Isus Hristos — primul şi ultimul

Apoc. 1:1-8, 17-20

„Nu te teme! Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sînt viu în vecii vecilor.” — vers. 17, 18

W.T. 1916 (343-345)

Viziunile nu sînt realităţi, deşi simbolic le reprezintă. Acest lucru este adevărat, fie că viziunile vin aşa cum Daniel a descris-o pe a lui, fie că vin în toiul zilei, ca şi în scena schimbării la faţă, despre care Domnul nostru a declarat că a fost o viziune (Daniel 7:1; Matei 17:9). Viziunile date Sfîntului Ioan, înregistrate în cartea Apocalipsei, nu trebuie, în nici un sens, înţelese ca realităţi; şi aceasta este semnificaţia declaraţiei lui Ioan: „în ziua Domnului eram în duhul”.

Să remarcăm simplitatea introduceri a-cestei minunate Cărţi. El n-a scris titlul cărţii aşa cum apare în Bibliile noastre „Descoperirea Sf. Ioan Teologul”. Dimpotrivă, Ioan nu-şi pretinde nici un renume pentru desco-perire; n-a fost a lui, ci după cum el clar explică, a fost de la Domnul Isus Hristos, iar la El de la Dumnezeu Tatăl. Nici ciar pentru Sf. Ioan această descoperire n-a fost într-un sens special, ci după cum el iarăşi declară, pentru servii lui Dumnezeu, trimisă prin „servul Său Ioan”. Această simplitate, comună tuturor apostolilor, ni-i recomandă ca oameni umiliţi — chiar de felul pe care l-am aştepta pentru ca Domnul nostru să-i folosească drept mesageri speciali pentru poporul Său. Această simplitate, această lipsă de lăudăroşenie, atît de remarcabilă în scrierile tuturor apostolilor, îi marchează ca fiind în misiune, nu pentru satisfacerea vanităţii sau pentru răsplăţi pămînteşti de vreun fel, ci simplu, ca servi ai lui Dumnezeu, care s-au delectat în a face voia Lui şi în a spune veştile bune pînă la ignorarea completă de sine, exceptînd măsura în care menţionarea lor şi a afacerilor lor ar putea fi necesară.

Sf. Ioan a fost instruit să scrie, să clarifice poporului lui Dumnezeu, lucruri deja aduse în atenţia lui şi alte lucruri care ulterior îi vor fi aduse în atenţie, cu scopul ca poporul lui Dumnezeu să fie în stare să înţeleagă, împreună cu toţi sfinţii, lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adîncimile Iubirii lui Dumnezeu, care întrece înţelegerea şi care poate fi primită numai prin revelaţie de la Dumnezeu. Şi aici să remarcăm forţa declaraţiei apostolului, (vers. 3) în sensul că există o binecuvîntare asupra tuturor acelora care citesc această revelaţie, chiar dacă n-o înţeleg, şi o binecuvîntare specială asupra celor care aud şi înţeleg cuvintele acestei profeţii şi îşi conformează vieţile după lucrurile scrise acolo.

Mesajul Christosului înviat

În timpul acestei viziuni, Sf. Ioan era prizonier, exilat pe insula Patmos, o colonie penală în acele zile — o insulă stîncoasă, stearpă, în Marea Egee. Infracţiunea pentru care suferea acest exil era credincioşia lui ca purtător de cuvînt al Domnului. În acel timp trebuie să fi avut cam 90 de ani, presupunînd că nici unul dintre ucenicii Domnului nostru n-au fost mai tineri decît el, la începutul misiunii Sale.

Sf. Ioan, ucenicul preaiubit, într-o anumită măsură sau grad a reprezentat pe ultimii membri în viaţă ai corpului lui Christos. Fără îndoială că acesta a fost sensul declaraţiei Domnului: „dacă vreau ca el să rămînă pînă voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie?” (Ioan 21:20-23). Sf. Ioan n-a rămas, ci o clasă pe care el în unele privinţe a ilustrat-o, sînt reprezentaţi ca rămînînd — o clasă care văd cu ochii înţelegerii lor viziunile şi revelaţiile pe care ucenicul preaiubit le-a văzut în simboluri în transă.

Dacă exilul lui, în vreun grad simbolizează proscriere, la ceea ce urmaşii Domnului s-ar putea aştepta la încheierea acestei vîrste — o izolare completă de alţii şi un tratament implicînd faptul că sînt prizonieri — ei se pot mîngîia la gîndul că, după cum favoarea şi revelaţiile Domnului către Sf. Ioan, mai mult decît că i-au compensat persecuţiile, tot aşa, deschiderea ochilor înţelegerii noastre şi acor-darea nouă a unei mai mari cunoştinţe şi aprecieri a Domnului nostru şi a planului divin, mai mult decît că va compensa diferitele experienţe, pe care în providenţa Lui, Dumnezeu le poate permite să vină peste noi. Asigurarea Lui este că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu. Oricine-şi odihneşte credinţa în siguranţă pe făgăduinţa divină, poate cu adevărat, împreună cu apostolul Pavel, să socotească toate lucrurile ca o pierdere şi ca gunoaie faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Isus Christos Domnul nostru —Filip. 3:8.

Probabil apostolul a avut această viziune în prima zi a săptămînii, în general numită acum duminică. Pentru creştini ea este în mod deosebit ziua Domnului — ziua în care Domnul nostru a înviat din morţi, în care au căpătat viaţă toate făgăduinţele lui Dumnezeu şi au înviat toate speranţele noastre prin Christos. În această expresie, noi putem vedea de asemenea o referire la vîrsta Milenară, numită frecvent în Scripturi „ziua Domnului”. Conform înţelegerii noastre a cronologiei biblice, noi astăzi trăim în zorile timpurii ale acestei zile a lui Christos; şi acum la acest punct este destul de potrivit să începem a vedea minunatele lucruri ale caracterului şi planului divin. Dar, ca să vedem şi să înţelegem aceste lucruri, trebuie să fim „în spirit”. Numai de la aceia care au devenit Noi Creaturi în Christos se poate aştepta să aprecieze lucrurile spirituale; şi aceasta este clasa pe care a reprezentat-o apostolul Ioan.

Sînt multe motive pentru a trage concluzia că deşi mesajele au fost date celor şapte biserici specificate şi au fost aplicabile la ele, totuşi, aceste mesaje trebuie să aibă, în mod potrivit, o mai largă aplicare la întreaga Biserică a lui Christos, numărul şapte reprezîntînd completul, iar ordinea reprezentînd diferite epoci din istoria Bisericii. ((8)) Astfel Biserica din Efes ar reprezenta starea Bisericii din timpul scrierii mesajelor, în timp ce Biserica Laodiceană ar reprezenta Biserica din zilele noastre — la sfîrşitul vîrstei Evanghelice. Celelalte biserici ar reprezenta corespunzător diferite epoci intermediare, între început şi acum.

A gîndi altfel, ar fi să dăm prea mare importanţă celor şapte biserici, comparativ mici, din Asia Mică şi ar implica o ignorare a altor biserici, mai influente decît ele, ca de exemplu: bisericile din Ierusalim, Antiohia, Corint, etc. Mai mult, detaliile mesajelor date acestor şapte biserici se potrivesc istoric unicei Biserici a viului Dumnezeu, grija Domnului fiind asupra fiecărui membru al ei. Acest gînd, că numărul şapte reprezintă completul, îl găsim accentuat în alte reprezentări simbolice: în cele şapte spirite, şapte sfeşnice de aur, şapte stele, etc.

„Primul născut dintre cei morţi”

Versetul 5 învaţă clar ceea ce crezurile creştinătăţii ignoră şi ceea ce este în antagonism direct cu afirmaţiile lor, şi anume, Christos cel înviat a fost „primul născut dintre morţi”. Adică, Domnul nostru a fost primul care a avut experienţa învierii în sensul deplin al cuvîntului, primul care a avut experienţa învierii la perfecţiune şi la viaţă veşnică. Deşi unii au fost treziţi temporar înaintea Lui, ei au recăzut în moarte, deoarece au fost numai ilustraţii parţiale ale învierii, pentru a asigura pe oameni de puterea divină de a o realiza pe deplin, la timpul cuvenit hotărît de Dumnezeu.

Versetul 7 învaţă clar că la timpul celei de a doua veniri a Domnului nostru, lumea va fi departe de a fi convertită la Dumnezeu, pentru că „toate popoarele pămîntului se vor boci” din pricina Lui. Unele Scripturi, luate separat, par să înveţe că lumea va fi convertită înainte de întoarcerea Lui, dar cînd cuvîntul şi planul lui Dumnezeu sînt văzute ca întreg, se va găsi că acestea favorizează părerea opusă: că Christos vine înainte de convertirea lumii şi chiar pentru scopul de a converti toată omenirea; şi că Biserica glorificată a vîrstei Evanghelice va participa cu Domnul şi Capul ei la domnia Lui, care este mijlocul stabilit al lui Dumnezeu de binecuvîntare a lumii.

Christos şi Biserica glorificată, făcuţi „părtaşi ai naturii divine”, vor fi fiinţe spirituale invizibile oamenilor. Prezenţa Domnului nostru se va descoperi pentru lume prin manifestări de putere şi glorie mare. El nu va fi vizibil vederii naturale, ci ochilor înţelegerii, deoarece aceştia se vor deschide pentru aprecierea marilor schimbări pe care le va efectua noul Conducător al pămîntului. Prezenţa şi autoritatea Lui dreaptă vor fi recunoscute atît în pedepsele cît şi în binecuvîntările care vor curge spre omenire de la domnia Lui.

Regele nostru se va descoperi treptat. Unii vor discerne pe noul Conducător mai devreme decît alţii. Dar în cele din urmă, „orice ochi îl va vedea” (greceşte horao, discerne). Dar „El vine cu norii”. Şi în timp ce norii de strîmtorare atîrnă greu şi întunecos, cînd munţii — împărăţiile acestei lumi — se cutremură şi cad, cînd pămîntul — societatea organizată — se clatină şi se dezintegrează, unii vor începe să-şi dea seama că Unsul lui Iehova îşi ia puterea mare şi îşi începe lucrarea de punere a dreptăţii ca lege şi a neprihănirii ca un fir cu plumb. Pentru că El trebuie să domnească pînă cînd va fi supus toată autoritatea şi toate legile pămîntului, care sînt contrare celor care stăpînesc în ceruri.

Ce a văzut ucenicul preaiubit

Atenţia Sf. Ioan a fost întîi atrasă de vocea ca de trîmbiţă a lui Christos, din urma sa. Faptul că este menţionat locul, dă de înţeles că are o semnificaţie simbolică. Înseamnă că începutul acestui mesaj n-a fost în zilele Sf. Ioan şi nici în viitor, ci lucrurile descoperite începuseră deja şi erau într-o anumită măsură în trecut. Aşa cum arată unele trăsături ale Apocalipsei, vocea din urmă mergea înapoi pînă la timpul misiunii pămînteşti a Domnului nostru.

Întorcîndu-se şi uitîndu-se, Apostolul a văzut în simbol ceea ce poporul Domnului poate vedea acum cu ochiul credinţei şi înţelegerii. El a văzut pe unul ca un Fiu al Omului — ca un om, ca un preot, cum se dă de înţeles prin hainele descrise — umblînd printre şapte sfeşnice de aur, avînd grijă de ele, curăţindu-le fitilurile, îngrijindu-se de rezerva de ulei, etc. Astfel, Domnul nostru Isus, Învăţătorul nostru glorificat, deşi absent dintre noi, a protejat interesele cauzei Sale de-a lungul celor optsprezece secole trecute şi a dirijat afacerile poporului Său, în special controlînd şi avînd grijă de Biserică, ca purtător de lumină, sfeşnic. Vai, cît de sărace au fost uneori fitilurile, cît de plăpîndă lumina care a lucit uneori în întunericul acestei lumi! Cît de multă curăţare a fost necesară şi cît de multă încă se mai poate cere!

În Tabernacol şi ulterior în templul lui Solomon, sfeşnicul de aur era plasat prin îndrumarea Domnului — nu şapte sfeşnice, ci unul cu şapte braţe, reprezentînd întreaga Biserică în timpul acestei vîrste Evanghelice. În Apocalips, acelaşi sfeşnic sau lampadar ne este adus în atenţie, dar părţile sînt separate — unirea, legătura între ele, fiind făcută de Răscumpărătorul nostru, Marele Preot antitipic. Sfeşnicul a simbolizat pe poporul nominal al Domnului din această vîrstă Evanghelică, inclusiv membrii corpului Său mistic. El dă lumina vieţii, care luminează în întuneric şi care, a îndemnat El, aşa trebuie să fie lăsată să strălucească, încît oamenii să poată vedea faptele noastre bune şi să slăvească pe Tatăl din ceruri — Matei 5:16.

Vai! Învăţătorul, evident, a găsit doar puţine fapte bune, a găsit doar puţină lumină slăvitoare strălucind de la reprezentanţii Săi pămînteşti, în multe din cele şapte epoci din istoria Bisericii. Acest lucru este indicat prin mesajele, mustrările, încurajările Sale, etc., date fiecăreia din aceste epoci ale Bisericii, reprezentate prin diferitele sfeşnice sau lampadare. Trebuie remarcat că sfeşnicele sau lampadarele reprezintă Biserica nominală a lui Christos mai degrabă decît cea adevărată. Acest lucru este arătat prin faptul că Domnul, adresîndu-se fiecărei ((9)) din aceste biserici, le găseşte greşeli celor multe şi le aprobă pe cele puţine credincioase, în special este aşa la ultima, a şaptea, Biserica Laodiceană, a zilelor noastre.

Infăţişarea lui Christos

Nu trebuie să privim cuvîntul ilustraţie din versetele 13-16 ca pe un portret al Domnului nostru în glorie, pentru că este numai simbolic. Cînd Îl vom vedea în glorie, nu va arăta cum este descris aici. Totuşi, această ilustraţie simbolică are lecţii preţioase pentru noi, mai valoroase decît încercarea de a ne descrie în minte înfăţişarea Domnului nostru ca fiinţă spirituală „care locuieşte într-o lumină de neapropiat” şi pe care noi n-o putem aprecia, pînă cînd vom fi schimbaţi şi „vom fi ca şi El pentru că Îl vom vedea aşa cum este” — 1 Ioan 3:2; 1 Cor. 15:50-53.

Capul şi părul Lui, aşa de albe ca lîna şi ca zăpada, ne spun despre înţelepciunea Lui, splendoarea şi gloria Lui. Ochii Lui, ca o flacără de foc, ne spun în simbol că Învăţătorul nostru este atotvăzător, atotştiutor; că El nu este înşelat de formele şi ceremoniile exterioare, ci poate citi, şi citeşte, fiecare gînd şi intenţie a inimii. Examinarea privirii Sale trebuie de la sine să ne cureţe şi purifice inimile, în măsura capacităţii noastre să îndepărtăm de la noi tot ce ar avea dezaprobarea Lui.

După ce a descris capul, Sf. Ioan menţionează mîinile şi picioarele. Restul corpului era acoperit cu o haină care-I ajungea de la cap pînă la picioare. Posibil, aceasta repre-zintă faptul că gloria lui Christos s-a manifestat în propria Sa persoană, în propria misiune şi în cea a celor 12 apostoli ai Săi, reprezentanţii Săi, Sf. Pavel luînd locul lui Iuda; şi că, odată cu moartea lor, corpul adevărului a fost aproape complet învăluit dealungul celor 18 secole care au intervenit, pînă cînd acum, la sfîrşitul vîrstei, membrele picioare ale corpului lui Christos vor fi iluminate de Adevăr şi vor străluci, nu ca şi Capul, ci ca şi arama lustruită.

Mesajul mîngîietor al Învăţătorului

Cînd ne gîndim la marele avantaj pe care îl posedăm noi cei din prezent, sîntem înclinaţi să spunem: „ce fel de oameni ar trebui să fim noi, printr-o purtare sfîntă şi evlavioasă!” Noi, care avem razele concentrate ale inspiraţiei şi revelaţiei divine din cei şase mii de ani trecuţi lucind asupra noastră cu strălucire aproape arzătoare, cum trebuie ea să ardă în noi toată zgura egoismului! Cum trebuie să ne purifice! Cît de umiliţi trebuie să ne facă. Noi trebuie să fim chiar în trup cizelaţi, strălucitori, reprezentanţi luminoşi ai Domnului şi Capului nostru glorios!

Faţa Celui maiestuos, prezent între sfeşnice, se spune că este ca fulgerul. Aşa de mare a fost splendoarea, încît Sf. Ioan a căzut ca mort cînd a văzut-o, întocmai cum a căzut Daniel în prezenţa Celui puternic pe care l-a văzut şi întocmai cum a căzut Saul din Tars în faţa maiestăţii care i s-a prezentat (Dan. 10:4-11; Fapte 9:3-9). Tot aşa este simbolic şi cu creştinul, odată ce primeşte o lucire a gloriilor caracterului divin. Odată ce căpătăm o vedere adevărată a Celui cu care avem de-a face, ca marele cercetător de inimi şi îngrijitor al Bisericii Sale, cădem înaintea Lui umiliţi pînă la ţărînă, dîndu-ne seama că sîntem imperfecţi, că nu putem sta înaintea Învăţătorului nostru, că sîntem nevrednici de favoarea şi binecuvîntarea Lui.

Dar, aşa cum Domnul nostru l-a atins pe Sf. Ioan blînd, ridicîndu-l, tot aşa El ne-a vorbit mîngîiere, pace şi iubire, asigurîndu-ne că avem un mare Preot, care poate simţi neputinţele noastre, Unul care poate compătimi şi poate ajuta îndurător, Unul care ne-a cumpărat cu propriul Său sînge preţios, care ne-a acceptat şi ne va socoti ca membri ai Corpului Său, atîta vreme cît rămînem în El, căutînd în inimile noastre să-L cunoaştem şi să-I facem voia.

Asigurarea Lui mîngîietoare pentru noi este: 1) „Nu te teme”. Acelaşi mesaj ni l-a trimis Tatăl prin profetul Isaia spunînd: „Frica pe care o are de Mine nu este decît o învăţătură de datină omenească” (Isaia 29:13). Aceasta este una dintre primele lecţii pe care trebuie să le învăţăm. Noi nu putem ajunge în simpatie apropiată cu Domnul nostru şi să fim învăţaţi de El cu privire la alte trăsături ale planului Său, pînă cînd învăţăm să ne temem, pînă cînd nu învăţăm să avem încredere în El, ca în Cel care „ne-a iubit şi ne-a răscumpărat cu sîngele Său preţios” şi ale cărui scopuri pentru noi sînt continuu spre binele nostru; iar dacă noi ne supunem conducerii Lui, ne va scoate învingători şi mai mult decît învingători.

2)„Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă”. Noi trebuie să recunoaştem că Domnul nostru este Acela care a fost începutul creaţiei lui Dumnezeu şi sfîrşitul ei, Acela prin care sînt toate lucrurile, Acela care este lîngă Tatăl, chiar reprezentantul Lui, în tot ce aparţine afacerilor Universului (Col. 1:15; Apoc. 3:14; Ioan 1:1-3; 1 Cor. 8:6). 3) Noi trebuie să-l recunoaştem pe El ca pe Acela care a fost mort, Acela care într-adevăr a murit pentru păcatele noastre, dar care, tot aşa de adevărat, a fost înviat de Tatăl. 4) Noi trebuie să ne dăm seama că El este viu pentru totdeauna, că moartea nu mai are stăpînire peste El, că lucrarea este terminată, că nici jertfele liturghiei nici moartea, în nici un sens sau formă, nu va mai fi vreodată necesară. Lucrarea Lui este perfectă şi, aşa cum a strigat El pe cruce, „s-a sfîrşit”!

5) Noi trebuie să recunoaştem că El are cheile, autoritatea, puterea peste mormînt, să elibereze din el pe toţi care sînt întemniţaţi acolo. Noi trebuie deasemenea să ne dăm seama că El are cheia, puterea peste moarte, pentru ca aceia pe care îi eliberează din închisoarea morţii, ca şi aceia care n-au mers încă în mormînt, dar care sînt sub sentinţa morţii, să poată fi eliberaţi în cele din urmă toţi, eliberaţi de stăpînirea păcatului şi morţii, eliberaţi spre deplina libertate a fiilor lui Dumnezeu — dreptate şi viaţă veşnică — Rom. 8:21.

„În mîna dreaptă avea şapte stele”

Acesta pe care îl cunoaştem astfel, îl recunoaştem astfel ca pe Instructorul şi Îngrijitorul sfeşnicelor, deasemenea trebuie să-L recunoaştem ca avînd în mîna dreaptă — în favoarea şi în puterea Sa — şapte stele, ((10)) îngerii, mesagerii celor şapte Biserici. După cît se pare, stelele reprezintă slujitori sau servi speciali ai Bisericii. În Apocalipsa 12:1 Biserica este înfăţişată ca o femeie încoronată cu 12 stele. Aceste stele, evident, reprezintă pe cei 12 apostoli, ca lumini speciale ale Bisericii. Similar, în tabloul din faţa noastră, cele şapte stele, pe care Domnul le ţine în mîna Sa dreaptă, par să reprezinte purtători de lumină speciali în Biserică, în fiecare din cele şapte faze sau etape de dezvoltare a ei. Faptul că ele sînt ţinute în mîna Sa dreaptă, pare să ne înveţe că aceştia trebuie să fie consideraţi, într-un anumit sens special, sub îndrumarea, protecţia şi grija Învăţătorului, în interesul Bisericilor pe care le reprezintă.

Se va remarca faptul că mesajele către diferitele Biserici sînt adresate acestor stele, mesageri, îngeri, ca şi cum Domnul nostru ar vrea ca noi să înţelegem că mesajul destinat pentru fiecare epocă potrivită din experienţa Bisericii, va fi trimis de Domnul printr-o stea sau mesager anumit, pe care El îl va însărcina în mod deosebit ca reprezentant al Său. Domnul nostru însuşi este reprezentat prin marea lumină a soarelui, iar mesagerii Lui speciali în Biserică, de-a lungul întregii perioade a vîrstei Evanghelice, sînt destul de logic reprezentaţi ca stele.

Diferenţa între simbolul stelei şi sfeşnicului este vădită. Lumina stelei este lumină cerească, iluminarea sau învăţătura spirituală. Lumina lumînării este lumină pămîntească, reprezentînd faptele bune, ascultarea etc., acelora care nominal constituie Biserica Domnului în lume şi care sînt îndemnaţi să nu-şi pună lumina sub obroc, ci într-un sfeşnic, şi să-şi lase lumina aşa să strălucească, încît să mărească pe Tatăl lor din ceruri.

Nici o parte a descrierii n-ar putea să ne convingă mai bine că descrierea Domnului nostru dată aici este simbolică, decît declaraţia că din gura Lui ieşea o sabie cu două tăişuri. Ca ilustraţie simbolică însă, este plină de sens, vorbindu-ne despre Cuvîntul Domnului, despre sabia spiritului, „mai ascuţită decît orice sabie cu două tăişuri” (Efes. 6:17; Evrei 4:12). Ea ne aminteşte că cuvintele Domnului nostru n-au numai o latură, nu sînt îndreptate numai împotriva păcatului dintr-o clasă, ci cuvîntul Lui este ascuţit şi tăietor în toate direcţiile, că păcatul este mustrat de El tot atît de mult cînd se găseşte în urmaşii Lui cei mai serioşi, ca şi cînd se găseşte în altă parte. Ea ne asigură că nimeni nu trebuie să încerce să scoată firicelul din ochiul fratelui, fără ca întîi să scape de bîrna din propriul ochi; şi că, dacă nu arătăm milă către aceia care ne sînt datornici, nu trebuie să aşteptăm milă de la Cel care ne-a propus să ne acorde mila Lui.

Cît de pătrunzător este Cuvîntul lui Dumnezeu cînd îl înţelegem — nu numai ca pe un compendiu de reguli şi reglementări, dar cînd îi prindem spiritul. Atunci ajungem să vedem că cerinţa lui este iubire dintr-o inimă curată: întîi, faţă de Tatăl; al doilea, faţă de Domnul şi capul nostru; al treilea, faţă de toţi fraţii Lui; al patrulea, faţă de lumea în general, care geme şi suferă durerile naşterii, aşteptînd binecuvîntările zilei viitoare a lui Christos; şi al cincelea, şi faţă de vrăjmaşii noştri, compătimitor dîndu-ne seama că sînt deviaţi, înşelaţi şi orbiţi prin înşelăciunea păcatului şi prin maşinaţiunile marelui adversar — 2 Cor. 4:4.