LOIALITATEA FAŢĂ DE DUMNEZEU ESTE NECESARĂ PENTRU VIAŢA VEŞNICĂ

R 5019 W. T. 1 mai 1912 (pag. 146-147)

Prima stare a îngerilor care au căzut a fost starea sau condiţia îngerească. Scopul Creatorului n-a fost ca ei să fie oameni, ci îngeri. Orice putere de materializare acordată lor, a fost pentru o lucrare potrivită printre oameni, care era uşurată prin materializare. De aceea, ei au fost privilegiaţi să apară ca oameni, şi după ce îşi împlineau scopul pentru care se materializau, să dispară. Dar aceşti îngeri, plăcându-le condiţiile lumii de atunci, au preferat a trăi ca oameni şi nu ca îngeri. Prin aceasta însă, ei n-au renunţat la puterile lor ca fiinţe spirituale, ci le-au menţinut; dar materializându-se şi trăind ca oameni au ignorat stările lor anterioare. Datorită încălcării astfel a naturii lor, ei au fost pedepsiţi, şi nu doar datorită folosirii puterii de materializare date de Dumnezeu. Ei au abuzat de puterea care era destul de potrivit s-o folosească.

Ştim că prima infracţiune a lui Satan a fost înşelarea primilor noştri părinţi; dar nu ştim dacă el a fost cauza neascultării celorlalţi îngeri. Probabil că a fost; şi, de aceea, el a fost restrâns în întuneric. Dacă n-ar fi fost aşa, el s-ar fi putut materializa tot timpul celor şase mii de ani. Unii oameni pretind că au văzut spirite materializate. Martin Luther a pretins că l-a văzut pe Satan. În vechea locuinţă a lui Luther, vizitatorilor li se arată semnul cernelii pe uşă, unde Luther a aruncat călimara cu cerneală spre capul lui Satan. Nu ştim însă dacă a fost o materializare, sau dacă Satan numai i-a apărut ca om. Şi astfel, nefiind bine informaţi asupra subiectului, este bine să nu luăm o poziţie prea sigură, ci pur şi simplu să spunem că nu ştim. Scripturile declară că aceşti îngeri căzuţi au fost restrânşi în lanţurile întunericului până la Ziua cea mare. Aceasta s-ar părea să implice că Satan nu va avea niciun rol în Judecata Zilei celei Mari, dar n-ar fi neapărat o dovadă. Practic vorbind, suntem lăsaţi fără o informaţie clară.

Când Satan i-a privit pe Adam şi pe Eva puşi sub favoarea divină în Grădina Edenului, şi a văzut că erau părinţii unei rase nenăscute, i-a venit ispita că, dacă ar putea să-i atragă de partea sa, atunci ar putea să devină un puternic, un conducător. De ce i-a venit această ispită? El ştia bine că gândul acesta nu era loial faţă de Creator. De ce l-a întreţinut? I-a venit în minte într-un mod atât de puternic încât să fie irezistibil? Nu. Scripturile ne spun că toată lucrarea lui Dumnezeu este perfectă. El a făcut atât pe om cât şi pe îngeri perfecţi. Devierea lui Satan a fost prin mintea sa. Deşi ştia că gândurile pe care le îngăduia nu erau drepte şi neprihănite, el probabil n-a intenţionat să facă rău. Nimeni nu intenţionează să facă rău, ci doar să vadă cum vor „merge” lucrurile. Astfel Satan s-a gândit cât de posibil şi cât de plăcut ar fi. Astfel el a permis ca mintea sa să lucreze în continuare. Şi lucrurile pe care le-a făcut după aceea, nu şi-ar fi permis să le facă la început.

După câte ştim, acesta este procesul în fiecare minte. Faptul că păcatul se dezvoltă nu dovedeşte că a existat un germen al păcatului. Dar o minte activă întotdeauna plănuieşte. Mintea lui Dumnezeu este perfectă şi activă; şi aşa sunt şi minţile îngerilor. Ca Noi Creaturi, ar fi posibil ca noi să cultivăm sau să permitem să încolţească în mintea noastră anumite gânduri, anumite ambiţii, anumite imaginaţii, care în cele din urmă ne-ar duce în rătăcire. Este de datoria fiecărei Noi Creaturi să respingă orice gând care nu este loial lui Dumnezeu sau legilor Sale. Loialitatea minţii trebuie să fie atât de mare, încât orice este contrar voinţei lui Dumnezeu să fie considerat trădare. Aceasta este singura poziţie sigură pentru Noua Creatură. Orice se cunoaşte că este neloial, trebuie dezaprobat, combătut. Căci, în măsura intrării lucrurilor rele, este sigur că în aceeaşi măsură se face progres spre distrugerea loialitătii minţii.

Vedem o ilustraţie a acestui principiu într-un grad foarte marcat în Ştiinţa Creştină. Foarte puţini oameni ar spune că boala este sănătate şi că negrul este alb. La început când este instruit, pacientul gândeşte că este amuzant ca cineva să-i spună să nu se gândească la faptul că este bolnav. La început aceasta pare absurd; dar când oamenii practică această înşelare o vreme, ei ajung să fie pătrunşi de un fel de autohipnotism. Par a fi transportaţi de acel proces greşit de a raţiona. La Ştiinţa Creştină, aproape totul este neobservat şi neraţional — totul cu excepţia banilor şi a lucrurilor bune ale acestei vieţi. Totul este distorsionat. La ei, doi plus doi fac nouă — potrivit unor lucruri care vin de la centrul Sţiinţei Creştine. Pentru mintea noastră, doi plus doi nu fac niciodată nouă.

Unii oameni sunt dedaţi la exagerare; de exemplu, a spune despre boală că „este îngrozitoare!” Ar trebui să învăţăm să nu supraapreciem lucrurile, nici să le subapreciem. La foarte mulţi oameni, aproape tot ce spun conţine o mare măsură de exagerare. Acesta nu trebuie să fie cazul la Biserica lui Cristos. Ei trebuie neapărat să se străduiască să vorbească adevărul. „Da al vostru să fie da.” Dacă ceva are o lungime de şase ţoli, atunci şase ţoli să fie numai şase ţoli. Da al vostru să fie da şi nu al vostru să fie nu.

Nu există mijloace de a şti dacă unii dintre îngerii care înainte de potop s-au complăcut în păcat, s-au căit şi s-au reformat vreodată, dacă s-au întors sau nu la Domnul. Ar fi deci neînţelept să speculăm. Chiar dacă Dumnezeu este bogat în milă, pare a fi un principiu al guvernării Sale ca, dacă cineva păcătuieşte, Dreptatea să aibă ceva socoteală cu acel individ. Aceasta nu este fiindcă dorinţa divină este să vadă creatura suferind, ci fiindcă acesta este un principiu sănătos pentru guvernarea divină — că oricine păcătuieşte va suferi. Chiar dacă depravarea păcatului este iertată, păcatul trebuie să primească pedeapsă. Acest principiu, credem noi, este valabil şi la îngeri. Chiar dacă ei vor fi restabiliţi în favoarea divină, aceasta nu se va întâmpla până când va fi un oarecare fel de corecţie care să arate că păcatul este greşit şi nefolositor.

Nu suntem informaţi nici dacă unii dintre aceşti îngeri s-au căit sau nu s-au căit, începând de la sentinţa şi punerea lor „în lanţurile întunericului”. Dar să nu fim surprinşi dacă ar fi adevărat că unii dintre ei s-au căit. Gândul nostru este că această căinţă n-ar schimba sentinţa lor, ci ei ar rămâne în dizgraţie divină până când perioada de pedeapsă destinată lor se va sfârşi; şi apoi ei vor fi probaţi şi încercaţi. Presupunând că este aşa, gândim că niciunul din aceşti îngeri cu o dispoziţie bună nu va fi înclinat să încalce porunca divină în privinţa subiectului materializării. Înţelegerea noastră este că există unii îngeri buni şi unii îngeri răi; că aceia care ar avea comunicare cu omenirea nu sunt îngeri buni — că aceia care sunt în armonie cu Dumnezeu nu şi-ar permite să comunice cu omenirea; şi că în timpul acestor mii de ani de la condamnarea lor, îngerii căzuţi s-au împărţit în două clase, unii fiind în armonie cu Satan, iar ceilalţi fiind reformaţi; că probabil aceştia din urmă au suferit din partea celorlalţi; că ei au avut desconsiderarea şi împotrivirea celor răi; şi că ei mai degrabă ar suferi pentru dreptate decât să se complacă în a riposta şi a răspunde cu rău la rău. Din acest punct de vedere, am putea presupune că ei au suferit toate aceste mii de ani de când au luat poziţie pentru dreptate. Aceasta însă este numai speculaţie şi nu trebuie să aibă o susţinere dogmatică.