IUBIREA CARE SE CERE DE LA NOUA CREAŢIE

„Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui este desăvârşită în noi.” 1 Ioan 4:12.

R 4849 W. T. 1 iulie 1911 (pag. 205-206)

Există o mare deosebire între iubirea umană sau animală, cum au membrii unei familii unul pentru altul, şi acea iubire la care se referă textul nostru. Iubirea cerută de la membrii Corpului lui Cristos este o iubire care rezultă din relaţia lor cu Domnul şi vine de la Spiritul lui Dumnezeu care locuieşte în ei — o iubire asemenea lui Dumnezeu, care îi marchează ca fiind de Spiritul Său, fiind concepuţi la dispoziţia Sa. Trebuie să fie ceva legat de caracterul poporului Domnului care va demonstra în toate ocaziile că ei posedă adevărata iubire unul pentru altul. Dacă nu acesta este cazul, lipsa de iubire se va reflecta asupra tuturor.

Când învăţăm să ne iubim unul pe altul, iubirea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în noi, iubirea adevărată, binevitoare, pe care Domnul o porunceşte. Domnul a spus că trebuie să ne iubim unul pe altul aşa cum ne-a iubit El — până la măsura de a fi dispuşi să ne dăm viaţa unul pentru altul. Să nu-i iubim pe unii fraţi un anumit timp, iar pe alţi fraţi tot timpul; ci să-i iubim pe toţi fraţii tot timpul; şi să le trecem cu vederea slăbiciunile şi imperfecţiunile, luând acel înalt punct de vedere din care îi vede Dumnezeu, iertându-ne unul pe altul, aşa cum Dumnezeu, pentru Cristos, trece cu vederea neajunsurile noastre. Se cuvine să-i iertăm pe aceia care greşesc împotriva noastră aşa cum sperăm şi avem încredere că Dumnezeu va ierta greşelile noastre. Nimeni nu poate fi din clasa „aleasă” dacă această dragoste nu este desăvârşită în el. Nu poate câştiga un atât de deplin control al cărnii încât să nu vorbească niciodată aspru, nesăbuit etc., dar trebuie să ajungă la locul unde va fi perfect în intenţie înainte de a putea fi acceptat ca membru al Împărăţiei.

Apostolul Pavel spune că „Dragostea nu face rău aproapelui; dragostea deci este împlinirea legii” (Rom. 13:10). Legea divină pe care apostolul a avut-o în mod special în minte a fost Legea dată lui Israel — „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta”; şi „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Deut. 6:5; Lev. 19:18). Această Lege a lui Dumnezeu îndeplinită — împlinită, complet satisfăcută — cere ca inima să fie plină de iubire. Toată mintea, sufletul şi puterea sunt cerute pentru a împlini această Lege. „Dragostea nu face rău aproapelui.” Totuşi, cineva ar putea face rău din ignoranţă, superstiţie şi înţelegere greşită, prin imperfecţiunea cărnii, în timp ce intenţiile inimii sale ar fi bune. Saul din Tars a făcut mult rău semenilor săi. Cu bună intenţie, fără îndoială, unii dintre prietenii noştri catolici şi unii dintre prietenii noştri protestanţi au făcut rău semenilor lor. Nu putem spune că deoarece au făcut rău semenilor n-au avut nicio iubire; ci că n-au avut-o în gradul cerut de Lege; căci iubirea perfectă n-ar face niciun rău aproapelui. Oricine ar face rău aproapelui cu deplină cunoştinţă, n-ar avea dragoste.

Merge mai departe de Legea Iudaică

Există o forţă în cuvântul deci din textul, „Dragostea nu face rău aproapelui; dragostea deci este împlinirea legii”. Legea a fost dată pentru a restrânge faptele rele, cuvintele rele, sentimentele rele faţă de alţii. Acea Lege evident n-a fost intenţionată să enumere toate lucrurile care nu trebuie să fie făcute, căci ea nu face niciun rău. Cineva ar putea deci să împlinească Legea celor Zece Porunci dacă nu face niciun rău aproapelui său, ci îl iubeşte ca pe sine însuşi. Cuvântul deci ne dă ideea că apostolul a avut în minte Legea iudaică, şi nu Legea Noii Creaturi. Numai abţinându-ne de la rău şi iubind pe aproapele ca pe noi înşine n-ar fi împlinirea Legii aşa cum a fost dată Noii Creaturi de către Domnul; ci ar împlini Legea Dreptăţii dată evreilor.

Dar Domnul nostru a înălţat acea Lege şi de asemenea ne-a dat o poruncă nouă. Iubirea care ar fi în urmaşii Săi, în ucenicii Săi, a fost arătată în cuvintele: „Iubiţi-vă unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu” (Ioan 15:12). A face aceasta ar fi mult mai mult decât a nu face rău altuia. Aceasta ar fi darea vieţii unul pentru altul. Aceasta ar trece mult peste orice cerinţă a Legii. Dreptatea n-ar putea spune: „Trebuie să mergi şi să cureţi zăpada de pe trotuarul vecinului”; dar Dreptatea ar spune: „Nu trebuie să arunci zăpadă pe trotuarul vecinului”. Dar iubirea spune mai mult de atât. Legea nouă care ne este dată este Legea Sacrificiului. Noi care suntem în Corpul lui Cristos trebuie să ne iubim unul pe altul aşa cum ne-a iubit Isus, până la gradul sacrificării intereselor noastre, a confortului nostru, a privilegiilor noastre, în interesul altora.

Celui care nu-şi găseşte inima în armonie cu această Lege a Noii Creaturi — iubire, milă, bunătate, gentileţe, bunăvoinţă — îi lipseşte dovada, sau mărturia că este moştenitor împreună cu Cristos în vreun sens acceptat de Dumnezeu. Dacă nu avem iubire în inima noastră pentru fraţi, şi iubirea gentileţii şi bunăvoinţei faţă de toţi oamenii şi chiar faţă de creaţia animală, atunci nu avem spiritul care va face posibil să împlinim sacrificiile necesare în condiţiile prezente. Va fi numai o chestiune de timp la aceştia până când puterea mândriei sau a slavei deşarte care-i ţine pe calea sacrificiului va ceda şi egoismul va prelua controlul deplin. Noi trebuie să păstrăm Legea în mintea noastră. Dar în timp ce mintea noastră este perfectă, găsim imperfecţiuni ale cărnii care ne împiedică să facem tot ceea ce dorim. Prin urmare, avem nevoie de îndestularea care este în Cristos. Avem încredere că Dumnezeu va accepta bunele intenţii ale inimii, ale minţii, în loc de a socoti împotriva noastră imperfecţiunile cărnii.

Este Necesară o Luptă Agresivă

şi Defensivă

Dumnezeu vrea ca noi să veghem la dovezile voinţei Sale şi să profităm de toate experienţele pe care El le permite să vină asupra noastră în viaţa de zi cu zi, acceptând umiliţi orice disciplinare; şi având acest spirit, vom fi conduşi din har în har şi din victorie în victorie. Numai a sta şi a lupta în defensivă este foarte, foarte obositor şi nu se câştigă nicio victorie. Pentru a câştiga victoria nu numai că trebuie să îmbrăcăm toată armătura lui Dumnezeu, ci trebuie să fim eroi în luptă şi să ducem un război agresiv împotriva poftelor ochiului, ale cărnii şi ale mândriei vieţii şi împotriva tuturor duşmanilor dreptăţii şi purităţii.

Iubirea — iubirea pentru Domnul, pentru Adevăr şi pentru dreptate — trebuie să ne inspire sau altfel niciodată nu vom fi victorioşi. Iubirea ne va ţine credincioşi chiar până la moarte şi ne va face potriviţi pentru moştenirea sfinţilor în lumină. Unde iubirea fierbinte stăpâneşte în inimă, înseamnă că inima este deplin supusă Domnului, şi că nouă-zecimi din luptă sunt deja câştigate. Dar chiar şi atunci, după cum spune apostolul Iuda (Iuda 21), trebuie să ne menţinem în iubirea lui Dumnezeu, în veghere, în rugăciune şi zel; şi harul va fi din belşug unde dragostea va fi din belşug.

Ne ţinem în iubirea lui Dumnezeu străduin­du-ne să facem întotdeauna acele lucruri care îi sunt plăcute Lui. El iubeşte numai perfecţiunea; şi este imposibil ca noi să fim perfecţi. El vede însă că slăbiciunile noastre nu sunt ale voinţei, ci ale cărnii, şi a prevăzut un Avocat pentru noi, la care putem veni atunci când comitem greşeli. Astfel ne ţinem în iubirea lui Dumnezeu şi umblăm în urmele lui Isus. Acolo unde paşii noştri deviază de pe cale, avem sângele preţios al lui Isus pentru a ne curăţi. Când vom avea corpurile noi, vom fi continuu în iubirea Sa şi vom fi întotdeauna plăcuţi Lui, deoarece nu vom avea nicio imperfecţiune a trupului care să strice perfecţiunea voinţei.

Să Ne Păzim de Egoism

Egoismul este cea mai sigură cauză de separare de iubirea lui Dumnezeu. Când ne-am consacrat Domnului şi El ne-a acceptat ca Noi Creaturi în Cristos şi ne-a conceput cu Spirit sfânt, a fost fiindcă am renunţat la noi înşine. Dacă vreodată ne întoarcem înapoi ca să umblăm după carne, ne depărtăm de consacrarea noastră. Aceasta se poate manifesta în multe feluri; prin lenevie în loc de zel; prin neglijenţă în loc de atenţie; printr-un simţământ egoist de gelozie a spiritului; sau prin mânie, ură, ceartă. Toate acestea fac parte din Vechea Creatură — stări greşite de care am gândit că am scăpat. În măsura în care Vechea Creatură triumfă, Noua Creatură va eşua; şi astfel, treptat vom înceta să fim în iubirea lui Dumnezeu. Aceste stări rele ne vor împiedica să ne ţinem în iubirea lui Dumnezeu, care înseamnă a ne ţine în atitudinea potrivită faţă de Dumnezeu şi de Isus. Noi trebuie să insistăm şi să sacrificăm, dacă este posibil, tot mai mult în toate modurile, pentru Domnul şi pentru fraţi.

Zi de zi şi oră de oră ne putem ţine în iubirea lui Dumnezeu, prin ascultare de principiile dreptăţii şi prin credincioşie faţă de legământul nostru, şi printr-o iubire crescândă pentru acestea. Trebuie să ne bucurăm în fiecare experienţă a vieţii — în încercările ei, dificultăţile ei, suferinţele ei, dezamăgirile ei, nu mai puţin decât în plăcerile ei, dacă prin vreuna sau prin toate aceste mijloace Domnul ne va instrui şi ne va da o înţelegere mai clară a deficienţelor noastre, şi o înţelegere încă mai clară a acelei legi perfecte a libertăţii şi iubirii pe care El a stabilit-o, şi la care El cere supunere deplină şi loială a inimii.

Într-o astfel de ascultare credincioasă faţă de adevăr şi de străduinţă serioasă de a ne conforma principiilor lui, calea şi adevărul devin tot mai preţioase şi picioarele noastre doritoare sunt conduse cu bucurie pe căile dreptăţii şi păcii — în viaţa veşnică.