IUBIREA DE APROAPELE

Luca 6:27-38; Rom. 13:8-10

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Romani 13:9.

R 5005 W. T. 1 aprilie 1912 (pag. 116-117)

Studiul de astăzi este din relatarea sf. Luca a Predicii de pe Munte. Aceasta nu pretinde a fi o reglementare pentru lume, ci se aplică numai sfinţilor — acelora care şi-au consacrat vieţile pe deplin pentru a urma în urmele lui Isus — de a suferi cu El ca să poată şi domni cu El. Nici chiar aceştia nu sunt în stare să trăiască la nivelul fiecărui aspect al instrucţiunilor Învăţătorului, din cauza slăbiciunii cărnii lor decăzute. Noi trebuie să luăm cuvintele Învăţătorului adresate credincioşilor aici ca şi în altă parte, în sensul că ele reprezintă standardul deplin, complet, perfect. Fiecare ucenic trebuie să recunoască acest standard suprem şi să-şi măsoare şi să-şi evalueze gândurile, cuvintele şi faptele după el, şi pe cât este posibil să atingă acest standard.

Trebuie însă să ne amintim că niciun evreu n-a putut ţine Legea în spiritul ei, în mod perfect, şi niciunul de orice altă naţionalitate n-ar putea s-o ţină. Nereuşita evreului de a ţine Legea a însemnat nereuşita de a câştiga viaţa veşnică, dar noi (urmaşii lui Isus) nu suntem sub Legământul Legii, ci sub Har. Noi trebuie să ţinem Legea Divină cât de bine putem şi să acceptăm prin credinţă aranjamentul lui Dumnezeu pentru noi în Isus — că „prin rănile Lui suntem vindecaţi”, neajunsurile noastre sunt acoperite.

Făcând astfel cât putem noi mai bine, totuşi în mod sigur greşind, cuvintele apostolului ni se aplică nouă: „Cerinţa dreaptă a Legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”. Noi umblăm potrivit spiritului, şi am umbla la înălţimea lui dacă am putea, dar, nefiind în stare s-o facem, „Sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat”. Aceasta este starea fericită a tuturor celor care prin credinţă şi consacrare devin copii ai lui Dumnezeu în timpul acestui Veac Evanghelic. Credinţa, bunele intenţii şi efortul lor, prin harul lui Dumnezeu, compensează deficienţele lor.

Cât îi priveşte pe ceilalţi care nu sunt poporul Domnului, nu le vorbeşte deloc, decât că le spune că sunt păcătoşi sub sentinţa morţii, dar că El a făcut o prevedere pentru împăcarea lor prin sângele crucii, şi că, fie devin ucenici ai lui Cristos sub chemarea de a fi Mireasă fie nu, totuşi cuvintele şi conduita lor în viaţa prezentă, îi vor avantaja sau dezavantaja în viaţa care vine. În acest al doilea mod, toţi cei din lume — toată omenirea în afara Bisericii, a celor consacraţi — pot fi în mare măsură luminaţi de învăţăturile Învăţătorului din această lecţie, chiar dacă nu li se adresează lor. Ei pot vedea standardele înalte ale Bisericii şi să le aprecieze într-o oarecare măsură, dar nu deplin, dacă nu-şi dau seama că această Clasă a Bisericii, chemată în acest Veac Evanghelic, trebuie să treacă prin încercare, probare, verificare specială, în ceea ce priveşte loialitatea faţă de Dumnezeu, blândeţe, gentileţe, răbdare, îndelungă răbdare, bunătate frăţească, iubire.

„DAR VĂ SPUN”

Cele două table ale Legii date lui Israel erau cerinţa Dreptăţii, dar Isus şi urmaşii Lui fac şi mai mult, şi, renunţând la drepturile lor, ei devin sacrificatori ai comodităţii, preferinţelor, dorinţelor, pentru a face voia divină, pentru a-i servi pe fraţi şi omenirea în general. Dreptatea nu cere niciodată sacrificiu. Astfel ucenicia şi ajungerea cu Isus la o parte din suferinţele din acest timp actual şi la gloria care va urma, înseamnă ceva mai mult decât doar a acorda fiecărui om ce îi este cuvenit, căci nimeni nu are dreptul să dea altuia mai puţin decât i se cuvine, nici să-l păgubească pe celălalt. Isus nu numai că nu a păgubit, ci, în plus, Şi-a sacrificat propriile drepturi în folosul omenirii şi a lăsat ucenicilor Săi un exemplu să meargă în urmele Lui. 1 Pet. 2:21.

Calea iubirii este, prin urmare, aşa cum o descrie Isus, în condiţiile prezente, o „cale îngustă”; strâmtă este poarta, grea este calea vieţii deschisă acum. Numai puţinii, care sunt evlavioşi, vor fi dispuşi să meargă pe ea şi numai aceştia vor câştiga marele Premiu, „mărgăritarul de mare preţ”, comoştenire în Împărăţia lui Mesia. Ascultaţi! Nu numai respectaţi Regula de Aur faţă de duşmanii voştri, dar iubiţi-i şi „faceţi bine celor care vă urăsc, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă şi rugaţi-vă pentru cei care vă insultă şi vă prigonesc”.

Expresia Învăţătorului, „Celui care te loveşte peste un obraz, întoarce-i şi pe celălalt”, trebuie luată numai în sensul de a nu întoarce rău pentru rău, chiar dacă el vă loveşte şi peste celălalt obraz. Domnul nostru însuşi, când a fost lovit, potrivit relatării, n-a cerut să fie lovit şi peste celălalt obraz, ci mai degrabă S-a apărat în măsura criticării faptei rele. Dar dacă ar fi fost lovit şi peste celălalt obraz, să nu ne gândim niciun moment că s-ar fi împotrivit, în sensul de a da lovitură pentru lovitură.

Următoarea afirmaţie este mai cuprinzător dată de către Matei: „Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, dă-i şi cămaşa”. Urmaşul lui Isus poate să fugă de un adversar sau poate să i se împotrivească în măsura unei mustrări potrivite, dar el trebuie să fie în totul răspunzător faţă de orice guvern; dacă o curte decide să i se ia şi haina şi cămaşa, el se va supune fără murmur, chiar dacă îşi dă seama că această procedură ar fi nedreaptă şi cu totul în dezacord cu regula divină. Atât sf. Pavel cât şi Isus au folosit argumente în propria apărare, nu numai cu gloatele, ci şi înaintea judecătorilor; dar nu s-au opus legii niciodată.

„CUVÂNTUL ACESTA ESTE PREA TARE”

„Oricui îţi cere, dă-i; şi celui care-ţi ia ale tale nu i le cere înapoi.” Cea mai largă interpretare pe care am putea-o da acesteia ar fi — fiţi generoşi, blânzi, greşind de partea prea marii generozităţi, mai degrabă decât să fiţi nemiloşi, egoişti. Domnul nu putea să fi vrut ca noi să luăm cuvintele Sale absolut literal; ca, de exemplu: Dă-i unui copil un brici dacă plânge după el; sau, dă-i bani risipitorului ca să-şi poată face rău încă şi mai mult. Spiritul unei minţi sănătoase ne interzice să înţelegem că Învăţătorul învaţă că ar trebui să facem ceva pentru altul sau să-l ajutăm în vreun mod care într-adevăr i-ar face rău. Acest lucru este exprimat în următoarea afirmaţie: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel”. În mod sigur noi n-am vrea ca oamenii să răspundă la vreo cerere de-a noastră dacă ei ar crede sincer că ne-ar face rău. Cuvintele Învăţătorului nostru învaţă iubire, bunăvoinţă, şi nu trebuie interpretate contrar.

Foarte clar Domnul nostru Şi-a alcătuit învăţăturile în contrast cu maximele fariseilor, oamenii sfinţi ai acelor zile. El a dorit ca ucenicii să vadă învăţăturile Sale în lumina lor cea mai clară. Să iubim pe altul pentru că el ne-a iubit, sau să dăm altuia în speranţa că şi el se va purta ca un prieten cu noi, sau să-i facem cuiva o faptă bună cu speranţa să ni se facă la fel sau chiar mai bine, n-ar avea nimic vrednic de laudă în acestea. Ar însemna să se facă dintr-un motiv egoist.

Ucenicii lui Isus, dimpotrivă, trebuie să facă bine de dragul principiului şi de dragul bunătăţii — de a fi în deplin acord cu Tatăl Ceresc, de a avea zâmbetul şi aprobarea Lui. Ei trebuie să-L ia ca exemplu şi să nu uite că în măsura în care sunt evlavioşi arată spiritul de fii. După cum, prin urmare, Dumnezeu este bun cu cei nemulţumitori şi cu cei care fac rău, tot aşa trebuie să fim noi care avem spiritul Lui şi care căutăm să umblăm pe calea Sa, în urmele lui Isus. Tatăl ceresc este Exemplul, şi chiar dacă nu putem ajunge până la acel Exemplu, putem să ne arătăm loialitatea, credincioşia, copiindu-L în măsura capacităţii noastre.

CEI MILOŞI VOR OBŢINE MILĂ

Lumea în timpul Împărăţiei lui Mesia va fi sub instrucţiuni şi lecţii, care vor include milă şi asigurarea perfecţiunii pentru cei doritori şi ascultători până la sfârşitul Împărăţiei. Dar clasa Bisericii, aleasă acum, nu va avea o perioadă atât de lungă pentru dezvoltarea caracterului, şi deoarece ei nu vor ajunge la acea perfecţiune aici, ci se va cere milă divină, prin atribuirea meritului lui Cristos ca să le acopere neajunsurile, de aceea Domnul a aranjat ca aceştia să aştepte milă numai în măsura în care ei vor arăta milă faţă de alţii. Cu alte cuvinte, toţi urmaşii lui Isus au multe imperfecţiuni care trebuie acoperite cu milă divină, sau altfel să fie ispăşite prin lovituri, pedepse, înainte de a muri.

Pentru a-i dezvolta pe sfinţii Săi în generozitate şi iertare, milă, Domnul a fost de acord ca El să fie milos faţă de ei în măsura în care ei vor fi miloşi faţă de alţii. Ce răsplată minunată şi ce stimulent minunat! Rugăciunea Domnului nostru este în acord cu aceasta: Ne „iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit”. Aceasta nu se referă la vina adamică a sfinţilor, ci la neajunsurile lor zilnice; partea lor la păcatul originar şi la condamnare a fost anulată prin meritul lui Cristos înainte de a fi acceptaţi ca ucenici ai Săi sau de a deveni urmaşi în urmele Sale ca fii ai lui Dumnezeu. Ce stimulent pentru poporul lui Dumnezeu, de a fi generoşi, iertători, cu o inimă largă, cultivând astfel spiritul şi caracterul Tatălui ceresc, şi de a fi în acea condiţie a inimii unde ei pot primi din belşug darul şi mila divină la tronul harului!

„NU DATORAŢI NIMĂNUI NIMIC”

Iubirea poate trece dincolo de Lege şi poate face mai mult decât ar putea cere Dreptatea — în jertfire de sine — dar nu poate face mai puţin. Cel care îşi iubeşte aproapele va împlini Legea faţă de el cât poate de bine. Prin urmare, după cum explică apostolul, pentru cei care sunt în Cristos, toate poruncile sunt cuprinse în legământul lor de iubire. Ei n-ar prejudicia interesele aproapelui lor, fie furând de la el, fie aducând mărturie falsă împotriva lui, fie râvnind lucrurile sau interesele lui, dorind să le ia în posesie, fie prin omor sau prin adulter; nici în oricare alt mod n-ar încălca drepturile şi interesele aproapelui lor.

Deşi nu este sub Legea celor Zece Porunci, creştinul este sub Legea Noii Porunci, Legea Iubirii, care este cu atât mai înaltă cu cât include fiecare altă lege care ar putea fi dată. Iubirea nu lucrează niciun fel de prejudiciu aproapelui; iubirea deci este împlinirea acelui aspect al Legii Divine care se aplică la datoria faţă de aproapele nostru, de a-l iubi ca pe noi înşine. Dar iubirea poate face mai mult de atât, şi în cazul lui Isus a făcut mai mult, căci El din iubire a renunţat la drepturile, privilegiile Sale etc., şi a murit, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne poată aduce la Dumnezeu. Şi El este Exemplul nostru după cum noi suntem ucenicii, urmaşii Lui, şi în perspectivă moştenitori împreună cu El în Împărăţia Sa.