Linişte în mijlocul furtunilor – VDM 4.3

LINIŞTE ÎN MIJLOCUL FURTUNILOR

„Dacă dă El pace, cine poate s-o tulbure? Iov 34:29.

W. T. 1 aprilie 1916 (pag. 101-102)

Elihu, cel care a spus aceste cuvinte, era un tânăr care trăia pe vremea lui Iov — se presupune că pe timpul lui Avraam. El a fost unul din cei patru prieteni ai lui Iov care l-au vizitat în necazul lui pentru a-l mângâia. Fiind cel mai tânăr dintre ei, el a ezitat să vorbească atât de liber ca şi ceilalţi prieteni ai lui Iov. El i-a ascultat pe ei când au vorbit şi şi-a dat seama unde au greşit.

Faptul că anumite cuvinte sunt înregistrate în Biblie nu înseamnă în mod necesar că ele sunt inspirate de Dumnezeu sau că ele sunt chiar reale. Ne amintim că în tinereţe am avut o discuţie cu o persoană care în cele din urmă a citat un pasaj din Scripturi care părea să fie în conflict cu toate celelalte Scripturi. Noi am spus, „Dacă aceea este o Scriptură, am vrea s-o cunoaştem”. Interlocutor nostru a cău-tat-o, a găsit-o şi a citit, „Şi diavolul a zis” aşa şi aşa. Desigur că n-avem nici un motiv să credem că diavolul este inspirat — nici un motiv să credem că vorbele diavolului sunt inspirate.

Aceste cuvinte spuse de Elihu au fost tot aşa de înţelepte ca şi ale oricăruia dintre mângâietorii lui Iov — probabil mai înţelepte; dar ele erau desigur înţelepciune omenească, după câte ne putem noi da seama. Când Elihu a pus această întrebare, „Dacă dă El pace, cine poate s-o tulbure?” el căuta să limiteze criticarea lui Iov, fiind împotriva unei poziţii extreme, totuşi nefiind de acord nici cu Iov, nici cu ceilalţi prieteni ai lui. Cei trei prieteni ai lui Iov argumentau că trebuia ca el să fi făcut ceva fapte foarte rele, şi ca rezultat i-au fost nimicite cămilele şi vitele — de fapt toată proprietatea sa, tot ce a posedat, cât şi copiii săi. El îşi pierduse toţi cei zece copii şi de asemenea afecţiunea soţiei. Şi aceşti mângâietori încercau să-l facă să admită că el comisese ceva nelegiuiri mari şi că Dumnezeu era mânios pe el. Totuşi Iov insista că el făcuse tot ce putuse — el nu pretindea a fi perfect, dar se străduise să ducă o viaţă evlavioasă, o viaţă dreaptă şi vrednică de cinste.

JUDECATA SĂNĂTOASĂ A LUI ELIHU

Astfel, când Iov şi cei trei prieteni şi-au expus argumentele, Elihu a spus (parafrazăm), „Iov, admiţi că eşti în necaz. Acum dacă Dumnezeu ţi-a dat linişte, cine te poate tulbura? În mod sigur că El a intenţionat ca acest necaz să vină peste tine”.

Elihu L-a apărat pe Dumnezeu. El a pretins că în mod evident Domnul intenţionase ca Iov să nu mai aibă pace şi prosperitate; altcum aceste adversităţi n-ar fi putut veni peste el. Oricare ar fi fost motivul, nefericirea lui Iov evident n-a fost accidentală. Trebuie să fi fost mâna divină în această chestiune. Chiar dacă Satan ar fi trimis toate aceste dificultăţi şi încercări, el n-ar fi putut face astfel dacă Dumnezeu n-ar fi permis. Nimeni n-ar putea împiedica aranjamentul şi voinţa divină. Elihu susţinea în faţa lui Iov că Domnul avea dreptul şi puterea să decidă, iar Iov nu avea. El a arătat clar puterea şi autoritatea dreaptă a lui Dumnezeu de a face ordine în toate afacerile vieţii, şi cu acea ocazie a arătat că Iov era mai neprihănit decât toţi prietenii lui; că deşi el era păcătos, totuşi nu datorită acestui fapt a fost năpăstuit.

Noi putem lua o învăţătură folositoare din acest discurs ţinut de Elihu. Aici avem un raţionament folosit de un om din trecutul îndepărtat — cam de pe vremea despre care evoluţioniştii ne spun că omul era maimuţă. Raţionament destul de sănătos pentru o maimuţă! Mulţi dintre preşedinţii colegiilor noastre n-ar putea mai bine. Este o logică sănătoasă.

NECAZURILE NU SUNT DOVEZI ALE LIPSEI DE FAVOARE A DOMNULUI

Vedem că Iov n-a fost un mare păcătos. Dimpotrivă, avem toate motivele să credem că el a fost un adevărat profet al lui Dumnezeu, un adevărat serv al lui Dumnezeu. El a fost unul despre care Biblia ne spune că Dumnezeu l-a iubit în mod special. Acest lucru este arătat în Ezechiel 14:19, 20. „Dacă aş trimite ciuma în ţara aceasta şi Mi-aş vărsa mânia împotriva ei prin sânge, ca să-i nimicesc oamenii şi vitele, şi ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel şi Iov, viu sunt Eu, zice Stăpânul Domnul, că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletele prin dreptatea lor.” Iar apostolul spune, „Aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul, pentru că Domnul este plin de milă şi îndurare”. Iacov 5:11.

Este adevărat că necazul lui Iov n-ar fi putut veni peste el dacă nu l-ar fi permis Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi dorit că el să aibă linişte, nimeni nu i-ar fi putut face necazuri. Dar El a permis ca încercarea să vină să-i ((253)) probeze servul, întocmai cum permite să vină necazul peste Biserica Sa şi cum a permis să vină peste Fiul Său preaiubit. El a permis ca oamenii să facă tot felul de rele împotriva Fiului Său — să-L ocărască, să-L scuipe, să-L lovească, să-L bată cu nuiele şi în final să-L răstignească. Domnul n-a dat întotdeauna linişte în aceste cazuri, ci adesea tulburare.

Învăţătura din text, pentru aceia care s-au încredinţat grijii lui Dumnezeu, este că nimeni nu le poate face tulburări fără permisiune divină. Domnul ne spune că în această Vârstă Evanghelică El va face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele copiilor Săi, şi că El nu va permite ca noi să fim ispitiţi peste cât putem suporta (1 Cor. 10:13). În cazul Domnului nostru, Iehova a binevoit ca El să fie zdrobit, să permită suferinţa şi moartea să vină peste El (Is. 53:10). Dumnezeu a binevoit să adopte acest plan pentru recuperarea lumii, fiindcă ilustrează cel mai bine Dreptatea, Înţelepciunea, Iubirea şi Puterea Sa. De asemenea, acest plan a avut ca rezultat mare putere şi glorie pentru Domnul nostru Isus.

În privinţa celor din poporul Domnului, ar putea fi anumite chestiuni legate de schimbările dispensaţionale care s-ar realiza cel mai bine prin încercări severe care vin asupra lor. Apoi, în plus, Dumnezeu vrea ca anumite încercări să vină peste poporul Său pentru că El vrea ca ei să se încreadă în El şi acolo unde nu-L pot discerne. El doreşte ca ei să aibă credinţă neclintită în El. Copiii lui Dumnezeu, deci, pot lua aceste cuvinte ale textului nostru într-un mod foarte diferit de cel sugerat iniţial lui Iov de către Elihu. Noi putem spune cu adevărat, „Dacă Dumnezeu dă pace, cine poate s-o tulbure?” Noi recunoaştem că există o anumită pace şi linişte a inimii de care se pot bucura toţi sfinţii Domnului. Noi ne dăm seama de aceasta chiar şi atunci când El permite necazuri severe.

Apostolul Pavel în Epistola sa către Evrei spune, „Noi care am crezut intrăm în odihnă”. Intrăm în odihnă prin intrarea într-o atitudine în care putem crede, în care putem exercita şi exercităm încredere totală în Dumnezeu. Uneori dificultăţile din afară sunt folositoare în învingerea unui spirit greşit. Poporul Domnului nu este descurajat de lucrurile care altora le-ar zdrobi complet vitalitatea şi curajul. Acestea zdrobesc spiritul greşit din ei; dar mâna iubirii este cea care administrează loviturile, şi Domnul ştie cât de multe şi cât de severe sunt necesare.

ŢINUT ÎN PACE DEPLINĂ

„Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine” (Is. 26:3). Acest gând este foarte preţios pentru noi ca şi Creaţii Noi. „Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere”, va domni şi va păzi inimile şi minţile noastre (Fil. 4:7). Noi trebuie să socotim lucrurile vieţii prezente ca nevrednice de a fi comparate cu gloriile eternităţii. Şi astfel apostolul spune, „Căci întristările noastre uşoare şi de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă, în timp ce privim nu la cele ce se văd ci la cele ce nu se văd; pentru că cele ce se văd sunt pentru un timp, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice” (2 Cor. 4:17, 18). Când minţile noastre sunt stabile în Domnul şi privim corect experienţele noastre, putem cânta împreună cu poetul:

„Nici o furtună liniştea lăuntrică n-o poate zgudui,
Când de acest Adăpost stai lipit”.

Noi avem pace, indiferent de condiţiile exterioare. Încercările şi dificultăţile vieţii vin peste poporul Domnului amestecate cu bucurii — ploaie şi furtună, apoi străluceşte soarele. Ei se bucură de toate plăcerile neprihănite care sunt în armonie cu consacrarea lor. Ei învaţă să cultive răbdarea în încercare, ştiind că răbdarea produce experienţă, iar experienţa produce tot mai mult acea speranţă care nu face de ruşine. Romani 5:3-5.

Aşa deci, textul nostru îi aduce creştinului asigurarea că atunci când Dumnezeu dă pace, nimeni nu poate s-o tulbure. Ei, „din cauza Mea, vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră”, a spus Învăţătorul, dar atunci noi trebuie să „ne bucurăm şi să săltăm de bucurie”. „Să nu vi se tulbure inima” (Mat. 5:11; Ioan 14:1). Noi gândim că textul nostru este foarte preţios când îl privim din punctul nostru de vedere.

NECAZUL ESTE NECESAR PENTRU ÎNCERCAREA NOASTRĂ

Tatăl nostru ceresc intenţionează ca asupra noastră să vină tot felul de necazuri pentru ca acestea să ne dezvolte şi să ne probeze caracterele. Este o parte din planul divin ca noi să avem experienţe de suferinţă (Ps. 119:67, 71, 75; 34:19, 20). Aşa că, dacă acum vedem poporul Domnului în necaz sau încercare, nu trebuie să spunem că Dumnezeu este împotriva lor. Fiecare trebuie să demonstrăm dispoziţia noastră de a suferi după voia Sa, şi adesea de a suferi pe nedrept. Domnul nostru ne-a lăsat un exemplu de supunere bucuroasă, răbdătoare, la voia lui Dumnezeu. Noi trebuie să mergem pe urmele Lui. Şi avem exemplele apostolilor, când încercările, dificultăţile şi persecuţiile au venit peste ei; şi exemplul altor sfinţi de-a lungul întregii vârste.

Necazul nu este în mod necesar un semn al lipsei de favoare din partea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, noi ştim că „multe sunt necazurile celui drept” şi că „toţi cei care vreau să trăiască evlavios în Cristos Isus vor suferi persecuţie”. Adevărul îi va costa ceva. Credincioşia faţă de Domnul îi va costa mult. După cum spune apostolul, „Dacă sunteţi lipsiţi de pedeapsă (disciplinare, pregătire), sunteţi nişte copii nelegitimi, iar nu fii” (Ev. 12:8). Dacă Dumnezeu dă pacea inimii, cine poate tulbura pe cel care este astfel în armonie cu Dumnezeu, în care domneşte această pace a inimii? Aceasta, prin urmare, este cea mai mare binecuvântare dintre toate. Şi El acordă această pace acelora care se străduiesc să meargă cu credincioşie pe urmele lui Isus. Noi avem un adăpost pe care numai cei care sunt ai Lui îl pot cunoaşte. În acest adăpost nici un rău nu ne poate ajunge; nici o furtună nu ne poate clătina de pe locul nostru de ancorare, căci noi suntem ferm ancoraţi de Stânca Veacurilor. „Şi ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, a celor chemaţi potrivit scopului ((254)) Său” (Rom. 8:28). Şi după cum binecuvântările ulterioare ale lui Iov au depăşit cu mult în greutate scurtele sale încercări, tot aşa va fi şi cu sfinţii Domnului de acum.