 Nr. 3

Întoarcerea şi victoria lui Ilie

1 Împ. 18:16-40

Experienţele lui Ilie sunt tipice — Regele Ahab şi regina Izabela de asemenea sunt tipuri — Cei trei ani şi jumătate de secetă au prefigurat o mie două sute şaizeci de ani de secetă spirituală — Rugăciunea de credinţă a lui Ilie a adus ploi naturale — Rugăciunile de credinţă ale Bisericii au adus ploi spirituale şi o mare reformă.

R 5751 W. T. 15 august 1915 (pag. 252-253)

Lecţia noastră este interesantă, aşa cum o găsim simplu relatată în Biblie, dar interesul studenţilor Bibliei creşte când află că Ilie n-a fost doar un profet al Domnului, ci şi un tip al experienţelor pământeşti ale Bisericii. Cartea Apocalipsei (2:20-25; 18:7) ne-o ilustrează pe regina Izabela ca reprezentând un mare sistem religios al acestui Veac al Evangheliei, care a încălcat grav adevărul. Ahab reprezintă guvernele lumeşti. Soţia lui reprezintă un sistem bisericesc creştin fals, căsătorit cu guvernele pământeşti. După cum Ahab reprezintă guvernele lumeşti care au pretins a fi împărăţiile lui Cristos, tot aşa regina Izabela ilustrează sau simbolizează un sistem bisericesc fals care, în loc să-şi păstreze curăţia ca Biserica fecioară a lui Cristos, s-a căsătorit sau s-a unit cu aceste sisteme pământeşti. Contrar acesteia, adevărata Biserică fecioară trebuia să rămână credincioasă Domnului ei ceresc, aşteptând a Doua Venire a Lui şi atunci urma să se realizeze căsătoria ei cu El.

După cum profeţii lui Baal se aflau sub grija reginei Izabela şi sub patronajul regelui Ahab, tot aşa preoţii şi reprezentanţii religioşi ai unui mare sistem bisericesc au fost servii ascultători ai marilor instituţii false reprezentate prin Ahab şi Izabela. În mod asemănător, profetul Ilie şi purtarea lui cu Ahab, cu Izabela şi cu afacerile lui Israel a fost un tip al adevăratei Biserici a lui Cristos în trup — de această parte de văl. Cu toate că Biserica adevărată este reprezentată simbolic într-adevăr printr-o femeie, ea de asemenea este reprezentată uneori printr-un bărbat, când imaginea include pe Domnul Isus Cristos, Capul Bisericii.

În Apocalipsa avem cei trei ani şi jumătate ai experienţei lui Ilie exprimaţi în limbaj simbolic — patruzeci şi două de luni — 1260 de zile — trei timpuri sau trei ani şi jumătate (Apoc. 11:2, 3; 12:6, 14; 13:5). În Apocalipsa timpul este simbolic, aşa încât fiecare zi din cei trei ani şi jumătate reprezintă un an, sau întreaga perioadă de 1260 de ani. Unii cercetători ai Bibliei au aplicat această perioadă ca începând în 539 d. Cr. şi sfârşindu-se în 1798 d. Cr., atunci când Napoleon Bonaparte l-a luat pe papa de la Roma prizonier şi l-a dus la Paris.

După cum în timpul cât Ilie s-a ascuns în pustie n-a plouat deloc până când a apărut el, aşa cum se spune în lecţia de azi, tot aşa în experienţele Bisericii a fost o lipsă de ploaie, o secetă spirituală, timp de o mie două sute şaizeci de ani, care s-a sfârşit în 1798.

După cum chiar înainte ca timpul de secetă din Israel să se sfârşească a avut loc o mare întrecere (relatată în lecţia de azi), cu biruinţa de partea Domnului, tot aşa în istoria Bisericii a avut loc o mare întrecere între catolicism şi protestantism în perioada numită Reformă. În imaginea din Apocalipsa, Biserica, simbolizată printr-o femeie, se vede că este dusă în pustie — pierdută din atenţia generală. În tip femeia corespunde lui Ilie ascuns de privirile împăratului, reginei şi profeţilor lui Baal — este în lume dar nu din ea. După cum Ilie a fost hrănit în pustie de corbi, tot aşa relatarea din Apocalipsa spune că femeia, Biserica adevărată, retrasă din atenţia ge_nerală, a fost cu toate acestea hrănită spiritual în timpul celor o mie două sute şaizeci de ani când în lume predomina o foame după hrană spirituală.

Clasa Ilie a făcut o lucrare foarte curajoasă după ce a ieşit din starea de pustie. Întărirea spirituală a venit în măsură abundentă. Pentru un timp se părea că regina Izabela a fost înfrântă şi că înjunghierea profeţilor ei cu Sabia Adevărului a demonstrat erorile lor şi a pus Adevărul lui Dumnezeu şi pe servul acestuia, Ilie, Biserica adevărată, într-o poziţie dominantă. Totuşi, aceasta n-a fost pentru mult timp. Lecţia noastră următoare (precedentă — n. t.) ne va arăta clasa Ilie fugind din nou de puterea Izabelei.

De ce n-a fost ploaie

Mulţi îşi exprimă surprinderea că drept răspuns la studiul serios al Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu spune în zilele noastre un Mesaj atât de frumos de Înţelepciune, Dreptate, Iubire şi Putere divină — un Mesaj foarte contrar învăţăturilor trecutului. „Cum”, întreabă ei, „este posibil ca studenţii Bibliei de azi să aibă atât de multă lumină asupra Cuvântului lui Dumnezeu faţă de studenţii Bibliei la fel de zeloşi din trecut”?

Răspundem că cei o mie două sute şaizeci de ani de secetă spirituală sunt explicaţia. Cam prin anul 300 d. Cr. episcopii creştini au început să pretindă puteri apostolice şi să se autonumească episcopi apostolici. Există încă pretenţia că episcopii bisericii Romei, ai bisericii Angliei etc. au autoritate egală cu cei doisprezece apostoli, în timp ce Biblia susţine, dimpotrivă — că cei doisprezece apostoli aleşi de Isus (Sf. Pavel luând locul lui Iuda) urmau să fie singurele temelii ale Bisericii creştine, învăţăturile lor fiind în exact aceeaşi direcţie cu cele ale Domnului Isus — ei fiind purtătorii Lui de cuvânt speciali pentru Biserică, pe cale orală şi prin epistolele lor. Isus a profeţit căderea care va avea drept rezultat pretenţia pe nedrept a unora că sunt apostoli. Vezi Apoc. 2:2. Compară 2 Pet. 2:1; Fapt. 20:30.

((466))

Această înălţare a episcopilor a intrat treptat şi i s-a dat mare forţă prin acţiunea Împăratului Constantin, prin faptul că a convocat un conciliu al Bisericii în 325 d. Cr. la Niceea, în Bitinia. Conciliul, sub conducerea împăratului, a scos Crezul Niceean, ca reprezentând credinţa poporului lui Dumnezeu. Ca urmare acest crez a fost vârât în capul oamenilor ca fiind singura credinţă bună şi infailibilă. Similar, la crez s-au făcut mai târziu şi alte adăugiri de către episcopi. Susţinerea acestor crezuri implica faptul că episcopii care le-au făcut aveau dreptul, autoritatea, revelaţia divină necesară pentru lucrare; şi oamenii, susţinând treptat crezurile, susţineau de fapt în acelaşi timp şi doctrina succesiunii apostolice, care a devenit ulterior o trăsătură a crezurilor.

De când a fost promulgat şi acceptat Crezul Niceean, în 325 d. Cr., practic n-a mai existat studiu biblic mai mult de douăsprezece secole. În tot acest interval studiul Bibliei a fost considerat inutil, pentru că episcopii apostolici formulaseră crezurile ca declaraţii potrivite ale credinţei Bisericii. A studia Biblia ar fi însemnat a studia felul în care să lupţi împotriva împăratului şi a opiniilor şi învăţăturilor combinate ale episcopilor. În afară de aceasta, Bibliile, pe atunci scrise pe pergament, valorau o avere şi numai puţini le aveau, iar educaţia necesară pentru citire era extrem de limitată.

Reluarea studiului Bibliei

O mie două sute de ani după prima exprimare de către aşa-zişii episcopi apostolici ne aduc la 1526, când arta tipăritului devenise generală. În anul acela, prof. Tyndale pregătindu-şi manuscrisul l-a publicat în Germania, din cauza opoziţiei clerului englez. El a importat Noul său Testament în Londra, din magazinele căreia oamenii au început să-l cumpere. Puţini erau în stare să citească, dar mulţi erau bucuroşi să organizeze adunări şi să angajeze un cititor, ca să poată cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu. În acelaşi timp germanii învăţau câte ceva despre Noul Testament şi diferitele lui învăţături, de la Luther şi colaboratorii lui.

Episcopii bisericii Angliei auziseră despre acest Nou Testament. Ei au cumpărat imediat întreaga ediţie din magazine şi le-au ars în public în faţa catedralei Sf. Pavel din Londra. Ei se temeau că oamenii ar deveni interesaţi de cuvintele lui Isus şi ale celor doisprezece apostoli inspiraţi divin, iar ei, care îşi însuşiseră titlul de „episcopi apostolici”, vor deveni nişte nulităţi. Ei ştiau de asemenea că cele optsprezece concilii ecumenice, ţinute de-a lungul celor o mie două sute de ani, declaraseră ca fiind adevărata credinţă creştină multe lucruri pe care Biblia nu le învăţa, şi că ei omiseseră multe lucruri pe care ea le învăţa. Ei se temeau că oamenii, devenind studenţi ai Bibliei, vor cunoaşte aceste lucruri şi astfel va fi răsturnată credinţa generală bazată pe crezuri — şi nu pe Biblie.

Vedem totuşi că temerile lor au fost aproape nejustificate. Învăţăturile crezurilor, fixate timp de douăsprezece secole, s-au întărit într-atât în minţile oamenilor, încât ei pot citi contrariul în Biblie fără să observe vreodată nepotrivirea. Totuşi, o mare înclinaţie spre studiul Bibliei a apărut în acel timp în poporul britanic. Ulterior au fost publicate alte câteva traduceri, până când în sfârşit episcopii au considerat recomandabil să dea oamenilor Biblia, vârându-le în cap gândul că episcopii tot timpul susţinuseră Biblia. Apoi, de asemenea, ei au avertizat pe oameni împotriva oricărei interpretări a Bibliei care ar face-o diferită de învăţăturile din crezuri ale aşa-numiţilor „episcopi apostolici” — ameninţându-i cu chinul veşnic.

Interesul pentru Biblie continuând, Regele James s-a gândit să-şi facă popularitate autorizând un comitet să pregătească aşa-zisa Versiune King James. În timp ce aceasta era în pregătire, romano-catolicii, ca să nu fie întrecuţi, au făcut o versiune intitulată Biblia Douay — încă la modă. Aceasta a fost dată oamenilor cu sugestia că era în armonie cu crezurile şi că oricine o interpreta diferit era un eretic, care nu putea fi oprit nici chiar în purgatoriu, ci va trece direct în chinul veşnic.

Aşa cum a fost, Tyndale şi alţi câţiva interesaţi de Biblie au suferit martiriu, ca duşmani ai „episcopilor apostolici”, ai crezurilor şi instituţiilor lor. Conflictul a continuat, după cum a fost deja sugerat, până în 1799, când Biblia a ajuns la mare proeminenţă, aproape toate Societăţile noastre mari de Biblii de azi fiind organizate în interval de cincisprezece ani după acea dată. Perioada de secetă spirituală prezisă fiind terminată, o mare ploaie spirituală a venit în lume. Cu toate acestea, după cum va arăta lecţia noastră următoare, Ahab, şi în special Izabela, au rămas neschimbaţi. Viaţa lui Ilie fiind din nou în pericol, el a fugit în pustie.