Întrebări interesante referitoare la tipuri – VDM 1.5

ÎNTREBĂRI INTERESANTE REFERITOARE LA TIPURI

Tipul un cuvânt mai tare decât figura sau ilustraţia

W.T. 1916 (pag. 299-300)

Întrebare: Care este deosebirea între cuvintele: „tip”, „figură” şi „ilustraţie”?

Răspuns: Între aceste cuvinte este o relaţie foarte strânsă. Pentru unii toate ar avea acelaşi sens, pentru alţii ar fi o uşoară diferenţă de sens. Un tip este o figură, şi de-asemenea o ilustraţie, intenţionată să înfăţişeze anumite lucruri şi detalii importante, aşa cum sunt hotărâte divin. O figură este o reprezentare sau o declaraţie despre un lucru, cu mult mai puţin exactă decât tipul. Avraam l-a primit pe Isaac din morţi într-o figură (Evrei 11:17-19); adică este o ilustrare expresivă a acelui lucru, dar nu este atât de exactă ca într-un tip.

O pildă este o figură, este o ilustrare prin cuvânt, dar nu este un tip. Ea nu are exactitatea unui tip. Noi am folosi cuvintele pildă şi ilustraţie în acelaşi mod, deoarece nu vedem nici o deosebire. Un tip este un model exact al antitipului, întocmai cum modelul pentru tipar corespunde cu ceea ce se tipăreşte după el. Isaac a fost un tip al lui Cristos; Rebeca, soţia lui, un tip al miresei lui Cristos; Ismael, fiul lui Avraam prin roaba Sarei, a fost un tip al naţiunii lui Israel, dezvoltat sub Legământul Legii care a fost tipificat prin Agar, roaba.

O ilustraţie, o figură sau o pildă ar avea greutate şi valoare după caracterul persoanei care a făcut ilustraţia sau pilda, şi în măsura în care ea ar avea merit în sine. Un tip le-ar depăşi pe acestea, prin aceea că este foarte clar definit şi implică preştiinţă şi aranjament divin. Dumnezeu dă tipuri. Oamenii pot da ilustraţii, figuri sau pilde.

Antitipurile urmează imediat tipurile

Întrebare: Este întotdeauna tipul imediat urmat de antitip sau nu?

Răspuns: Gândul nostru este că ar trebui să aşteptăm ca tipul să fie urmat de antitipul lui şi să-i căutăm imediat urmarea. De exemplu, după ce tipul mâncării mielului de Paşti a fost recunoscut pentru ultima dată de către Iehova, acesta a fost imediat urmat de antitip, Isus, Mielul lui Dumnezeu, care a fost răstignit chiar la data Cinei de Paşti anuală. Tipul viţelului şi al ţapului Domnului, oferite ca jertfă pentru păcat în Ziua Ispăşirii evreieşti, au fost imediat urmate de antitipul lor, imediat ce jertfele tipice au fost respinse de Tatăl, atunci când casa evreiască a fost lăsată „pustie”, chiar înainte de moartea lui Isus. — Matei 23:37, 38; Luca 13:34, 35.

Gândindu-ne iarăşi la Isaac ca tip al lui Cristos, ne gândim la el ca la moştenitorul tipic al făgăduinţei făcute tatălui său, Avraam. Dumnezeu i-a declarat lui Avraam: „În sămânţa ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului”. Conform acestei făgăduinţe, Isaac era sămânţa naturală a lui Avraam, şi el a continuat să fie această sămânţă toată vârsta iudaică, prin aceea că era reprezentat în copiii lui Israel, urmaşii lui naturali. Astfel el a fost sămânţa lui Avraam cea recunoscută, până când Isus a devenit sămânţa spirituală. Atunci sămânţa naturală a fost respinsă. Sămânţa reală a lui Avraam, în care se centra făgăduinţa, n-a fost sămânţa naturală, ci Sămânţa spirituală.

Isus n-a fost Sămânţa antitipică a lui Avraam când s-a născut în lume — n-a fost până când a fost conceput de Spiritul Sfânt. Atunci a început Isus să fie antitipul lui Isaac. Membrii corpului Său au fost în proces de dezvoltare tot timpul, de la naşterea spirituală a lui Cristos pe plan de fiinţă divină. Astfel, acest Isaac spiritual a început ca antitip să împlinească tipul în persoana lui Isus, atunci când a devenit Sămânţă spirituală, şi continuă să ia locul tipului în persoanele membrilor corpului Său. Astfel tipul se transformă în antitip.

Întrebare: Cum s-ar aplica răspunsul de mai sus la cazul lui Adam şi al lui Melchisedec?

Răspuns: Apostolul Pavel explică faptul că în cazul lui Melchisedec, preoţia lui n-a avut nici început nici sfârşit, ordinul lui de preoţime urma să se continue; prin urmare, preoţimea lui n-a trecut până când a venit Preoţimea antitipică. Apostolul arată în special că el a fost fără tată şi fără mamă în preoţie — „el rămâne preot continuu”, el a continuat ca preot până la încheierea tipului în antitipul lui. El a fost un tip al mai marelui Melchisedec, care este Cristosul, Cap şi Corp. Isus a fost făcut „Mare Preot în veac (literal pentru această vârstă), după rânduiala lui Melchisedec.” — Evrei 6:20.

Cât despre Adam, nu suntem siguri că Cuvântul Domnului vorbeşte despre el ca despre un tip. Apostolul nu compară pe Adam cu Isus, ci vorbeşte despre primul Adam şi despre al doilea Adam. Cristos este foarte diferit de Adam. Adam n-a ascultat de Dumnezeu, în timp ce Cristos a fost cu totul ascultător. Adam a eşuat, în timp ce Cristos a reuşit. Sf. Pavel spune ( Cor. 15:47) că Omul al doilea este Domnul din cer. Primul Adam continuă să fie capul familiei umane. Noi vorbim încă despre el ca despre Tatăl Adam. Al doilea Adam nu-Şi va începe lucrarea până în vârsta Milenară, când va deveni al doilea tată pentru rasă, luând locul primului Adam. El nu este încă al doilea Adam. El urmează să fie al doilea Adam.

Diferitele titluri care aparţin Domnului nostru Isus îl includ şi pe acela de Părinte Veşnic. Părintele Veşnic va fi succesorul lui Adam, care numai temporar a fost tată al rasei şi care n-a reuşit să dea viaţă urmaşilor săi. La ((60)) timpul cuvenit, al doilea Adam va fi regeneratorul familiei umane.

Întrebare: 1 Corinteni 10:11 spune: „Toate aceste lucruri li s-au întâmplat (lui Israel) ca tipuri.” (Diaglott) Vă rugăm să explicaţi.

Răspuns: Gândul apostolului, cum înţelegem noi, este că toate aceste lucruri i s-au întâmplat acestui popor ca Israel tipic. Ei au fost tipurile, iar Israelul spiritual sunt antitipurile. Ei, tipul, au avut aceste experienţe, noi avem experienţe care corespund. Ei, tipul, n-au trecut, adică n-au încetat să fie tipul, până când noi, antitipul spiritual, ne-am început calea. Când a început calea noastră, au început experienţele noastre antitipice. Toată naţiunea lui Israel, cu experienţele, încercările ei, etc., a fost acest tip.

Va avea biserica glorificată putere de a da viaţă?

Întrebare: Isus singur va fi Dătătorul de viaţă în Mileniu, sau va fi şi Biserica asociată cu El, ca membri ai Dătătorului de viaţă, şi va avea putere să trezească morţii?

Răspuns: Subiectul acordării vieţii poate fi privit din puncte de vedere diferite. Într-un anumit sens, şi mama şi tata sunt dătători de viaţă unui copil — în sensul că acesta n-ar fi putut ajunge la existenţă individuală fără mama. Şi totuşi, strict vorbind, numai tata este dătătorul de viaţă, deoarece agentul vieţii vine de la el.

Astfel Biblia foloseşte ilustraţia naturală a unui tată sau dătător de viaţă pământesc, pentru a ilustra un mare adevăr spiritual. Lumea este moartă în Adam — sub sentinţa morţii. Isus a depus preţul de răscumpărare care va anula acea sentinţă. În virtutea acestui fapt, imediat ce meritul jertfei Sale va fi aplicat pentru lume, El va avea dreptul să devină Dătătorul de viaţă al lui Adam şi al rasei sale. Drepturile de viaţă umană pe care le va da vor fi acelea pe care El însuşi le-a depus în moarte.

Dar, deoarece prin voia lui Dumnezeu Isus Şi-a asociat cu Sine Biserica, atât în suferinţele din prezent, cât şi în gloria care va urma, ea va avea de-a face cu acordarea vieţii pentru lume. Lucrarea ei este ilustrată în mama Eva şi în femei în general. Lucrarea bisericii va fi să hrănească lumea — să hrănească scânteia de viaţă pe care o vor primi de la Răscumpărătorul. Sub această hrănire şi grijă, toţi aceia din lume care vor coopera, se vor ridica din starea de păcat şi moarte la perfecţiune.

Astfel mireasa lui Cristos va avea de-a face cu acordarea vieţii, dar numai ca asociaţi ai marelui Dătător de viaţă. Răscumpărătorul, Isus, este singurul care poate da propriile Sale drepturi de viaţă. Iar Isus a spus El însuşi: „Toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor ieşi afară din ele” (Ioan 5:25, 29). Orice lucrare pe care Biserica glorificată o va putea face în legătură cu restabilirea lumii, va fi ca ajutoare ale Lui.