IUBIREA CARE ESTE DE DORIT

Deci, ca unii care prin ascultarea de adevăr v-aţi curăţit sufletele ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, dintr-o inimă curată.” 1 Petru 1:22

R 4766 W. T. 15 februarie 1911 (pag. 57-58)

Cuvântul „suflet” din acest text se referă, ca de obicei, la fiinţă, şi nu numai la fiinţa fizică, aceasta fiind inclusă. Curăţirea, deci, se referă la o curăţire amănunţită a inimii (a minţii, a voinţei, a intenţiilor care ne stimulează, sau a motivelor), după cum rezultatul acestei curăţiri va fi manifestat în viaţa şi conduita exterioară.

Noi ne curăţim sufletele — adică, sufletele noastre sunt curăţite (au fost curăţite dacă suntem sfinţi) — prin ascultare de Adevăr prin spirit; aceasta trebuie să implice faptul că este necesar să cunoaştem Adevărul; nu neapărat că ştim tot adevărul, ci este necesar să cunoaştem marele adevăr asupra acestui subiect — adevărul că Dumnezeu a condamnat păcatul; să cunoaştem adevărul că întreaga omenire a intrat sub această condamnare; să cunoaştem adevărul că Dumnezeu a prevăzut o cale de scăpare din condamnarea care este asupra lumii; să cunoaştem adevărul că nu există decât o cale specială prin care cineva se poate folosi de această prevedere divină, şi anume, aceea de a fi îndreptăţit prin credinţa în Cristos şi de a lua crucea şi a urma în urmele Lui. Când ne-am prezentat în spirit şi în adevăr, prin credinţă, păcatele ne-au fost iertate; am fost acceptaţi ca Noi Creaturi în Cristos; sufletele noastre au fost curăţite; am început un drum nou.

În textul nostru apostolul continuă şi spune că, având această transformare glorioasă a caracterului, prin cunoştinţă şi ascultare de spiritul Adevărului, am învăţat să-i iubim pe fraţi cu o „iubire neprefăcută”, o iubire care este adevărată, fără prefăcătorie — nu numai o declaraţie pe dinafară, nu numai să avem un zâmbet pe faţă sau să strângem mâna cordial, ci prin acest spirit am recunoscut că toţi cei care se încred în sângele preţios şi sunt consacraţi dragului nostru Răscumpărător, şi caută să urmeze conducerile Lui, sunt „fraţi” indiferent de rasă sau culoare sau educaţie sau sărăcie sau lipsă de frumuseţe. Am ajuns la punctul unde inimile noastre sunt atât de pline de Spiritul Învăţătorului, încât putem într-adevăr spune că îi iubim pe toţi fraţii cu o iubire care este sinceră şi nu este deloc prefăcută.

Acum, după ce am ajuns până aici pe calea cea bună, apostolul ne arată că există încă un pas de iubire, şi arată ce trebuie să facem pentru a ne ţine inima curată: „Iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, dintr-o inimă curată”. Nu numai că trebuie să îi privim ca fraţi şi să le acordăm „iubire neprefăcută”, dar trebuie şi să recunoaştem principiul care stă la baza relaţiei noastre cu Domnul şi a relaţiei lor cu Domnul; cum ei, ca şi noi, sunt Noi Creaturi în Cristos; şi aceasta trebuie să ne dea o mare compătimire şi o dorinţă de a face tot ce putem ca să-i încurajăm, să-i ajutăm.

IUBIREA DEZINTERESATĂ — PUTERNICĂ

ŞI INTENSĂ

Această iubire este diferită de cealaltă iubire — iubirea frăţească. Aceasta este iubire dezinteresată; atât de fierbinte, atât de intensă, încât să fim dispuşi să ne dăm viaţa pentru fraţi. Această iubire este de felul exemplificat de către Tatăl nostru ceresc. El ne-a iubit pe când noi eram încă păcătoşi. Astfel iubirea lui Isus este neegoistă, curată, binevoitoare; o iubire care întreprinde să ne facă bine de dragul nostru, nu din speranţa de a primi ceva de la noi.

Apostolul continuă şi spune că noi trebuie nu numai să avem această iubire, dar s-o avem cu fervoare, căldură, ardoare; nu cu o semi-indiferenţă, ci cu un real interes pentru bunăstarea celorlalţi — a celor bogaţi ca şi a celor săraci; a celor educaţi ca şi a celor ignoranţi. Iubirea noastră trebuie să meargă spre aceştia, când vedem o lipsă la ei pe care am putea să o satisfacem — acordând ajutor de vreun fel; folosind întotdeauna, bineînţeles, discreţie, căci iubirea învaţă să fie înţeleaptă şi să ia în considerare motivele noastre în timp ce ne străduim să le facem bine.

Apostolul ne sugerează să căutăm ca aceasta să fie experienţa noastră; nu numai să fie un principiu pe care îl recunoaştem, ci să fim atenţi la noi înşine ca acesta să se împlinească în noi, în viaţa noastră. Nu ar fi natural să avem acea bunăvoinţă a minţii care să practice iertarea celor care ne greşesc. Dar când ne gândim la faptul că întreaga rasă este căzută şi degradată prin ereditate, aceasta să ne facă compătimitori; dacă unii sunt mai depravaţi, să avem mai mare compătimire pentru ei. Gândind compătimitor pe această linie, iubirea noastră compătimitoare va creşte; practicând iubirea compătimitoare, Noua Creatură se va dezvolta.

Domnul nostru spune: „Iubiţi-vă unul pe altul, aşa cum v-am iubit Eu”. Puneţi acest standard înaintea voastră. Iubirea noastră pentru fraţi ar putea la început să fie numai ascultare în a urma această poruncă; dar când continuăm, supunându-ne poruncii divine, iubirea noastră creşte, compătimirea noastră se extinde. Apostolul zice că trebuie să căutăm să nu neglijăm acest lucru. Dacă nu dăm atenţie acestui sfat, nu suntem de felul celor pe care îi alege Tatăl; căci apostolul ne spune că El a predestinat ca toţi cei care vor fi membri ai Corpului lui Cristos să fie asemenea Lui; asemenea Lui în iubire neprefăcută şi fierbinte.

TĂRIA ÎN DOMNUL PROPORŢIONALĂ CU CUNOAŞTEREA LUI

Nimeni nu se poate întări în Domnul dacă nu creşte şi în cunoştinţă. Noi, în mod potrivit, îi apreciem mai mult pe cei a căror iubire pentru Domnul şi pentru Adevărul Său este dovedită prin zelul lor în studierea Cuvântului Său, şi în care favoarea lui Dumnezeu este manifestată prin faptul că sunt îndrumaţi mai mult în lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, şi cei mai slabi din casa credinţei trebuie îngrijiţi, iubiţi şi ajutaţi ca să se poată întări în Domnul. Şi chiar aici apostolul oferă un alt cuvânt de sfătuire, spunând: „Noi care suntem tari suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu ne plăcem nouă înşine” (Rom. 15:1). Aceasta nu implică faptul că noi nu trebuie să-i atragem atenţia unuia ca acesta şi să nu ne străduim să-l ajutăm să se scape de neputinţa lui. Aceasta trebuie s-o facem în spiritul blândeţii şi bunătăţii, în timp ce îndurăm cu blândeţe încercarea răbdării noastre, fără a căuta să ne plăcem nouă, ci mai degrabă să-i ajutăm pe un frate sau o soră mai slabi. „Fiecare dintre noi”, după cum porunceşte apostolul, „să placă aproapelui [fratelui] în ce este bine în vederea zidirii” — şi anume, nu prin simpla ignorare a greşelii lui, de parcă am considera că totul este în regulă, ci în timp ce îl îndemnăm binevoitor să se străduiască împotriva ei, totuşi umil şi răbdător să ne supunem greutăţii pe care ne-o aduce.

Dacă acest spirit predomină printre membrii Corpului Domnului, toţi membrii vor avea o iubire reciprocă şi o grijă reciprocă unul faţă de altul — o grijă care caută să încurajeze şi să întărească tot ceea ce este bun şi să descurajeze tot ceea ce este nepotrivit, şi o iubire care îşi aruncă mantaua peste o diformitate şi se străduieşte să ascundă o greşeală, mai degrabă decât să-l expună pe fratele mai slab reproşului celorlalţi.

Pentru astfel de iubire sacrificatoare de sine, cât de necesar este spiritul umilinţei, blândeţii, răbdării şi credinţei! Cât de pline de forţă sunt cuvintele Învăţătorului: „Dacă nu vă veţi întoarce [de la spiritul lumii la Spiritul lui Cristos] şi nu veţi deveni ca nişte copilaşi [în blândeţe şi în spiritul de învăţăcel], cu niciun chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. Mat. 18:1-6.