Jertfa Lui Cristos – VDM 22.3

JERTFA LUI CRISTOS

R 5085 W. T . 15 august 1912 (pag. 263-265)

La Iordan Domnul nostru S-a consacrat chiar până la moarte. Adică a fost botezat, scufundat. El a spus: „De aici încolo nu voi mai avea voinţa Mea proprie. Oricare ar fi voinţa Ta, Tată, aceea va fi şi voinţa Mea. Voi face tot ceea ce doreşti Tu să fac; nu numai lucrurile cerute în ascultare de Legea Divină — pe care dacă nu le-aş face ar fi păcat — ci toate lucrurile scrise în Carte. Am renunţat la viaţa Mea. Condu-Mă prin providenţele Tale şi prin cuvintele Tale ca să pot vedea voia Ta şi s-o fac”. Aceasta n-a fost o renunţare la viaţă în sensul de a o da lumii; căci El S-a predat lui Dumnezeu. Când S-a consacrat lui Dumnezeu, El a fost pregătit să Se confrunte chiar cu moartea şi să renunţe la existenţa Sa dacă aceasta era voia Tatălui. Psa. 40:7, 8; Evrei 10:7.

După consacrare Şi-a început misiunea. În timp ce avansa în serviciul împlinirii voii Tatălui, El S-a supus la tot ce era scris în Carte. Cuvintele inimii Sale au fost: „Iată-Mă, (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:7), şi în supunerea Sa, Şi-a dat puterea, tăria, în aşa măsură încât este afirmat că mari mulţimi de oameni din Palestina şi din afară veneau „să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor. Cei chinuiţi de duhuri necurate erau vindecaţi. Şi tot poporul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere care-i vindeca pe toţi” (Luca 6:17-19). El n-a reţinut nimic cu scopul recuperării vigorii Sale, ci zilnic Îşi dădea viaţa în ascultare de ceea ce înţelegea El a fi voia Tatălui; prin urmare, făcea lucrurile care erau plăcute lui Dumnezeu — tot ceea ce Dumnezeu dorea de la El să facă, precum şi lucrurile scrise în Lege.

„S-A SFÂRŞIT!”

Când Domnul nostru a strigat pe cruce, „S-a sfârşit!”, El „S-a dat pe Sine Însuşi la moarte”; „Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru vină” (Ioan 19:30; Isa. 53:12, 10); El permisese să-I fie luată viaţa în ascultare de aranjamentul Tatălui. Toate aceste lucruri au fost prefigurate în tip. Într-o anumită zi şi o anumită lună, mielul de paşti trebuia sacrificat. Domnul nostru a recunoscut totul specificat în Lege — fie prin poruncă directă, fie în tip — ca voinţa lui Dumnezeu. El a declarat că oamenii nu I-au luat viaţa, în sensul de a face ceva ce El nu voia să-I facă. El spusese în adevăr: „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu. Şi legea Ta este înlăuntrul îîn adânculş inimii mele” (Psa. 40:8), şi că El le-a permis să-L dea la moarte, pentru că Se supunea voinţei lui Dumnezeu.

Domnul nostru Şi-a dat seama că viaţa Sa era luată prin mijloace necinstite. El nu S-a împotrivit, ci a permis ca aceasta să se facă. Fusese de acord că nu Se va împotrivi, că va face tot ce I-a cerut Tatăl să facă. După ce odată Se consacrase, putea El să Se retragă? Nu; căci făcuse un legământ să Se supună la orice providenţa divină ar fi indicat că este voia Tatălui. El intrase într-un contract clar, sub care Se obligase să fie credincios voinţei lui Dumnezeu, şi Dumnezeu Se obligase să-I dea Domnului nostru răsplata nespus de mare a înălţării la natura divină datorită acelei ascultări credincioase. Dumnezeu Îi dăduse Spiritul sfânt ca o garanţie a acelui contract.

DREPTURILE DE VIAŢĂ UMANĂ APARŢIN DOMNULUI NOSTRU

Este o mare deosebire între a face un schimb şi a da o răsplată. A face un schimb înseamnă a te despărţi de ceva în schimbul a altceva privit ca un echivalent. A răsplăti înseamnă a da ceva în recunoaşterea unui merit. Acest cuvânt nu dă ideea de obligaţie. Oricine dă o răsplată acţionează cu totul din libera sa voinţă.

Aranjamentul făcut între Tatăl şi Domnul nostru n-a implicat, prin urmare, dreptul Domnului nostru la viaţa pământească; fiindcă Tatăl nu S-a angajat prin contract să-I dea viaţă pe cel mai înalt plan de existenţă în schimbul vieţii Sale ca fiinţă umană. Dacă acesta ar fi fost cazul, Domnul nostru n-ar fi avut nimic de dat nimănui din rasa umană — nici Bisericii nici omenirii.

Dimpotrivă, Tatăl urma să-L răsplătească pe Domnul nostru înălţându-L mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri ca recunoaştere a ascultării Fiului chiar până la moarte. Drepturile de viaţă pământească sunt încă ale Domnului. Faptul că El urmează să dea viaţă umană omenirii este o dovadă că El are dreptul la acea viaţă pământească.

Noi nu înţelegem că Domnul nostru Isus S-a învoit cu Tatăl numai să-Şi dea viaţa. Atât de mare a fost iubirea şi încrederea Lui în Iehova, încât a fost dornic să îndeplinească planul Tatălui pentru binecuvântarea omenirii, oricare era costul. Scripturile arată poziţia Sa la consacrare, prin cuvintele: „Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule”. Cât din voinţa lui Dumnezeu implică această afirmaţie? „În sulul Cărţii este scris despre Mine”, vin pregătit să fac tot ceea ce este scris în Carte. Nu numai că El a venit cu Legea lui Dumnezeu scrisă în inimă, dar şi S-a oferit să facă tot ce era scris în sulul Cărţii.

Cum putea Isus să ştie ce era scris în Carte? Există toate motivele să credem că nu ştia la timpul consacrării Sale, tot ceea ce era scris în ea. Lucrurile scrise în Carte, scrise în tipurile şi umbrele Vechiului Testament, nu erau înţelese de niciunul dintre evrei. Multe dintre ele, fără îndoială, Domnul nostru nu le-a înţeles înainte de botez. Voia lui Dumnezeu este exprimată în tipurile Legământului Legii. Domnul nostru spusese: „Tot ce este scris în Carte”. Dar cine va spune că în acel timp El ştia cât de mult cuprindea aceasta? De fapt, El n-a ştiut până după botez, când lucrurile mai înalte I s-au descoperit şi I s-au făcut cunoscute; şi după această iluminare a plecat în pustie pentru a studia şi medita asupra lor.

MORT FAŢĂ DE TOT ÎN AFARĂ DE

VOINŢA LUI DUMNEZEU

Deşi înainte de consacrarea Sa Isus n-a ştiut tot ce era scris în Carte despre Sine, totuşi consacrarea Sa a fost completă. El Şi-a angajat întreaga viaţă pentru a face voia lui Dumnezeu. Voia Sa a fost moartă faţă de orice altceva. Mai târziu Şi-a dat seama că Legământul Său a însemnat şi moartea reală ca răufăcător.

S-a pus întrebarea: A avut Isus după înviere drepturile de viaţă umană, având în vedere faptul că ele n-au fost pierdute prin moarte, sau în virtutea faptului că El fusese numit „moştenitorul tuturor lucrurilor”? Evrei 1:2.

Acesta, ca multe alte subiecte, se pretează la diferite nuanţe de gândire şi exprimare. Domnul nostru a posedat dreptul la viaţă umană şi la toate lucrurile pământeşti. Acest drept la viaţă şi toate binecuvântările ei, Adam le-a pierdut prin neascultare, dar Isus le-a câştigat prin ascultare şi le-a ţinut absolut fără risc de pierdere. Atunci, dacă cineva, contrar Legii, L-ar îndepărta de la drepturile Sale, această îndepărtare nu L-ar face să-Şi piardă vreunul dintre ele.

Cu alte cuvinte, nu putem vedea cum cineva L-ar putea lipsi pe Domnul nostru de drepturile Sale la viaţă din punct de vedere juridic. După înţelegerea noastră, Isus a fost îndepărtat de la viaţă şi de la toate drepturile care aparţineau de aceasta, de către o grupare fanatică de oameni decăzuţi; dar acţiunea lor n-a putut distruge nici un drept pe care legea lui Dumnezeu I-l dăduse. Astfel deci, când Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a răsplătit cu o natură mai înaltă şi cu anumite binecuvântări minunate legate de ea, această înălţare n-a putut să intervină în DREPTUL pe care LEGEA lui Dumnezeu I-l dăduse, şi la care El nici n-a renunţat, nici nu l-a pierdut. El numai le-a permis oamenilor să-I ia viaţa, separându-L astfel de DREPTURILE Sale, care au rămas ale Sale.

CUM DEVINE DOMNUL NOSTRU

TATĂL OMENIRII

Deoarece Domnul nostru nici n-a pierdut acele drepturi nici n-a renunţat la ele, atunci când Dumnezeu L-a înălţat nespus de sus datorită ascultării Sale până la moarte, acest drept la viaţă umană a fost printre lucrurile pe care le-a posedat. Acest drept a fost independent de orice I-a dat Tatăl. Deoarece El deţine acest drept de viaţă umană ca un bun de preţ — un bun legal al Său şi nu un dar — SE SPUNE CĂ ESTE DĂTĂTORUL de viaŢĂ.

În timpul Veacului Milenar, în împlinirea promisiunii divine, Domnul nostru va da omenirii restaurarea la natura umană perfectă. Făcând aceasta, El nu va da ceva ce I-a dat Tatăl, ci va acţiona într-un sens special în numele Său propriu. Dacă El n-ar avea acest drept să dea viaţă veşnică, ATUNCI NU S-AR PUTEA SPUNE DESPRE EL CĂ ESTE DĂTĂTOR de viaŢĂ. Dar deoarece posedă acest drept la viaţă umană, este al Lui pentru a-l da în timpul miei de ani a domniei Sale.

La sfârşitul miei de ani Domnul nostru nu va mai fi Dătătorul de Viaţă. El nu poate fi Dătător de Viaţă pentru îngeri, nici pentru alţii în afară de omenire, căci dreptul îi aparţine Lui numai ca fiinţă umană perfectă. Ceea ce va da omenirii în general, este ceea ce El atribuie acum, sau împrumută Bisericii, pentru a ne permite să avem parte cu El în lucrarea de sacrificiu şi în glorioasa Sa lucrare din viitor.

DREPTUL LA VIAŢĂ UMANĂ, DARUL PERSONAL AL DOMNULUI NOSTRU PENTRU OMENIRE

Noi nu vedem cum, ca „Moştenitor al tuturor lucrurilor”, Domnul nostru ar putea câştiga vreun control suplimentar al naturii Sale pământeşti şi al dreptului la viaţă pământească, pe care le-a avut prin ascultare de Lege. Ca Moştenitor al tuturor lucrurilor, El va fi reprezentantul Tatălui pentru toată eternitatea. El ia poziţie la dreapta autorităţii în Înălţime. La timpul cuvenit, fiecare genunche se va pleca înaintea Lui, şi chiar şi îngerii Îi vor fi supuşi.

Toate aceste lucruri I-au venit Domnului nostru ca parte a răsplăţii pe care Tatăl I-a promis-o. Dar acest aspect special, restabilirea tuturor lucrurilor pierdute prin Adam, este un privilegiu special care vine ca darul Său pentru omenire — pe care a cumpărat-o El singur; adică, depunerea vieţii Sale pământeşti este baza pe care El a obţinut natura nouă şi dreptul de a controla acea viaţă pământească, ce va fi aplicat în restabilire în folosul omenirii.

Dacă ar fi aplicat deja acea viaţă şi ar fi renunţat la ea în realitate, atunci nu putem vedea cum ar putea face ceva special pentru omenire. Dar deoarece are acest bun valoros al drepturilor şi privilegiilor pământeşti pe care să le dea, procesul acordării lui va continua în timpul domniei Milenare; şi ceea ce va da este ceea ce are datorită ascultării de Lege. Lev. 18:5.

FOLOSIREA SCRIPTURALĂ

A TERMENULUI „JERTFĂ”

Cuvântul „jertfă” poate fi folosit din diferite puncte de vedere. Dacă un animal ar fi ucis pentru un motiv sau scop binevoitor, s-ar putea vorbi despre acesta ca fiind o jertfă, în special dacă ar fi ceva făcut în armonie cu aranjamentul divin. Dar simpla ucidere a unui animal n-ar fi jertfă. Un câine ar putea fi ucis fără să fie jertfit. Dar dacă viaţa câinelui ar fi predată în scopul unui experiment ştiinţific, am putea spune că a fost dată ca jertfă pentru ştiinţă. Din acest punct de vedere trebuie să vedem chestiunea jertfei. Viaţa poporului consacrat al Domnului este predată cu un scop.

La consacrare noi ne predăm trupul ca jertfă vie. Cedăm Domnului viaţa noastră, trupul nostru uman şi tot ce avem. Nu înseamnă însă că Dumnezeu acceptă ca această jertfă să fie dată la moarte într-un oarecare mod special. Unii îşi pot petrece viaţa în a servi Adevărul Domnului, şi se poate spune că sunt sacrificaţi ca şi cum ar muri pe rug. Noi am putea să-I spunem Domnului: Toată viaţa mea este în mâinile Tale; fă cu ea ce Îţi place. Dacă aceasta ar însemna bucurie sau durere, sacrificiu sau plăcere, noi ne-am preda voinţa în această chestiune şi am deveni asemenea lui Isus, care a spus: „Căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”. Ioan 6:38.

CE SACRIFICĂM NOI?

Sacrificiul lui Isus a fost făcut la Iordan, dar a fost terminat la Calvar. Consacrarea Sa a fost absolută. Uciderea viţelului este simbolul a ceea ce a făcut Isus când a renunţat la voinţa Sa. Aşa este şi cu noi. Urmând în urmele Lui, noi murim în sensul că ne sacrificăm voinţa. Dar în ce mod Domnul acceptă acea voinţă sacrificată este chestiunea Lui. Noi o predăm de bună voie, pentru ca gândirea lui Cristos să poată locui în noi din belşug.

Noi ne despărţim pentru totdeauna de dreptul la voinţa noastră, dar nu ne sacrificăm viaţa, deşi ştim că renunţarea la voinţa noastră conduce în cele din urmă la renunţarea la viaţa noastră. Dar noi nu avem nimic de-a face cu despărţirea de drepturile noastre. Când Isus devine Avocatul nostru, El ne ia în grijă. De când ne predăm voinţa, trupul nostru este socotit ca Trupul Său. Noi numai renunţăm la voinţa noastră în această chestiune şi lăsăm totul la dispoziţia Lui. El Se ocupă de sacrificare; căci El este Marele Preot; noi nu suntem.

În mod asemănător, marele rezultat este în mâinile Domnului. În timpul Veacului Evanghelic, El atribuie meritul Său Bisericii. Când va termina lucrarea de sacrificare, El va aplica meritul acestui mare sacrificiu, pe care îl numeşte al Său, pentru pecetluirea Noului Legământ pentru lume. Dar noi nu avem nimic de-a face cu sacrificarea. Noi o lăsăm toată pentru Avocatul nostru.

Noua Creatură este desigur proprietarul sau cel care controlează corpul, şi ea este făcută astfel de către Domnul. Noi, în calitate de Noi Creaturi, avem de îndeplinit o lucrare cu trupul nostru. Când Domnul nostru ne acceptă ca servitori ai Săi, noi trebuie să ne folosim toţi talanţii ca administratori ai Săi. În acel sens al cuvântului, corpul va fi sub controlul Noii Creaturi până la moarte.

DREPTURILE DE VIAŢĂ SUNT NUMAI

ATRIBUITE BISERICII

Poziţia noastră este întrucâtva diferită de cea a Domnului nostru. La început noi n-am avut nici un drept de viaţă; şi de aceea n-am avut nici un drept de dat. Acestea au fost pierdute prin păcatul lui Adam. Dar dacă devenim ucenicii Domnului, dacă Îi predăm Lui totul şi acceptăm meritul pe care El este dispus să ni-l atribuie, marele nostru Avocat ne va socoti ca membri ai Corpului Său şi ne va permite să avem parte de suferinţele Sale. Când ne-a atribuit meritul Său, toate drepturile noastre au trecut la El. El a dat membrilor Săi toate drepturile pe care le au şi toate privilegiile drepturilor pământeşti care le revin.

Când va fi necesar ca Domnul nostru să folosească aceste drepturi în viitor pentru lume, El va fi cu totul competent şi privilegiat s-o facă. Deoarece niciodată n-a încălcat Legea Divină, El va avea dreptul deplin să folosească, să poruncească şi să îndrume în privinţa tuturor drepturilor Sale pământeşti, pe care nu le-a pierdut, dar pe care le-a depus cu înţelegerea că le va folosi din nou în a acorda viaţă lumii, astfel încât va fi numit Tatăl omenirii, în ceea ce priveşte viaţa ei viitoare.

Nicăieri în Scripturi nu este făcută afirmaţia că Cristos a venit să Se sacrifice. Ceea ce spun Scripturile este că El a venit să facă voia Tatălui. El n-a refuzat să bea „paharul” pe care Tatăl I l-a pregătit, ci l-a băut până la fund. Şi pentru ascultarea Sa de această Voinţă, chiar până la moarte — indiferent cât de lung sau cât de scurt timp a binevoit Tatăl să lase acea viaţă să continue — El a primit răsplata. El a predat totul în mâinile Tatălui. Acesta a fost un sacrificiu; căci El a avut dreptul de a-Şi folosi viaţa. Dar ascultarea de voinţa Tatălui Său a dus la sacrificiul pentru care a obţinut răsplata.