Judecata corectă şi incorectă a fraţilor – VDM 3.6

JUDECAREA CORECTĂ ŞI INCORECTĂ A FRAŢILOR

„Unul singur este Dătătorul legii şi Judecătorul: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti să judeci pe aproapele tău?” Iacov 4:12.

W. T. 15 aprilie 1916 (pag. 125)

În această epistolă Sf. Iacov discută faptul că în biserică se arătase parţialitatea — că unii, fără un motiv întemeiat, erau socotiţi nevrednici de tot aşa mare onoare ca alţii. Acest lucru este prezentat în special în capitolul 2. Unora, bogaţi şi influenţi, li se dădeau locurile cele mai alese în adunările lor şi erau trataţi cu mare deferenţă şi respect. Altora, săraci şi umili, li se dădeau locuri neînsemnate şi erau trataţi cu puţină amabilitate, ca şi cum ar fi inferiori. Fraţii erau judecaţi contrar instrucţiunilor Domnului. Apostolul arată păcatul de a judeca şi de a respecta persoanele, din alte motive decât din punct de vedere al caracterului. El declară că deoarece nu există decât un Legiuitor, Iehova, nu există decât un singur mare standard. Cel care a dat acest standard, această lege, ((223) trebuie să fie şi executorul propriei Sale legi, deşi El poate numi diferiţi reprezentanţi. Reprezentanţii Lui speciali vor fi Cristos şi biserica asociată cu El în glorie ca judecători. Dar ei vor judeca după standardul dat de marele Legiuitor şi nu va exista nici o altă lege în concurenţă cu acest standard.

Deoarece acesta este cazul şi deoarece există un aranjament prin care noi suntem acceptaţi ca şi copii ai lui Dumnezeu, cine este acela care încearcă să spună ce grad de favoare sau nefavoare divină poate avea fiecare din această clasă? Cine poate spune care va fi nimicit în moartea a doua şi care va fi mântuit pentru viaţă? Dumnezeu lucrează personal cu fiecare dintre aceia care sunt acceptaţi în familia Sa. Prin urmare, însuşi faptul că cineva a fost astfel acceptat este o dovadă că Dumnezeu a văzut ceva în acea persoană, care este plăcută în ochii Lui. Dacă Cel care este Legiuitorul a văzut ceva destul de favorabil ca să-l aleagă pe unul ca acesta şi să-l ungă cu Spiritul Său Sfânt, ce drept are altcineva să-l condamne pe cel pe care Dumnezeu l-a văzut potrivit să-l aprobe?

BISERICA NU POATE JUDECA ACUM

Noi am putea vedea la o persoană anumite trăsături care ni s-ar părea mai mult sau mai puţin nejuste, nedrepte. Dar noi nu trebuie să judecăm. Noi nu putem vedea în inimă. Noi am putea presupune că unul este învingător şi el ar putea să nu fie. Sau, noi am putea presupune că nu este învingător şi el ar putea să fie. De aceea noi nu trebuie să „judecăm nimic înainte de timp”. Noi trebuie să evităm a-i judeca pe fraţi.

Aceasta nu înseamnă că noi nu putem discerne faptele de neloialitate hotărâtă faţă de Dumnezeu. Dar în loc să fixăm normele noastre proprii, noi trebuie să recunoaştem pentru noi înşine şi pentru ceilalţi acel unic standard pe care Domnul ni l-a dat, şi anume: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10:27). Aceasta este însăşi esenţa marii Legi a lui Dumnezeu. Noi trebuie să ne judecăm după această Lege, să vedem în ce măsură Îl iubim pe Dumnezeu şi în ce măsură ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Aceasta este principala noastră muncă de judecare.

Apostolul Pavel în mod special a arătat că dacă cineva din Biserică trăieşte violând Legea lui Dumnezeu, atunci acest lucru trebuie să fie adus în faţa Bisericii. Aceasta nu se aplică în nici un alt caz în afară de cel al unei depărtări vizibile de la Legea Domnului. Nu se aplică dacă persoana se întâmplă să spună „ce mai încoace şi încolo” când noi gândim că ar trebui să spună „ce mai încolo şi încoace”, sau dacă persoana ar încălca într-un anumit fel ideile altcuiva. Ar trebui să fie o încălcare clară a principiilor dreptăţii arătate în Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ştim că cineva ne-a făcut un rău real, noi trebuie să mergem singuri la el. Dacă refuză să ne asculte, atunci putem lua alţi 2 sau 3 din Biserică. Dacă totuşi refuză să-şi recunoască greşeala, situaţia poate fi adusă în atenţia Bisericii într-o manieră potrivită. În tot acest timp fratele nu trebuie să fie totuşi exclus de a fi recunoscut. Numai dacă el persistă, făcând lucruri contra aran-jamentului divin, sau refuză să repare un rău grav, numai atunci trebuie să fie exclus de la părtăşia frăţească.

Locul nostru nu este să judecăm pe alţii, ci să ne judecăm pe noi înşine, să ne aducem pe noi înşine până la cel mai înalt standard posibil. Să lăsăm pe alţii să ne vadă faptele bune, ca astfel ei să poată mări pe Tatăl nostru din ceruri. Domnul este Cel care-Şi va judeca poporul. Noi trebuie să înţelegem că dacă cineva din familia Domnului îşi încalcă legământul, Domnul se va ocupa de cazul lui. Noi nu trebuie să-i judecăm motivele; noi putem vedea numai când conduita lui exterioară este greşită. Chiar şi atunci putem greşi. Dar nu putem judeca inima. Numai Dumnezeu este competent s-o facă. Dumnezeu a dat Legea şi El este Cel care hotărăşte dacă persoana caută să respecte acea Lege.

STANDARDUL PENTRU JUDECAREA NOILOR CREAŢII

Apostolul Pavel spune Bisericii, „Nu sunteţi sub Lege, ci sub har” (Romani 6:14). Dar aici, în textul nostru, Sf. Iacov pare să spună că suntem sub Lege şi sub Legiuitor. Cum să armonizăm aceste două texte ale Scripturii? Noi răspundem că atunci când Sf. Pavel a spus „Voi nu sunteţi sub Lege”, s-a gândit la Legământul Legii. Legământul Legii, pe care Dumnezeu l-a făcut cu Israel în vechime, a fost un lucru diferit de Legea lui Dumnezeu în sine. Acest Legământ a fost un acord între Domnul şi Israel, referitor la ceea ce ei să facă şi ceea ce Dumnezeu să facă. Ei erau sub acest Legământ al Legii. Neamurile n-au fost niciodată sub această lege. Ele au fost fără Dumnezeu.

Apostolul Pavel ne sugerează (Romani 8:4) că trebuie ca „cerinţa dreaptă a Legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului””. Deşi Israelul natural n-a fost în stare să ţină Legea lui Dumnezeu sub legământul lor, noi, Biserica evanghelică, suntem în stare s-o ţinem sub legământul nostru. Sub aranjamentul lui Dumnezeu pentru Vârsta evanghelică, numai Noua Creaţie este recunoscută; carnea este socotită moartă. Noua Creaţie, după ce a fost acceptată în familia lui Dumnezeu, este încă în posesiunea corpului său de carne imperfect în care trebuie să lucreze. Ea trebuie să facă tot ce poate ca să-şi ţină sub control acest corp şi să-l folosească spre slava lui Dumnezeu. În inimă, în minte, în străduinţă, ea poate, ca Nouă Creaţie, să ţină perfect Legea lui Dumnezeu.

((224)

Nu acţiunile imperfecte ale corpului muritor vor hotărî ceva, ci intenţiile şi străduinţele inimii Noii Creaţii. Corpul trebuie să fie adus şi ţinut în supunere, după cum ne spune apostolul Pavel. Cât priveşte Biserica, Noua Creaţie este cea care va trăi sau va muri sub judecata Legii divine, sub Legiuitorul divin.

În armonie cu gândul din textul nostru, apostolul Pavel declară că nici lumea, nici fraţii nu-l pot judeca — numai Domnul poate să judece corect, care poate citi inima şi poate cunoaşte toate condiţiile, încercările şi slăbiciunile împotriva cărora trebuie luptat. El declară chiar — „ba încă nici eu însumi nu mă mai judec pe mine” (1 Cor. 4:3). Noi nu trebuie nici să condamnăm pe alţii care pretind că umblă conştiincios ca şi copii ai Domnului şi nici să ne condamnăm pe noi înşine, dacă ştim că ne străduim cu adevărat să umblăm astfel. Pur şi simplu trebuie să ne străduim zi de zi, făcând cât putem mai bine, prin harul Domnului care ajută, să cultivăm roadele Spiritului Sfânt şi să servim Stăpânului nostru, lăsând toate rezultatele în seama Lui.