ISPĂŞIREA PĂCATULUI — ADAMIC ŞI A CELUI PARŢIAL
CU VOIA
R 5462 W. T. 15 mai 1914 (pag. 153-155)
Ispăşirea păcatului poate fi privită din două unghiuri diferite. Înainte de toate era necesară o satisfacere a Dreptăţii divine pentru păcatul adamic. Decretul marelui Judecător Suprem al Universului — că rasa umană trebuie să moară — a ieşit din cauza neascultării lui Adam; şi nimeni nu poate fi eliberat din moarte până când acel decret nu va fi fost revocat fiindcă cerinţele lui au fost respectate. Totuşi, anularea acelui decret al Dreptăţii nu va face imediat pe individ un om perfect.
Dacă un om ar fi pus în închisoare pentru un oarecare delict, şi după zece ani cineva ar da o compensaţie, ar plăti datoria şi ar satisface cerinţele legii, întemniţatul ar fi eliberat — dreptatea ar fi satisfăcută. Dar eliberarea din restricţia vieţii de închisoare nu i-ar reda întemniţatului vederea sa clară, dinţii, părul, sănătatea, sau indiferent ce şiar fi putut pierde sau i s-ar fi deteriorat în timpul perioadei de întemniţare. În mod asemănător, orice satisfacere a Dreptăţii este făcută pentru omenire, la timpul trezirii ei din mormânt oamenii nu vor fi liberi de urmele pe care Păcatul le-a lăsat asupra lor.
Nu va exista atunci nici o dizgraţie divină asupra lumii, deoarece preţul pentru eliberarea omului va fi fost plătit. Dar omenirea la începutul Veacului Milenar va avea încă lipsurile rezultate din cădere. Lucrarea acelui veac va fi să restaureze rasa umană, să-i ridice din imperfecţiune şi slăbiciune. Omul va fi ajutat să se ridice din condiţia sa decăzută, pentru că Dreptatea va fi fost satisfăcută.
Lumea va fi în mâinile lui Cristos care a cumpărat-o prin sacrificiul vieţii Sale. Trebuie să avem în minte că satisfacerea Dreptăţii nu realizează restabilirea omenirii din imperfecţiune, ci această satisfacere juridică este numai îndepărtarea dizgraţiei lui Dumnezeu, anularea pedepsei cu moartea. Aceasta îi dă ocazie omului să fie restabilit la favoarea lui Dumnezeu — să fie adus într-o stare vrednică de acceptare divină la sfârşitul Mileniului.
Cât priveşte această satisfacere a Dreptăţii divine care trebuie să aibă loc înainte de a putea fi inaugurat Noul Legământ, ea include nu numai o satisfacere pentru păcatul adamic, ci ea cuprinde şi lovituri pentru păcatele parţial voite şi o satisfacere pentru anumite nedreptăţi mari pe care omenirea le-a comis când avea o cunoştinţă despre o cale mai bună şi a fost răspunzătoare întro măsură pentru cuvintele şi faptele nedrepte. Într-o măsură oamenii au fost în ignoranţă, dar adesea au fost astfel în mod voit, şi în măsura responsabilităţii, Dreptatea va cere o răsplătire.
((956))
Socoteala Veacului Iudeu
La sfârşitul Veacului Iudeu Dumnezeu a avut o socoteală cu naţiunea lui Israel, care a fost unul din cele mai înspăimântătoare timpuri de necaz pe care le-a cunoscut lumea vreodată. Declaraţia lui Isus a fost că, de la acel veac — de la acea generaţie care era atunci în viaţă — Dumnezeu va cere ispăşire pentru tot sângele drept care fusese vărsat din timpul lui Abel până în timpul când vorbea El. Mat. 23:34-36.
Toate aceste păcate parţial voite ale lumii nu sunt acoperite pe deplin de Jertfele pentru păcat. În măsura în care ele au fost voite, ele trebuie ispăşite prin pedeapsă. Este arătat că aceste păcate sau încălcări sunt puse asupra clasei ţapului de trimis — Mulţimea cea Mare. În marele Antitip care va fi pus în aplicare curând, aceştia vor fi lăsaţi să sufere pentru unele dintre păcatele în parte voite ale lumii — în special păcatele Babilonului. Tot sângele celor sfinţi ai lui Dumnezeu, de la începutul acestui Veac Evanghelic, va fi cerut de la generaţia actuală în marele „timp de strâmtorare cum n-a fost de când sunt popoarele”.
Martirii trecutului, „sufletele de sub altar”, sunt reprezentaţi simbolic strigând pentru răzbunarea Dreptăţii, spunând: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru asupra celor ce locuiesc pe pământ?” Lor li s-a spus să aştepte până când şi ceilalţi fraţi ai lor vor fi ucişi la fel, când vina tuturor va fi răzbunată. Apoc. 6:9-11.
Socoteala Veacului Evanghelic
Vedem din cele de mai sus că la sfârşitul acestui Veac Evanghelic va fi o altă reglare a socotelilor. Nu peste mult va veni un timp de strâmtorare cum n-a fost de când sunt popoarele şi nici nu va mai fi (Mat. 24:21, 22). Acest lucru este arătat convingător în multe profeţii ale Scripturii. Domnul nostru este acum prezent din nou, în calitate de mare Judecător, şi norii furtunoşi se adună repede în această Zi a prezenţei Sale regale.
De ce se cere plata deplină pentru toate greşelile celor două veacuri — Veacul Evanghelic şi cel precedent, care se întinde din timpul când a fost vărsat sângele neprihănitului Abel până în prezent — la sfârşitul acestor veacuri — se pune întrebarea? Noi răspundem: fiindcă lumina principală a fiecărui Veac vine la sfârşitul lui, şi pentru că acei care păcătuiesc împotriva acestei lumini sunt vrednici de o judecată mai severă decât răufăcătorii asemănători de dinaintea lor, care au avut mai puţină lumină. Argumentul scriptural este că a sprijini greşelile trecutului în lumina prezentului înseamnă a mări responsabilitatea şi a merita pedepsele întregului.
Nu trebuie să privim departe dacă vrem să vedem aceste nelegiuiri sau inechităţi ale lumii de astăzi, în special ale creştinătăţii.
Acum străluceşte asupra întregii lumi o lumină considerabilă şi în mod special asupra părţii ei civilizate. Principiile dreptăţii prezentate în Legea iudaică, şi ulterior amplificate de Domnul şi de apostoli, au luminat minţile publicului în general în privinţa dreptăţii şi nedreptăţii, a ceea ce este corect şi greşit, a binelui şi a răului, astfel încât niciodată n-a fost o generaţie atât de răspunzătoare ca aceea care trăieşte acum.
În ciuda acestei cunoştinţe crescute şi în ciuda faptului că există nedreptăţi mari care predomină în lume, găsim relativ puţini care să facă ceva pentru o reorganizare şi o egalizare a afacerilor lumii financiare, sociale şi religioase. Mai degrabă se pare că majoritatea acelora care posedă avantaje sunt foarte dispuşi să ţină la ele, chiar dacă recunosc că sunt nedrepte şi nelegiuite.
Noi înţelegem de asemenea că pentru mult din răul făcut împotriva celor sfinţi ai Domnului din trecut n-a fost aplicată încă pedeapsa cuvenită. Marile sisteme care în numele lui Cristos au persecutat Biserica adevărată au acţionat şi au prosperat, dar n-au primit încă răsplata pedepsei lor drepte. În teribila strâmtorare a viitorului apropiat, marele Babilon va cădea ca o puternică piatră de moară în mare, când mâna fiecărui om se va ridica împotriva aproapelui său în anarhie, când „nu va fi pace nici pentru cel care va intra, nici pentru cel care va ieşi”.
Ispăşirea legală prin clasa ţapului de trimis
Dar se pare că ispăşirea legală a acestor păcate trebuie îndeplinită prin clasa ţapului de trimis, după cum este arătat în tip (Lev. 16:20-22). Israelul reprezintă aici lumea. În acest tip al ţapului de trimis, Domnul ilustrează trimiterea Turmei Mari în pustiul izolării şi persecuţiei care, după consacrare, n-a fost dispusă „să iasă afară din tabără, şi să poarte batjocorirea” lui Cristos. Ei n-au participat la Ispăşirea Păcatului, dar li se va permite, da, vor fi forţaţi, să poarte greutatea unora din păcatele parţial voite ale lumii şi astfel să devină morţi faţă de lume, pentru ca fiinţa lor spirituală să poată fi salvată în Ziua Domnului Isus.
Această clasă, în mod special numeroasă în zilele noastre, va fi dată pe mâna Adversarului să sufere în acest mare timp de strâmtorare. Aceia dintre ei care vor răspunde la aceste strâmtorări, cu credincioşie şi loialitate, vor fi socotiţi ca învingători şi li se vor da ramurile de finic ale victoriei, după cum este arătat în Apocalipsa 7, şi vor fi privilegiaţi să participe la ospăţul Nunţii Mielului şi să fie servitori onorabili ai Miresei lui Cristos. Dacă ei nu vor răspunde şi nu-şi vor spăla hainele pătate în sângele Mielului, vor merge în Moartea a Doua.
Turma Mică, clasa ţapului Domnului, de sacrificatori credincioşi, va scăpa de acest timp ((957)) de mare strâmtorare, iar Marea Mulţime nu va scăpa, ci va avea parte de ea. Ei vor ieşi din acest necaz cu hainele spălate, albite în sângele Mielului. Nu suferinţele le vor spăla hainele, ci în suferinţele lor vor învăţa să aprecieze ca niciodată înainte relaţia lor cu Mielul lui Dumnezeu şi cu meritul Său ispăşitor, şi prin credinţă li se va permite să-l aplice pentru curăţirea lor. Gândindu-ne la experienţele acestor copii ai lui Dumnezeu, care vor veni atât de curând, să ne arătăm cu atât mai mult iubirea pentru Domnul şi cu atât mai mult să căutăm să ne punem vieţile cu credincioşie în serviciul Împăratului nostru şi în folosul Casei Credinţei.
Isus este singur răscumpărătorul
N-ar fi corect să spunem că clasa ţapului de trimis face ispăşire pentru păcat şi astfel face posibil ca o anumită parte din omenire să fie adusă din mormânt. Mormântul reprezintă pedeapsa dată lui Adam pentru încălcarea sa, şi această pedeapsă a fost moştenită de toţi copiii lui Adam. Apostolul spune că „printr-un singur om a intrat păcatul îneascultareaş în lume şi prin păcat moartea îca rezultat al păcatuluiş; şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor”. Rom. 5:12.
Moartea lui Isus singur poate anula păcatul lui Adam. El singur a fost Răscumpărătorul. El Şi-a dat viaţa pentru viaţa Tatălui Adam şi astfel ca satisfacţie pentru păcatele lumii întregi. Cei pentru care Isus pledează ca membri ai Corpului Său, devin asociaţi cu El şi identificaţi cu El în lucrarea Sa, nu în virtutea meritului lor propriu, ci pentru că sunt „acceptaţi în Preaiubitul”. Aceştia sunt arătaţi scriptural ca având ceva dea face cu anularea „păcatului lumii”, datorită asocierii lor cu Capul. Marea Mulţime nu are nimic de-a face cu anularea păcatului lumii.
Responsabilitatea pentru păcatele împotriva luminii
„Păcatul lumii” (Ioan 1:29) a fost păcatul lui Adam; dar sunt şi alte păcate în afară de păcatul adamic, care a fost adus asupra rasei prin cădere. Putem presupune că în fiecare Veac au existat păcate comise împotriva unei măsuri de lumină. Dar păcătoşii n-au fost concepuţi de Spiritul sfânt, şi de aceea păcatele lor împotriva luminii nu îi face pasibili de Moartea a Doua.
Cu toate acestea, în măsura în care au avut lumină şi cunoştinţă, au avut şi responsabilitate. Şi deoarece Isus a murit pentru ca toţi să aibă o ocazie de a veni din mormânt şi la viaţă perfectă, totuşi El nu a murit pentru nici un păcat individual împotriva luminii. Pentru aceste păcate individul este singur răspunzător.
În cazul clasei Bisericii, răufăcătorii cu voia vor fi tăiaţi de la viaţă. Apostolul Pavel spune că unii au fost predaţi lui Satan pentru distrugerea cărnii, pentru a le putea fi salvat spiritul. Pentru fiecare păcat cu voia, indiferent de cine a fost comis sau când a fost comis, trebuie să se dea socoteală prin lovituri sau prin moartea păcătosului.
Păcate neacoperite de sacrificiul lui Cristos
Nimic nu va fi ispăşit de moartea lui Cristos în afară de păcatul lui Adam. Dar şi alte păcate de responsabilitate directă, păcate împotriva luminii, trebuie achitate. În timpurile din vechime poporul lui Dumnezeu a fost persecutat amarnic, şi cei persecutaţi au fost obligaţi să trăiască în peşteri şi în crăpăturile stâncilor (Evr. 11:32-40). Încălcările împotriva acestora, în măsura în care au fost comise cu un grad de lumină, trebuia să fie plătite de către încălcători.
Providenţa lui Dumnezeu a achitat contul împotriva poporului evreu la sfârşitul Veacului Iudeu. Atunci a venit peste popor mânia până la extremă. Noi înţelegem că achitarea conturilor pentru acea naţiune a fost completată în anul 70 d. Cr. În privinţa altor naţiuni, trebuie să presupunem că Dumnezeu a procedat cu ele pe aceeaşi linie — deşi nu chiar la fel; pentru că ele nu erau în relaţie de legământ cu El, aşa cum erau israeliţii.
Ajungând la Veacul Evanghelic, multe păcate au fost comise care n-ar putea în nici un fel să fie acoperite de sacrificiul lui Cristos — păcate împotriva unei măsuri de lumină şi de cunoştinţă. Principalele dintre aceste păcate au fost, conform cuvintelor Învăţătorului, împotriva poporului Său. El a spus că oricine va face vreun rău unuia dintre aceşti „micuţi” care credeau în El, va fi pedepsit; şi că oricine va da chiar şi numai „un pahar cu apă rece” unora dintre aceştia va fi răsplătit. Mat. 18:6; 10:42.
Citim despre teribilele atrocităţi comise împotriva sfinţilor în timpul Veacurilor Întunecate. Ei erau acoperiţi cu smoală şi arşi; erau aruncaţi la fiarele sălbatice, sărmanele lor trupuri fiind sfâşiate în bucăţi. Erau torturaţi în nenumărate feluri. În mod raţional, suntem siguri că celor care au comis aceste atrocităţi li se cuvine o oarecare pedeapsă. Dar Domnul nea spus că nu trebuie să judecăm înainte de vreme. La vremea potrivită vom fi făcuţi judecători ai lumii. Acum trebuie să privim la Domnul şi să aşteptăm judecata Lui.
Ţapul de trimis antitipic
Scripturile arată că după cum a existat un timp al socotelii, care a culminat pentru evrei în anul 70 d. Cr., tot aşa va fi un timp al socotelii pentru cei care pretind a fi naţiuni creştine. În măsura în care s-au dedat la nedreptate, în măsura în care au păcătuit împotriva luminii, ele sunt răspunzătoare. Noi nu ştim măsura răspunderii lor — Dumnezeu ştie! Dar în acest timp de strâmtorare El va achita toate aceste chestiuni, pentru ca noua Dispensaţie să poată fi liberă de toate socotelile — pentru ca să nu fie nimic de felul acesta pus pe seama omenirii. Păcatele comise din punct de vedere naţional vor fi ispăşite ((958)) din punct de vedere naţional. Şi desigur, după cum indivizii au suferit prin facerea răului, tot aşa indivizii vor suferi prin ispăşire.
Şi cum se va socoti Dumnezeu cu nedreptatea pe care doreşte să o şteargă, aşa încât lumea să poată veni înapoi cu o pagină curată? Noi răspundem: clasa Marii Mulţimi va avea o parte în acel necaz. Şi deoarece ei nu merită de fapt o parte în strâmtorare, în sensul de a merita mânia divină, ceea ce vor suferi ei va fi într-o măsură o suferinţă al cărei merit va trece la alţii. Nu este o pedeapsă pentru a intra în clasa Marii Mulţimi. Marea Mulţime va fi o clasă foarte binecuvântată. Ei nu vor sta pe Tron, ci vor servi înaintea Tronului; nici nu vor obţine natura divină. Clasa Turmei Mici va primi marele premiu de a fi asociaţi cu Învăţătorul, comoştenitori cu El în Împărăţie. Cealaltă clasă va primi o răsplată pe un plan spiritual inferior — un plan spiritual, pentru că şi ei au fost concepuţi de Spirit.
În ceea ce priveşte Marea Mulţime, faptul că Dumnezeu le permite să aibă parte de necazul de la sfârşitul acestui Veac, va fi pentru dezvoltarea lor. Legământul lor a fost spre moarte; şi dacă nu-şi pierd viaţa în ascultare de Domnul, dacă nu se dovedesc credincioşi până la moarte, nu vor fi vrednici de nici o poziţie de viaţă pe nici un plan. Prin urmare, faptul că vor suferi în acel timp va fi spre avantajul lor. Se spune despre ei că vor suferi pentru nelegiuirile, păcatele şi încălcările oamenilor din lume ca ţap de trimis antitipic (Lev. 16:21, 22. Vezi Umbrele Tabernacolului, pag. 68-72). În loc de a permite ca meritul Marii Mulţimi să treacă nefolosit, Domnul face un credit din el, cum ar fi, pentru a achita contul lumii pentru păcatele cu voia.