Vol. 19, Ianuarie-Februarie 2011, Nr. 2 

LECŢII ÎNVĂŢATE DE FRAŢII LUI IOSIF

04001″> Gen. 44

Mărturisiţi-vă deci unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi.”

04002″> Iac. 5:16 .

R 5232 W. T. 1 mai 1913 (pag. 138-140)

Lecţia de astăzi ne arată că fraţii lui Iosif nu erau atât de împietriţi la inimă cum păreau la început — când şi-au propus să-l omoare şi apoi l-au lăsat într-o groapă să moară, iar mai târziu l-au vândut ca rob. Învăţătura despre degradarea totală, care ne-a fost dată atâtora dintre noi în tinereţea noastră, este tot mereu dovedită neadevărată, nu numai în caracterul nostru, ci şi în experienţa noastră cu alţii. Cel care îi consideră pe toţi degradaţi complet, îi abordează pe semenii săi din punctul greşit de vedere. Căutând degradarea asupra căreia a filosofat, o găseşte, şi necăutând ceva bun, îi scapă ceea ce este bun.

Declaraţia scripturală este cea corectă; şi anume, că toţi oamenii sunt degradaţi, că nici unul nu este perfect, nu, nici unul; că toţi au păcătuit; toţi au avut parte de rezultatele păcatului originar şi ca atare toţi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, care a fost exemplificată în perfecţiunea tatălui Adam. Ideea scripturală este că Dumnezeu poate accepta părtăşia cu El numai a ceea ce este perfect. El poate să dea favoarea Sa şi viaţă veşnică numai celor care sunt în acord deplin cu perfecţiunea Sa. Prin urmare, toţi oamenii fiind păcătoşi prin cădere, toţi au nevoie de răscumpărare, toţi au nevoie de împăcare.

Ocazia pentru astfel de împăcare vine în timpul Veacului Evanghelic numai pentru relativ puţini, şi pentru aceştia este sub restricţie. Ei trebuie să fie perfecţi în inimă, în voinţă, în intenţie, şi prin credinţă trebuie să accepte meritul lui Cristos ca acoperire a neajunsurilor lor. Din acest punct de vedere, Dumnezeu îi acceptă ca Noi Creaturi, ignorându-le slăbiciunile neintenţionate ale cărnii. Astfel, prin Cristos, numai adevărata Biserică a credincioşilor consacraţi este socotită şi se lucrează cu ea ca fii ai lui Dumnezeu, au privilegiile fiilor lui Dumnezeu şi ale părtăşiei cu Tatăl în rugăciune, şi au supravegherea divină a intereselor lor, care garantează că toate lucrurile vor lucra împreună pentru binele lor cel mai mare. Dar chiar şi aceştia vor avea nevoie să fie desăvârşiţi prin puterea primei Învieri înainte de a-L vedea pe Dumnezeu şi să fie deplin introduşi în lucrurile glorioase pe care El le are în păstrare pentru ei.

Pentru îndreptăţirea lumii s-au făcut aranjamente pe linii cu totul diferite. Timpul pentru aceasta, potrivit Scripturilor, va fi Veacul viitor, când Împărăţia lui Mesia va lega influenţa lui Satan, va îndepărta blestemul şi va aduce în schimb binecuvântările pentru toată rasa. Dumnezeu nu va lucra atunci cu cei dispuşi şi ascultători aşa cum lucrează cu credincioşii Săi acum. Ei vor fi lăsaţi în grija marelui Mijlocitor şi vor fi îndreptăţiţi sau făcuţi drepţi în realitate în timpul celor o mie de ani. Doritorii şi ascultătorii, aduşi înapoi la perfecţiunea originară a lui Adam şi instruiţi pe deplin de marele Învăţător, vor fi gata, la încheierea mileniului, să fie prezentaţi Tatălui şi să fie acceptaţi de El ca fii. Dar, între timp, toţi cei care nu vor fi dispuşi şi doritori de împăcare, vor pieri pe cale, în Moartea a Doua.

Punctul pe care vrem să-l accentuăm aici este că Dumnezeu nu spune nicăieri că omul este total degradat, ci spune că nici cel mai mic grad de imperfecţiune nu poate fi tolerat de El. Prin urmare, aranjamentul divin prin Isus, Răscumpărătorul şi Restauratorul, este acela că toate lipsurile noastre, toate neajunsurile noastre, puţine sau multe, mari sau mici, vor fi completate pentru noi de către marele Răscumpărător, fără de sacrificiul şi ajutorul căruia ar fi imposibilă revenirea la perfecţiune şi acceptarea în faţa Tatălui.

FRAŢII LUI IOSIF, SENSIBILI

Lecţia noastră arată că experienţele lui Iosif, combinate cu credinţă din partea lui, au produs în el un caracter mare, plin de compătimire şi deplin supus lui Dumnezeu. Dar printr-un proces diferit, cei zece fraţi ai lui Iosif au fost pregătiţi prin remuşcări şi au devenit mai compătimitori, mai amabili ca fraţi, mai loiali faţă de tatăl lor, Iacov. Răsplăţile tuturor experienţelor vieţii — cele amare şi cele dulci, ceea ce am făcut corect şi ceea ce am făcut greşit — sunt intenţionate, sub supraveghere divină, să fie corective şi să ne ajute. Încrederea în Dumnezeu însă este necesară ca bază pentru orice astfel de binecuvântare. Am văzut încrederea lui Iosif; şi lecţia de astăzi ne arată că fraţii lui Iosif, deşi de un caracter diferit, L-au recunoscut totuşi pe Atotputernicul, au avut respect faţă de El şi şi-au dat seama că se puteau aştepta de la El să dea o răsplătire dreaptă pentru fiecare faptă rea.

Lecţia noastră ne spune că după ospăţul dat de Iosif şi în care Beniamin a primit cinci porţii, cei unsprezece fraţi au pornit spre casă, încântaţi de eperienţele şi de favoarea lor la conducătorul egiptean. Înainte de plecarea lor, Iosif, dorind să probeze pe fraţii săi în privinţa simpatiei faţă de tatăl lor şi a interesului lor iubitor faţă de fratele mai mic, a cerut ca paharul său de argint să fie pus la gura sacului de grâu al lui Beniamin. După ce au pornit în călătoria spre casă în Canaan, Iosif a trimis după ei servitori din casa sa să le spună: Pentru ce aţi fost aşa de lipsiţi de recunoştinţă faţă de binefăcătorul vostru? De ce aţi luat paharul lui de argint? Ce oameni înşelători sunteţi!” Ei au protestat că sunt nevinovaţi şi au spus că dacă paharul se va găsi în posesia lor, erau dispuşi să devină robi. Căutarea paharului, potrivit îndrumării lui Iosif, a început cu fratele mai mare şi s-a terminat cu sacul lui Beniamin. Acolo a fost găsit. În mare supărare, toată ceata s-a întors la palat.

Din nou Iosif a fost aspru şi i-a mustrat, ca să le dea ocazia să-şi arate egoismul şi să-l abandoneze pe Beniamin. Iarăşi au protestat că sunt nevinovaţi, totuşi au declarat că erau dispuşi să devină robii lui Iosif. Dar el a răspuns: Departe de mine să fac aşa ceva! Numai cel care a fost vinovat — Beniamin — va fi robul meu. Întoarceţi-vă la familia voastră, la tatăl vostru cu hrană şi continuaţi să vă bucuraţi de favorurile Egiptului”.

El ştia că această propunere îi va încerca. Vor fi ei bucuroşi să scape de servitute personală şi să se întoarcă la familiile lor, lăsându-l pe Beniamin ca rob? Aveau ei aceeaşi inimă rece de piatră, pe care o arătaseră în cazul său când l-au vândut în robie? Vor nesocoti ei în mod asemănător interesele şi fericirea sărmanului lor tată în vârstă?

Atunci Iuda, care îi garantase tatălui lor că Beniamin se va întoarce în siguranţă, i-a făcut o cerere lui Iosif. El a povestit împrejurările venirii cu Beniamin — cum bătrânul lor tată îşi legase inima de Beniamin şi cum el garantase întoarcerea băiatului. El a sfârşit printr-o pledoarie elocventă, implorând să fie reţinut el ca rob, iar fratele său Beniamin să fie eliberat: Îngăduie, dar, te rog robului tău, să rămână în locul băiatului, ca rob al domnului meu; iar băiatul să se suie înapoi cu fraţii săi. Cum mă voi putea sui eu la tatăl meu, dacă băiatul nu este cu mine? Ah! Să nu văd nenorocirea care ar atinge pe tatăl meu!”

Dovada unei schimbări de inimă a fost satisfăcătoare pentru Iosif, şi aşa este pentru noi toţi. Toţi cei care iubesc dreptatea se bucură în dreptate, după cum cei care iubesc păcatul se bucură în el. Când observăm o schimbare atât de marcată în acei oameni, ne bucurăm nu numai pentru ei înşişi, ci şi pentru lecţiile generale pe care ni le dau experienţele lor. Ajungem la convingerea că mare parte din păcatul, din josnicia, din cruzimea din vremea de acum poate fi atribuită slăbiciunilor moştenite şi experienţei insuficiente. Ne spunem nouă înşine: Ce schimbare mare s-ar face, poate, printr-o cunoştinţă de noi înşine şi de alţii mai mare, mai largă, mai adâncă!”

Şi experienţele zilnice ale vieţii, nu lucrează ele spre a ne lărgi compătimirea şi dezvoltarea caracterului? Credem că acest lucru este adevărat. Fără îndoială, sunt excepţii de la fiecare regulă, dar convingerea noastră este că în fiecare membru al rasei noastre a rămas suficient din asemănarea cu Dumnezeu, ca să-i permită uneori să aprecieze ce este bine, adevărat, nobil, curat. Fiindcă este înconjurat de păcat şi egoism, aceste sentimente asemenea lui Dumnezeu sunt atât de rar folosite sau puse în aplicare.

Pare raţional să prespunem că dacă fiecare fiinţă umană ar fi să aibă o sută de ani de experienţă în condiţiile actuale, apoi să înceapă de la capăt, aproape toţi ar profita mult de acele experienţe şi ar trăi o viaţă mai echilibrată şi mai raţională. Aproape toţi ar fi mai generoşi, precum şi mai drepţi. Admitem că sunt excepţii. Ne simţim liberi să mărturisim că aranjamentul divin care limitează viaţa umană în condiţiile din prezent este foarte înţelept.

Unii membri ai familiei umane par să cultive numai înclinaţiile egoiste, şi rareori să-şi folosească sentimentele benefice. Pentru asemenea persoane, să trăiască mai mult de un secol ar însemna să li se dea cu atât mai multe ocazii să înrobească în mod egoist pe semenii lor. Dumnezeu are însă atât Înţelepciunea cât şi Puterea ca în cele din urmă să dea fiecărui membru al rasei noastre lecţii valoroase în privinţa celor spuse de înţelept: Dreptatea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor”. Prov. 14:34.

CÂND VOR BENEFICIA OAMENII?

Dar va spune cineva: Admiţând premisa că încercările şi loviturile vieţii — loviturile providenţiale — îi învaţă pe oameni despre păcătoşenia păcatului şi despre înţelepciunea dreptăţii, admiţând că în timp toţi oamenii vor învăţa ceva în privinţa acestei mari lecţii, întocmai ca fraţii lui Iosif, unde ar fi folosul unei astfel de învăţături, dacă numai cei evlavioşi, care merg în urmele lui Isus sub legământul de jertfire de sine, vor avea parte de răsplata glorioasă, Împărăţia? Cum va profita restul neamului omenesc de experienţele lor, dacă moartea sfârşeşte orice speranţă? La ce le-ar folosi lecţiile vieţii celor care nu-şi completează acele lecţii înainte de a muri, sau care nu devin sfinţi — care nu sunt potriviţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu?

Răspunsul este că noi toţi am greşit în privinţa învăţăturilor Bibliei. Biblia nu spune nicăieri că orice speranţă de mântuire se sfârşeşte când adormim în moarte. În privinţa clasei Bisericii este adevărat că moartea sfârşeşte prioada lor de încercare. Dar nu este aşa în privinţa lumii. Apostolul arată că Biserica este o clasă specială, care este chemată afară din lume şi căreia i se dă o încercare de viaţă veşnică sau moarte veşnică înaintea omenirii în general. Aceştia, dacă sunt credincioşi, nu numai că vor câştiga viaţă veşnică, dar o vor avea pe un plan mai înalt decât cel uman. Ca fiinţe spirituale, ei vor ajunge la acea perfecţiune la Înviere.

Pentru clasa Bisericii apostolul arată că, dacă comit păcat cu voia, moartea va sfârşi totul, zicând: Dacă trăiţi potrivit firii păcătoase, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi”. Cuvântul veţi, în ambele cazuri se referă la Biserică, nu la lume. . 8:13.

Iarăşi apostolul declară: Dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa deplină a adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare sigură şi înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe potrivnici”, care ne-ar distruge ca adversari ai lui Dumnezeu. Căci este cu neputinţă ca cei care au fost luminaţi odată şi au gustat darul ceresc şi au fost făcuţi părtaşi ai Duhului sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, şi care au căzut, să fie reînnoiţi spre pocăinţă.” Evr. 6:4-6.

Ambele aceste scripturi se aplică însă exclusiv la Biserică, fiindcă numai Biserica este în încercare în prezent. Timpul de încercare sau probare a lumii va fi Veacul viitor. Domnia de o mie de ani a lui Cristos va fi marea Zi de Judecată de o mie de ani a lumii. În ea va fi determinată vrednicia sau nevrednicia de viaţă veşnică a întregii omeniri. Toţi cei care vor fi găsiţi vrednici vor fi în cele din urmă desăvârşiţi şi li se va acorda binecuvântarea divină a vieţii veşnice. Toţi care vor fi găsiţi nevdrednici în acea Zi de încercare a lumii vor fi condamnaţi ca nevdrednici de viaţă, condamnaţi la Moartea a Doua.

Experienţele din viaţa de acum, bune şi rele, vor avea legătura lor cu încercarea viitoare a lumii, dar nu vor decide cazul nimănui. Din cauza folosirii greşite a ocaziilor şi a cunoştinţei de acum, unii vor intra în viaţa viitoare şi în judecata ei proporţional dezavantajaţi. Acele dezavantaje vor fi loviturile lor, biciuirile lor, corecţiile lor, pentru eşecurile de acum. Alţii, bine pregătiţi prin încercările şi dificultăţile vieţii, vor fi făcuţi prin ele mai blânzi, mai compătimitori, mai drepţi, mai iubitori, cum a fost cu fraţii lui Iosif. Astfel vor fi cu atât mai pregătiţi pentru o bună intrare în încercările marii Zile de Judecată a Împărăţiei Mesianice.

Şi, aşa cum Iosif pe care l-au vândut în robie a fost judecătorul fraţilor săi, tot aşa Cristosul, Isus şi Biserica, vor fi Judecătorii lumii. După cum spune apostolul: Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” 1 Cor. 6:2.

După cum Iosif n-a judecat pe fraţii săi potrivit cu cele ce i-au făcut lui în trecut, ci potrivit atitudinii de atunci a inimii lor, tot aşa în judecata viitoare a lumii se va lua cunoştinţă de starea de atunci a inimii oamenilor, mai degrabă decât de starea greşită de dinainte. Cu toate acestea, principiul dreptăţii operează continuu; cel care păcătuieşte va suferi. Fraţii lui Iosif au suferit pentru răul făcut lui, şi ei au identificat necazurile prin care au trecut cu marele păcat din anii care trecuseră. Aşa va fi şi cu omenirea în general. Fiecare păcat, fiecare încălcare, va primi o răsplătire dreaptă, nu una nedreaptă — nu chin veşnic.

Faptele bune şi faptele rele au fiecare o influenţă asupra mentalităţii şi caracterului, iar mentalitatea şi caracterul nu se pierd în somnul morţii. Va fi o înviere a tuturor celor care sunt în morminte. Toţi vor auzi glasul Fiului Omului şi vor ieşi din ele, fiecare la rândul lui. Cei evlavioşi vor ieşi la perfecţiunea vieţii la începutul Veacului, ca să fie judecătorii lumii. Cei neevlavioşi vor veni şi ei, ca să poată fi aduşi la cunoştinţa Adevărului. Toţi vor avea ocazia să profite de faptele lor din trecut, prin lecţiile învăţate şi prin lumina glorioasă a Împărăţiei lui Mesia, care va fi atunci pretutindeni şi care va risipi ignoranţa, superstiţia şi întunericul, şi va lumina calea întoarcerii la părtăşie cu Dumnezeu şi la viaţă veşnică.

Unii presupun că textul nostru de bază se referă la vindecarea fizică, dar alţii înţeleg aceste cuvinte că se aplică în mod special la vindecarea spirituală, cu mult mai importantă. Despre aceste vindecări spirituale psalmistul spune: El îţi iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale; El îţi răscumpără viaţa din groapă; El te încununează cu bunătate şi cu îndurări” (Ps. 103:2, 3). Cei care îşi ascund păcatele de ei înşişi şi care se gândesc să le ascundă şi de Domnul, greşesc mult şi nu vor face nici un progres.