Luaţi seama la voi înşivă – VDM 2.2

„LUAŢI SEAMA LA VOI ÎNŞIVĂ”

„Aduceţi-vă aminte de soţia lui Lot” — 00294″> Luca 17:32 .

W. T. Sept. 1, 1916 (pag. 261-263)

Cuvintele textului nostru au fost rostite de scumpul nostru Învăţător în legătură cu avertizările profetice referitoare la probele şi încercările din prezent. Semnificaţia acestor cuvinte trebuie să fie înţeleasă de toţi cei care umblă în lumina „adevărului prezent”. Lecţia este că aceia care acum, sub conducerea specială a Domnului, fug pentru siguranţă la Muntele Împărăţiei Domnului, vor fi ţinuţi în socoteală mai strictă decât alţii. Soţia lui Lot n-a fost acuzată că a participat la practicile rele ale oamenilor din Sodoma, ci ea fusese sfătuită de îngerul Domnului să părăsească imediat Sodoma fiindcă era condamnată.

Greşeala ei a fost că s-a uitat înapoi la ceea ce i se poruncise să părăsească, şi părăsise. I s-a spus să fugă din cetatea condamnată şi în fugă să nu se uite în urmă, ci să se grăbească spre munte pentru siguranţă. În mod rezonabil putem presupune că întoarcerea şi privirea ei înapoi spre Sodoma implica o inimă ce nu era complet în armonie cu eliberarea ei, ci într-o măsură în simpatie cu ceea ce părăsea. În inimă ea era lipită de lucrurile blestemate condamnate spre nimicire, la care nu renunţa cu plăcere. De aceea Domnul n-a dus-o mai departe. Ea a devenit un monument al absurdităţii de a simpatiza cu răul şi cu răufăcătorii, după ce Dumnezeu a renunţat la ei.

Noi credem că sunt unii acuma care au nevoie să li se atragă atenţia asupra antitipului acestui incident tipic la care se referă Domnul nostru. Mulţi sunt dispuşi să simpatizeze şi să fraternizeze cu aceia care au ajuns sub condamnarea divină. Sf. Iuda ne spune că nimicirea Sodomei a fost „ca un exemplu” sau tip. Cei care presupun a fi mai îndurători şi mai îndelung răbdători decât Domnul, se fac împotrivitori, care, în loc de a fi studenţi ai principiilor dreptăţii, încearcă să fie judecătorii şi învăţătorii lui Iehova. Atitudinea de inimă potrivită acceptă hotărârea lui Dumnezeu, nu numai ca mai înţeleaptă, dar şi ca mai justă decât a noastră. Prin urmare, când vedem ((99)) pe unii care s-au bucurat de lumina adevărului prezent, abandonaţi de Domnul şi scoşi în întunericul din afară, trebuie să tragem concluzia că înainte de a fi astfel abandonaţi, ei trebuie să fi avut „o inimă rea a necredinţei, îndepărtându-se de Dumnezeul Cel viu”. „Credincios este acela care a promis” că, „dacă voieşte cineva să facă voia Lui (Tatălui), va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu” (Ioan 7:17). De aceea, oricine pierde doctrinele lui Cristos, după ce odată le-a avut, în mod sigur a făcut mai mult decât că şi-a tulburat capul. Inima trebuie să-i fi fost înainte separată de Domnul; deoarece atâta vreme cât rămânem în El, nu va fi posibil să ne prindă nici una din capcanele acestei „zile rele”, ale acestui „ceas al încercării”; nici una nu ne va smulge din mâna Tatălui, El este cu totul în stare să aibă grijă de noi.

Temelia doctrinei creştine

La însăşi temelia întregii doctrine creştine stă doctrina Răscumpărării, învăţătura scripturală că noi „suntem cumpăraţi cu un preţ”, un preţ corespunzător pentru păcatul lui Adam. De aceea, orice învăţătură care, fie deschis, fie în ascuns, ignoră această doctrină- temelie, „răscumpărarea pentru toţi, mărturie care va fi dată la timpul cuvenit”, trebuie să fie o doctrină diferită de revelaţia lui Dumnezeu. Fie că este veche sau nouă, fie că este susţinută de prieteni sau duşmani, de învăţaţi sau de neînvăţaţi, în numele evoluţiei sau în oricare alt nume, atitudinea noastră faţă de ea trebuie să fie de împotrivire promptă şi hotărâtă. Dacă alţii oscilează, noi, care am învăţat că răscumpărarea este testul prin care trebuie verificate toate doctrinele, nu trebuie să oscilăm, şi să nu oscilăm.

Dacă prietenii noştri intră în nisipurile mişcătoare ale erorilor care neagă răscumpărarea, ale căror nume sunt acum legiune, şi numărul celor prinşi în cursă creşte continuu, noi să le întindem o mână de ajutor ori de câte ori este posibil, „să-i scoatem din foc”, amintindu-le de Cristos Isus, Stânca pe care picioarele noastre sunt ferm stabilite, şi aruncându-le frânghia făgăduinţelor divine de-a lungul căreia este ţesut firul roşu al răscumpărării lui Cristos, şi să-i îndemnăm să se întoarcă la Stâncă şi să nu încerce a găsi altă stâncă în fundul nisipurilor mişcătoare. Şi noi trebuie să folosim mare claritate în vorbire când le arătăm pericolul şi calea de ieşire.

Dar noi nu trebuie să acceptăm invitaţia de a ne alătura lor în cercetarea lucrurilor pe care oamenii le-ar putea spune sau scrie, lucruri care ar tinde să facă Cuvântul lui Dumnezeu fără nici un efect, care ar pretinde că tot timpul Dumnezeu a fost păcătos iar omul a fost tras pe sfoară; că speranţa omenirii stă în evoluţie şi nu în răscumpărarea şi restabilirea din Scripturi; sau că în realitate nu este nici un păcat şi nici o moarte, şi că omul, prin urmare, n-are nevoie de nici un Răscumpărător, ci poate fi propriul său mântuitor. Dacă, după dojană blândă şi onestă din partea voastră, ei totuşi persistă în cercetarea, studierea amănunţită şi hrănirea cu astfel de contraziceri evidente ale Cuvântului lui Dumnezeu, lăsaţi-i în pace. Amintiţi-vă că în inima lor trebuie să fie ceva greşit, dacă cumva au fost vreodată copii ai lui Dumnezeu, altfel n-ar avea nici o plăcere în lucrările nerodnice ale întunericului, ci le-ar mustra, iar plăcerea lor ar fi în marele plan al vârstelor, al lui Dumnezeu.

Scoşi în întunericul din afară

Să ne amintim de asemenea că Dumnezeu a promis să apere şi să conducă minţile acelora ale căror inimi sunt loiale şi sincere faţă de El. De aceea am concluziona că dacă Domnul aruncă pe cineva din lumină, ca nevrednic de ea, în întunericul din afară al lumii, dacă El permite ca aceia necredincioşi să fie ademeniţi de marele vrăjmaş, nu este misiunea noastră de a-i urma în întunericul din afară, prin citire, conversaţie etc. Noi trebuie să rămânem cu Domnul şi cu aceia care umblă în lumină, şi să căutăm pe alţii care să ia locurile şi coroanele celor care acum neagă şi ignoră sângele scump al legământului cu care odată au fost sfinţiţi.

Noi nu trebuie nici să ne risipim simpatia pe aceia care pleacă. Dacă nu-i putem nici convinge, nici scoate din foc, trebuie să-i lăsăm să plece, şi imediat să ne întoarcem şi să ajutăm pe alţii mai vrednici. Când Domnul a scos pe unii afară din lumină (Matei 22:13, 14), noi nu putem spera să-i aducem înapoi. Dacă era potrivit pentru ei să rămână în lumină, dacă ar fi fost vrednici de ea, El n-ar fi permis să fie scoşi afară.

Nici o legătură cu „lucrările neroditoare”

Noi nu ne referim aici la uşoarele diferenţe de înţelegere, care trebuie tratate cu răbdare şi explicate sau trecute cu vederea, deoarece nu toţi copiii din şcoala lui Cristos au ajuns la acelaşi „pas” sau grad de cunoştinţă, ci ne referim la diferenţele radicale, care toate pot fi verificate prin testul doctrinei răscumpărării. Dacă ei nu sunt de acord cu aceasta, „este fiindcă în ei nu este lumină”. Şi unii ca aceştia nu vor mai fi pentru noi fraţi şi surori în Cristos, ci vor fi consideraţi şi trataţi ca fiind din lume — „ca un păgân şi ca un vameş”. Aceştia nu vor fi număraţi printre prietenii noştri, deoarece prietenia acestora este vrăjmăşie cu Dumnezeu. Noi nu vom primi sau găzdui pe aceştia în casele noastre, nici nu le vom ura succes lor sau activităţii lor, în nici un mod (2 Ioan 8-11). Unii care au neglijat declaraţia clară a Cuvântului lui Dumnezeu asupra acestui subiect, au suferit spiritual pentru neascultarea lor.

Să avem tot mai mult aceeaşi minte cu Domnul. Prietenii Lui trebuie să fie prietenii noştri, vrăjmaşii Lui vrăjmaşii noştri. Dacă ne asociem cu vrăjmaşii Domnului, o să ajungem cel puţin într-o stare încropită faţă de El şi faţă de prietenii Lui; şi Dumnezeu declară că pe încropiţi îi va vărsa din gura Sa. Noi trebuie să cultivăm căldura ((100)) inimii faţă de toţi cei care se încred în sângele preţios şi sunt consacraţi Răscumpărătorului nostru, ca Domn şi Cap al lor. Acolo nu trebuie să fie nici o încropeală. Ori care le-ar fi caracteristicile după trup, noi nu putem fi altfel decât fraţi cu ei în spirit, cu tot ajutorul şi compătimirea ce-o implică frăţia în Cristos. Dar noi nu trebuie să avem, nu putem avea nici o legătură cu cei neevlavioşi, cu păcătoşii împotriva luminii şi adevărului, şi cu dispreţuitorii harului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă sunt nevoiaşi să-i hrănim, dar atâta vreme cât sunt împotrivitorii şi adversarii cauzei Domnului şi adevărului Său, ei sunt vrăjmaşii noştri şi noi ai lor. Domnului îi place hotărârea cu blândeţe, şi despre noi să fie adevărat aşa cum este scris profetic în Psalmul 139:19-24 despre Domnul nostru şi despre membrii adevăraţi ai Corpului Său.

Această poruncă a Domnului nostru, să „luăm aminte la soţia lui Lot”, de asemenea se aplică în special la poporul Domnului care a auzit chemarea Sa din timpul prezent, de a ieşi afară din Babilon, şi care a părăsit această „cetate” condamnată. De aceea, oricine este condus de îngerii (mesagerii) Domnului spre un loc de siguranţă, înainte ca nimicirea prezisă să cuprindă ordinea prezentă, aşa cum au fost Lot şi familia sa înainte de nimicirea Sodomei, acesta să nu se uite înapoi, fiindcă altfel va manifesta simpatie faţă de ceea ce este condamnat de Domnul pentru răsturnare şi nimicire.

Loialitatea inimii şi loialitatea exterioară în vârsta viitoare

În vârsta viitoare, când omenirea va fi fost adusă la cunoştinţa Adevărului, oamenilor li se va acorda posibilitatea să arate care este atitudinea reală a inimii lor către Dumnezeu. Unii, după ce vor ajunge să vadă bunătatea şi iubirea Domnului, vor prefera totuşi păcatul; şi sentinţa lui Dumnezeu pentru ei va fi iarăşi sentinţa de moarte — a doua moarte. Li se va acorda o anumită perioadă pentru a învăţa despre marea bunătate a Domnului şi despre marea lor posibilitate de a-şi câştiga viaţa veşnică. Dacă atunci nu vor manifesta interes pentru propria mântuire, apreciere a bunătăţii lui Dumnezeu în Cristos şi dorinţa de a fi ajutaţi să iasă din păcat şi degradare, vor primi plata finală a păcatului, nimicirea totală şi veşnică în moartea a doua.

Se pare că în acel timp vor fi unii care vor dori ajutor până vor ajunge la o viaţă mai bună, o viaţă dreaptă, care vor asculta de legile Împărăţiei poate numai la exterior. Noi înţelegem că acestora li se va permite să trăiască şi vor fi treptat aduşi la o stare de perfecţiune fizică şi mintală; ei vor putea să trăiască până la sfârşitul complet al celor o mie de ani de domnie a lui Cristos. La sfârşitul acelui timp, împreună cu toţi ceilalţi care vor trăi atunci, ei vor fi predaţi de către Cristos Tatălui pentru o încercare finală hotărâtoare. Dacă aceştia vor dovedi atunci că voinţa lor n-a fost cu totul predată lui Dumnezeu, că ei totuşi nu apreciază pregătirea scumpă făcută pentru mântuirea lor şi valoarea dreptăţii, ei vor fi nimiciţi, ca nevrednici de aprobarea divină şi nevrednici de viaţă veşnică. Dacă demonstraţia care le-a fost făcută, de înţelepciune, dreptate şi iubire a lui Dumnezeu, nu le-a schimbat inima, pentru o devotare în întregime Lui şi voinţei Lui glorioase şi drepte, orice altă ocazie ar fi cu totul fără rost. Ei vor fi îndepărtaţi de pe pământ, ca unii care îngreunează pământul, pentru ca numai cei drepţi, cei sfinţi să trăiască în toate vârstele eternităţii.

Dumnezeu va cere de la lume o deplină consacrare de a-I face voia. Ea va trebui să includă tot ce au: voinţa, corpul, supunerea completă a inimii. Aceasta nu va fi o consacrare spre sacrificiu, spre moarte, cum este cazul acum cu Biserica, dar ei vor trebui să se devoteze cu totul lui Dumnezeu şi vor trebui să-şi dea seama şi să recunoască faptul că aparţin lui Dumnezeu, că au fost cumpăraţi, că au fost răscumpăraţi din moarte şi dacă sunt ascultători pot trăi veşnic. Vedem cu toţii ce rezonabilă este această cerinţă. Adam, care a fost creat în asemănarea lui Dumnezeu, trebuia să fi spus: „Eu aparţin lui Dumnezeu. El mi-a dat viaţă şi tot ce am”. Dar el nu învăţase să se încreadă pe deplin în înţelepciunea şi iubirea Creatorului său. El avea o minte perfectă, un organism perfect, dar îi lipsea cunoştinţa deplină despre caracterul Domnului şi despre dreptatea tuturor cerinţelor Sale. De aceea, cunoştinţa lui incompletă l-a făcut într-o anumită măsură scuzabil în ochii lui Dumnezeu. Dacă, având o cunoştinţă şi experienţă clară, ar fi luat poziţia de împotrivire faţă de Domnul, se pare că n-ar fi fost socotit vrednic de răscumpărare. Întreaga lume deci, când va ajunge la perfecţiune, îşi va da seama că datorează totul lui Dumnezeu, şi, dacă vor fi loiali din inimă, vor dori să dea Lui totul, în serviciu bucuros — pentru lauda numelui Său.

În timp ce era cu totul potrivit pentru lume să dea ascultare perfectă lui Dumnezeu, cum a fost şi pentru Adam, chiar dacă omul niciodată n-ar fi păcătuit şi n-ar fi fost răscumpărat, faptul că oamenii au păcătuit şi totuşi au fost răscumpăraţi prin iubirea şi îndurarea bogată a lui Dumnezeu, şi li se va da o altă posibilitate, o posibilitate individuală deplină de a-şi câştiga viaţa veşnică, dă un motiv dublu de a se devota deplin şi veşnic lui Dumnezeu şi pentru serviciul Său. Aceia care sunt cumpăraţi cu sânge — sângele preţios al Fiului lui Dumnezeu, prin care au fost creaţi — aceia care au fost răscumpăraţi cu o astfel de Jertfă, trebuie să se bucure în a se lega pe sine pentru toată eternitatea de Dumnezeul care astfel i-a iubit, şi să considere ca privilegiul lor cel mai preţios, a aduce veşnic omagii, închinare şi laudă unui astfel de Creator şi unui astfel de Răscumpărător.

„Nu sunt al meu, ci sunt mântuit de Isus”

Biserica lui Cristos îşi dă seama, cum nimeni altcineva nu poate, de marea semnificaţie a cuvintelor „Voi nu sunteţi ai voştri, ci sunteţi cumpăraţi cu preţ”. Noi am luat hotărârea că vom fi într-adevăr robii bucuroşi ai Aceluia ((101)) care astfel ne-a iubit şi ne-a cumpărat. Nouă nu ne-a mai rămas nici un drept. Tot ce-i al nostru este pe altarul de jertfă împreună cu Domnul nostru; şi Dumnezeu ne-a ratificat hotărârea. Acum noi suntem sub cea mai strictă obligaţie. Dacă nu ne punem viaţa în armonie cu contractul nostru, niciodată nu putem avea viaţă veşnică, pe nici un plan.

Din cei care şi-au asumat această obligaţie, sunt două clase. Este o clasă care vor face tot ceea ce s-au legat să facă. Aceştia vor primi „răsplata deplină” (2 Ioan 8). Apoi este cealaltă clasă care, după ce au făcut acelaşi legământ, nu-şi îndeplinesc contractul. Dar întocmai cum girantul unei note de plată este responsabil, tot aşa şi Domnul Isus va căuta ca aceştia să-şi sfârşească sacrificiul pe care s-au legat să-l facă. Viaţa lor trebuie predată. Dacă se răzvrătesc împotriva nimicirii impuse a cărnii lor, ei păcătuiesc cu voia şi vor muri în moartea a doua, din care nu va fi nici o revenire.

Toţi candidaţii prin legământ s-au învoit să slăvească pe Dumnezeu în corpul lor, să-l pună cu credincioşie în serviciul Lui. Ceva mai puţin n-ar fi acceptabil; şi noi să nu ne gândim să dăm ceva mai puţin. Haideţi deci să continuăm cu lucrarea de jertfire a acestor corpuri pământeşti care sunt ale Domnului — nu să le folosim în mod sinucigaş, fără să ţinem seama de sforţarea asupra cărnii, ci, într-o manieră rezonabilă, sănătoasă, să slăvim pe Dumnezeu în corpurile noastre zi de zi, ceas de ceas, continuându-ne sacrificiul chiar până la sfârşit, fie că acel sfârşit va fi peste câteva săptămâni, peste câteva luni sau peste câţiva ani.