Vol. 18, Septembrie-Octombrie 2011, Nr. 6

IUBIRILE PĂMÂNTEŞTI ÎN COMPARAŢIE CU IUBIREA CEREASCĂ

R 5248 W. T. 1 iunie 1913 (pag. 165-166)

Jurnaliştii îşi dau seama că de câţiva ani lumea civilizată a intrat într-o epocă a patimilor, poftelor şi infracţiunilor. Redactorii, în special ai ziarelor mai bune, dându-şi seama că publicarea detaliilor contribuie la stârnirea mâniei şi a patimilor senzuale, sunt uniţi în a nu le publica. Înţelepciunea lor trebuie lăudată, în special în vederea faptului că managerii lor de afaceri, cunoscând gustul depravat al oamenilor, îşi dau seama că cu cât sunt mai dezgustătoare detaliile, cu atât este mai mare interesul publicului în general şi cu atât mai apreciat este ziarul care le satisface gustul.

Există diferite moduri de a explica acest val de patimi şi infracţiuni. Duşmanii noştri ne vor învinovăţi fără îndoială că învăţăturile noastre, favorizând ideea că iadul biblic nu este un loc de chin veşnic, ci este mormântul, lasă libertate patimilor omeneşti prin aceea că îndepărtează frâna fricii. Răspunsul nostru este că cei vicioşi nu primesc mesajul nostru. După cum declară Scripturile: Nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei înţelepţi îprin înţelepciunea care vine de susş vor înţelege”. Cei înrăiţi în viciu nu sunt suficient de interesaţi să găsească ceea ce credem sau învăţăm noi. Ceea ce cred ei nu este zidit pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci pe greutatea generală a prestigiului denominaţional.

Dimpotrivă, acuzaţia noastră este că necredinţa generală în Dumnezeu şi în Biblie — necredinţă în oarecare fel de iad sau de cer — mult mai probabil are de-a face cu acest val de infracţiune. În ultimii treizeci de ani marile noastre colegii au produs agnostici cu miile. Aproape fiecare absolvent este un agnostic. Influenţa necredinţei lor în Biblie pătrunde în fiecare pătură a societăţii, datorită influenţei lor în rândurile oamenilor de categorie mai înaltă — de la amvon, din cercurile sociale etc. Şi să se observe că infracţiunile din zilele noastre sunt frecvent comise de bărbaţi şi femei educaţi în colegii, şi de către alţii care, sub influenţa lor, discreditează Biblia drept Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar noi credem că există ceva special în timpurile noastre, pe lângă cele de mai sus. Zilele noastre sunt zile de o mare activitate mintală în toate direcţiile — zile de apăsare, de frământare nervoasă, pe toate liniile. Mâncărurile foarte condimentate şi băuturile stimulează apetitul fizic şi duc la dorinţe picante, în orice direcţie. Solicitarea este prea mare pentru rasa noastră, gândindu-ne la slăbiciunea ei, la degenerarea la care a ajuns în cei şase mii de ani. Dar oricare ar fi filosofia, rămâne faptul că lumea este într-o stare foarte febrilă, într-o stare de agitaţie intensă, cu uşurinţă stârnită să dea expresie pe orice linie — mâniei, răutăţii, urii, certei, invidiei, mândriei.

Poporul consacrat al Domnului, deşi nu sunt din lume, sunt în lume. Cu toate că sunt Noi Creaturi, cu voinţe noi, sfinţiţi în Isus Cristos”, cu toate acestea au această comoară în vase de lut”. Vasele lor de lut sunt supuse patimilor şi furtunilor asemenea celor care asaltează lumea în general. Dacă suntem corecţi în presupunerea că însuşi adversarul şi îngerii căzuţi au mult de-a face cu stârnirea patimilor în direcţii greşite, atunci putem fi siguri şi că aceşti adversari spirituali vor fi în special în alertă să prindă în cursă şi să ademenească pe urmaşii consacraţi ai Domnului. După cum exprimă sf. Pavel, noi nu suntem în neştiinţă despre planurile lui” (2 Cor. 2:11), şi ne dăm seama că sângele şi carnea nu sunt capabile de luptă împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti” (Efes. 6:12). Prin urmare, poporul Domnului trebuie să fie în alertă mai mult decât ceilalţi, chiar dacă toţi trebuie să fie în alertă în special acum, să reziste tendinţelor rele din zilele noastre, pe care toţi le admit, indiferent cum le-ar explica.

păzeşte-ţi inima mai mult decât orice este de păzit”

Secretul puterii creştinului constă în renunţarea la voinţa sa — la dorinţa cărnii sale — şi să primească în locul ei voinţa lui Cristos. Pericolul constă în străduinţa cărnii sale de a nu ţine cont de decizia voinţei sale noi. Carnea pe ascuns insistă că aceasta sau aceea sau alte lucruri nu sunt rele, pentru că sunt naturale. Ea insistă ca drepturile sale să fie păstrate; uneori chiar ar insista că Noua Creatură ar comite o crimă dacă ar omorî carnea, cu afecţiunile şi dorinţele ei. Col. 3:5; Gal. 5:24.

Noua Creatură nu se poate baza pe sugestiile cărnii în toate chestiunile. Experienţa o învaţă că ar fi înşelată şi prinsă în cursă dacă ar da atenţie sfaturilor cărnii. Prin urmare, Noua Creatură trebuie să se bazeze în întregime pe Domnul şi pe sfatul Său — Cuvântul lui Dumnezeu. Raţionamentul Noii Creaturi asupra oricărui subiect trebuie să fie pe linia instrucţiunilor divine. Ea nu îndrăzneşte să se bazeze pe judecata proprie, pe judecata propriei cărni în acea chestiune; nici nu îndrăzneşte să se încreadă în judecata semenilor, care ar putea fi mai mult sau mai puţin influenţaţi de mintea lor carnală, oricât ar fi de conştiincioşi şi oricât de bine intenţionaţi ar fi ei în sfaturile lor. Noua Creatură trebuie să audă din Cuvântul Domnului liniile generale ale cursului său potrivit şi să-l urmeze. Şi să nu îndrăznească să devieze de la el, neştiind ce urmări rele ar putea avea.

În timp ce creştinul avansează în dezvoltarea spirituală, în stăpânirea cărnii, în aprecierea minţii lui Cristos, el desigur, într-un sens al cuvântului, devine tare în Domnul şi în puterea tăriei Lui” — puterea Spiritului sfânt. Devine mai gentil, mai umilit, mai răbdător, mai amabil cu fraţii, mai iubitor. El dezvoltă astfel roadele şi creşte în harurile Spritului sfânt şi în asemănarea de caracter cu Învăţătorul şi Modelul. Dar pericolele nu sunt terminate; căci el găseşte Adversarul şi carnea pregătiţi să-l atace pe alte linii — total diferite de atacurile de la început când şi-a predat inima Domnului.

Aceste din urmă atacuri sunt pe linia iubirii — chiar punctul culminant al realizărilor spirituale. Ca Nouă Creatură doreşte ca iubirea sa să fie pură, sfântă, spirituală. Doreşte ca iubirea sa pentru fraţi să fie pe aceeaşi linie cum este iubirea sa pentru Tatăl, pentru Fiul şi pentru îngerii sfinţi. Dar în timp ce încearcă să adapteze această iubire la condiţiile prezente, intenţiile şi ambiţiile şi dorinţele sale sfinte şi pure sunt asaltate de carne.

Nu numai că fraţii şi surorile apreciază, asemenea lui, lucrurile spirituale, puritatea, adevărul etc., dar dezvoltarea lor în roadele Spiritului lucrează spre a-i face mai atrăgători în carne, precum şi mai atrăgători la minte şi dispoziţie. Pe măsură ce iubirea spirituală, încrederea şi părtăşia cresc, există un nou pericol prin slăbiciunea cărnii. Prin urmare, există necesitatea pentru fiecare copil al lui Dumnezeu să fie în mod constant în alertă — veghind cu rugăciune împotriva oricărei intruziuni a minţii carnale, a apetiturilor şi a dorinţelor ei. Ea trebuie omorâtă, răstignită, ucisă cu orice preţ, pentru ca Noua Creatură să poată supravieţui. Viaţa uneia înseamnă moartea celeilalte. Cu cât înţelegem mai devreme acest mare adevăr, cu atât este mai bine pentru noi.

iubiţi lucrurile de sus”

Aceste iubiri pământeşti nu duc întotdeauna la senzualitate, dar ele duc întotdeauna în direcţie opusă intereselor Noii Creaturi. Cunoaştem cazuri în care s-au stabilit ataşamente foarte puternice între fraţi şi în mod asemănător între surori, spre paguba lor spirituală. Paguba constă în satisfacerea dorinţei sufletului lor după o tovărăşie pământească, oricât de curată ar fi ea. Intenţia Domnului nu este ca poporul Lui să-şi găsească satisfacţia inimii în cineva de pe plan pământesc. Intenţia lui este ca loialitatea totală faţă de El şi de Cuvântul Său să ne facă să realizăm responsabilitatea noastră individuală faţă de El şi să ne atragă individual aproape de El, pentru ca în El să ne putem găsi fiecare tovărăşia, bucuria şi pacea pe care le doresc toate inimile adevărate.

Orice satisfacţie, deci, în tovărăşia vechii creaturi, oricât de bine intenţionată, aruncă o umbră de îndoială asupra Noii Creaturi şi asupra părtăşiei ei spirituale cu Domnul. Faptul că am fi pe deplin satisfăcuţi cu cineva de pe planul pământesc ar trebui să fie o dovadă că n-am atins acel sentiment şi aspiraţie înaltă pe care Domnul le-a intenţionat pentru noi şi pe care numai El le poate satisface.

Admiterea în viaţa noastră a unei părtăşii apropiate, care ne absoarbe, în trup, oricât de curată ar fi intenţia, ar fi în dezavantajul Noii Creaturi încă într-un fel. Nu numai că ar implica nereuşita ei de a-L aprecia corect pe Domnul şi părtăşia cu El, dar ar implica o nereuşită în a aprecia corect părtăşia întregului Corp al lui Cristos, care este Biserica.

Spiritul lui Cristos este prea larg ca să permită concentrarea simpatiei şi interesului nostru asupra unui singur individ, cu excepţia Domnului Însuşi. În ceea ce-i priveşte pe alţii — Corpul lui Cristos, biserica — interesul nostru ar trebui să fie pentru toţi, nu numai pentru cei bogaţi, ci şi pentru cei săraci; nu numai pentru cei înţelepţi şi nobili, ci şi pentru cei mai puţin înţelepţi şi mai de jos; nu numai pentru cei educaţi, ci şi pentru cei ignoranţi şi mai puţin dotaţi intelectual. Interesul nostru nu trebuie să fie în trup, ci pentru cei care sunt Noi Creaturi în Cristos. Şi cei care au cel mai mare handicap în ceea ce priveşte învăţătura pământească şi slăbiciuni ale cărnii, sunt cei care merită simpatiile şi afecţiunile noastre pământeşti, după cum se străduiesc să lupte lupta cea bună şi să-şi învingă lipsurile.

Îndemnăm, deci, ca popor al Domnului, să ne plasăm afecţiunea tot mai mult asupra lucrurilor de sus şi nu asupra lucrurilor de pe Pământ, ca să putem fi transformaţi, ca să putem dovedi astfel care este voia cea bună şi plăcută a lui Dumnezeu — ca voia Lui să poată fi făcută în noi în mod perfect. Voia Lui nu este neraţională. El îşi aminteşte din ce suntem făcuţi — că suntem doar ţărână. El doreşte ca voinţa noastră să fie ca această consacrare a noastră să fie făcută Lui, să nu fie pe linia cărnii, ci a spiritului, şi nu numai faţă de un singur individ, sau faţă de un mic grup din Biserică, ci faţă de toţi cei care se numesc cu numele lui Cristos şi care şi-au îndreptat feţele spre cer ca soldaţi ai crucii, mergând spre antitipicul Munte al Sionului şi spre adunarea generală a Bisericii Întâilor-născuţi. Psa. 103:14; Rom. 8:4; Evr. 12:23.