LUCRAREA HARULUI ÎN INIMĂ

Căci dragostea lui Hristos ne constrânge.” 2 Corinteni 5:14

R 4836 W. T. 15 iunie 1911 (pag. 182-183)

Cuvântul constrânge conţine ideea dublă, de a strânge împreună şi a ţine laolaltă. Apostolul prezentase activităţile sale în serviciul Domnului şi declarase că pentru unii calea sa părea să indice că avea o minte dezechilibrată. El a explicat că nu era aşa, că avea o minte mai sănătoasă decât oricând. Se simţea legat de Cristos, constrâns de dragostea lui Cristos, să-L iubească pe El şi pe toţi ai Lui cu o inimă curată.

De ce ar constrânge această dragoste? Din acest motiv: Dacă socotim că toţi sunt morţi, atunci toţi au nevoie de serviciul Dătătorului de viaţă; dacă Cristos a murit pentru toţi şi dacă acum prin El am ajuns la viaţă, ar trebui ca de acum încolo să nu trăim potrivit cărnii, sau după trup. Ar trebui să renunţăm în întregime la carne şi să trăim noua viaţă pe care am primit-o de la Cristos. Sf. Pavel vrea să spună: nu sunt nebun; dar sunt atât de tare atras spre Cristos încât am aceeaşi dragoste compătimitoare pentru alţii cum a avut El. Aşa cum El Şi-a dat viaţa pentru fraţi, aşa voi face şi eu.

Dragostea Domnului nostru s-a manifestat în mod special faţă de ucenicii Săi, şi mai ales faţă de cei care au fost cei mai zeloşi şi cei mai energici — Petru, Iacov şi Ioan primind o dragoste deosebită din partea Domnului. În mod asemănător este instruită şi Biserica. Nu există niciun îndemn să ne dăm viaţa pentru a sluji lumea, ci în mod special pe cei din casa credinţei. Vedem că beneficiile sacrificiului lui Cristos vor ajunge la întreaga omenire, la fiecare membru al rasei lui Adam.

Presupunând însă că Domnul ştia chiar de la început cine-L va vinde, şi că discernământul Divin îi cunoaşte pe toţi cei care vor merge în Moartea a Doua, n-am putea gândi că Domnul va face ceva pentru ei. Cu alte cuvinte, binecuvântarea lui Dumnezeu este numai pentru „israeliţii cu adevărat”. Doar cei care vor veni în armonie cu El vor avea binecuvântarea bogată şi favoarea Domnului. Aceştia sunt incluşi în lucrarea de răscumpărare, nu pentru că ei au ceva, ci datorită iubirii Domnului, care este destul de largă şi destul de adâncă pentru toţi cei care vreau să o primească. Dar Dumnezeu nu poate iubi caracterele rele. Binecuvântările Sale sunt numai pentru cei care acum sunt copiii Săi, sau care vor fi, sub binecuvântările şi privilegiile pe care El le va acorda mai târziu. Este datoria noastră să îi binecuvântăm pe toţi în măsura capacităţii noastre.

Dezvoltarea Iubirii, Obiectivul Principal al Pregătirii Noastre

Lucrarea harului pentru Biserică în timpul acestui Veac Evanghelic este transformarea caracterelor noastre degradate şi restabilirea lor în asemănarea caracterului Divin, Iubirea. Oricine nu ajunge la această transformare, nu va ajunge la voinţa lui Dumnezeu cu privire la el şi nicidecum nu va câştiga premiul pus în faţa noastră în Evanghelie. Mai întâi, suntem un material foarte slab din care să se formeze asemănarea cu iubitul Fiu al lui Dumnezeu. Eram „copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Efes. 2:3). Asemănarea originară cu Dumnezeu, avută de Tatăl Adam înainte de a păcătui, a fost în mod trist pierdută în cei şase mii de ani care au urmat. De aceea, în loc să ne găsim în asemănarea divină a iubirii, găsim că am fost „născuţi în nelegiuire şi zămisliţi în păcat”, într-o asemenea măsură încât, în loc ca principiul natural conducător al caracterului nostru să fie iubirea, în multe cazuri acesta este aproape în întregime şters; şi ceea ce rămâne este în mare măsură contaminat cu rău, cu iubire de sine şi iubire carnală — stricăciuni care se află în antagonism direct cu dragostea totalmente neegoistă care este esenţa caracterului Divin.

„Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” — Dumnezeul care este Iubire. (Ioan 17:3). A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă mai mult decât doar a şti ceva despre Planul şi caracterul Său iubitor, înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu în sensul cunoaşterii personale şi al aprecierii inteligente a caracterului Său; şi nimeni nu poate avea această cunoştinţă decât dacă are parte de Spiritul lui Dumnezeu, spiritul sfinţeniei, spiritul iubirii. Şi acest spirit al sfinţeniei şi al iubirii nu poate fi obţinut imediat; este ceva ce creşte; şi dezvoltarea lui este lucrarea principală (şi ar trebui să fie preocuparea principală) a tuturor celor care speră să-L cunoască pe Dumnezeu în sensul complet, care vor fi răsplătiţi cu viaţă veşnică.

Dar, din moment ce transformarea minţii sau a voinţei noastre nu este însoţită de o transformare fizică, sau de restaurare, rezultă că atâta timp cât suntem în trup va trebui să luptăm împotriva slăbiciunilor lui moştenite şi a dispoziţiei spre egoism şi păcat. Dar acest conflict înverşunat şi continuu nu numai că alege o clasă specială, biruitoare, ci şi serveşte la dezvoltarea mai rapidă a caracterului dorit decât procesele mai uşoare ale Vârstei Milenare. Prin urmare, deşi va fi nevoie de aproape o mie de ani pentru perfecţionarea lumii, perfecţionarea sfinţilor în caracter poate fi realizată în câţiva ani, sub pregătirea specială a disciplinei aspre şi a cursului special de instruire menit pentru „turma mică”. Dar fie în câţiva ani, fie în mulţi ani, şi fie cu puţină, fie cu multă fricţiune în adversitate, transformarea şi cizelarea caracterului trebuie realizată. Această asemănare în iubire a voinţei noastre cu voinţa lui Dumnezeu este scopul care trebuie căutat, dacă vrem să ne terminăm cursul cu bucurie şi cu speranţe bune pentru glorie eternă.

Trebuie să Învăţăm Foarte Bine

Lecţia Iubirii

Dacă avem dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre, ea ne va conduce toate afacerile vieţii şi ne va face asemenea lui Dumnezeu în gânduri, fapte şi cuvinte. În Şcoala lui Cristos, marea lecţie pe care Învăţătorul ne-o predă zi de zi este lecţia iubirii, pe care trebuie să o învăţăm pe deplin dacă vrem să ajungem la „ţinta pentru premiul chemării de sus”.

În Şcoala lui Cristos, toate instrucţiunile Cuvântului şi providenţei divine au ca scop să ne dezvolte inimile şi să ne influenţeze comportamentul în armonie cu liniile iubirii. În timp ce roadele şi harurile — supunerea, blândeţea, răbdarea etc., — sunt manifestări ale Spiritului, totuşi Spiritul sfânt trebuie să fie prezent înainte ca aceste manifestări să apară cât de cât; şi în timp ce spiritul ar putea fi perfect, manifestările sale ar putea fi imperfecte. Viţa poate fi bună, dar pentru un timp strugurii vor fi imaturi. Aşa este şi cu harurile Spiritului. Ele sunt manifestări exterioare ale stării interioare ale inimii, care poate atinge perfecţiunea înainte ca aceste haruri să fie perfecte. De fapt, se poate ca aceste haruri să nu fie niciodată perfecte de această parte a vălului.

În momentul consacrării, înainte ca noi să fi produs ceva roade ale Spiritului, n-am fost la ţinta iubirii desăvârşite. Ne-am consacrat şi am avut spiritul potrivit în măsura în care am avut cunoştinţă. Dar n-am avut suficientă cunoştinţă pentru a recunoaşte ceea ce se va aştepta de la noi. Pentru aceasta am avut nevoie de ceva dezvoltare, de ceva instruire în Şcoala lui Cristos. Cunoştinţa costului urmării lui Cristos a venit treptat. Dacă voinţa va ţine pasul cu acea cunoştinţă, vom ajunge la ţinta iubirii perfecte în inimă. Manifestările harurilor caracterului pe care această stare a inimii le produce nu vor fi perfecte în viaţa de acum, ci vor fi numai atunci când vom avea corpuri perfecte. Inima care va fi atins această stare va fi în perfectă concordanţă cu condiţiile care vor exista de cealaltă parte.

„Îi Veţi cunoaşte După Roadele Lor”; Totuşi Perfecţiunea În Trup Este Imposibilă

Trebuie să ne recunoaştem unul pe altul după declaraţiile bune pe care ni le facem şi după dovezile acestor declaraţii care sunt evidente. Aşa cum un grădinar ar merge în via lui să caute struguri la diferitele mlădiţe, tot aşa Domnul cunoaşte dacă inima este în atitudinea potrivită de a aduce roade. Dintre cei care au declarat deschis o consacrare deplină Domnului, toţi cei a căror viaţă nu contrazice declaraţia lor şi care umblă nu după trup, ci după Spirit, pot fi cunoscuţi şi recunoscuţi de noi în acelaşi mod în care şi ei ne vor recunoaşte. „Îi veţi cunoaşte după roadele lor” — după ascultarea exterioară, dar nu după dezvoltarea completă a roadelor. Ne cunoaştem unul pe altul, prin urmare, nu după dezvoltarea completă a roadelor, ci după măsura ascultării şi a străduinţei de a asculta de Domnul.

Perfecţiunea absolută ar însemna perfecţiunea gândirii, a cuvântului şi a faptei, dar aceasta nu este starea noastră în prezent. Cel mai mult ce putem avea acum este perfecţiunea iubirii în inimă; adică o iubire perfectă pentru Dumnezeu, pentru Adevăr şi pentru fraţi. Iubirea perfectă duce la sacrificiu. „Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14:15). Cei care au iubire perfectă îşi vor împlini sacrificiile. Dar oricând se poate trece de la stadiul iubirii perfecte la cel al înstrăinării şi al împotrivirii. Unul ca acesta ar putea ajunge într-o astfel de stare a inimii încât înfăcărarea iubirii sale să răcească. Treptat ar ajunge înstrăinat de Domnul şi ar putea să fie identificat cu clasa „marii mulţimi”. Apoi, dacă disciplinările din Timpul de Necaz nu l-ar aduce la o reformare amănunţită, el ar merge în Moartea a Doua.

După prevederea Iubirii Mielului lui Dumnezeu (Preţul de Răscumpărare depus de El pentru întreaga omenire şi atribuirea meritelor Sale Bisericii), toţi paşii pentru eliberarea noastră din păcat sunt pe linia dezvoltării caracterului iubirii, caracterul lui Dumnezeu, singurul care, potrivit standardului divin, ne va face acceptabili înaintea Tatălui şi ne va aduce harul Său de viaţă veşnică. Cât de important este deci să fim „învăţaţi de Dumnezeu” şi să dezvoltăm acest caracter!

Lucrarea harului pentru lume, în timpul Veacului Milenar, va fi să facă să fie cunoscut întregii omeniri caracterul îndurător al lui Dumnezeu şi pregătirea Sa pentru mântuirea tuturor; şi să-i transforme pe toţi cei care vor dori, de la depravarea păcatului la perfecţiunea caracterului — la Iubire; făcând omenirea încă o dată în chipul lui Dumnezeu. Această transformare a voinţei oamenilor, însoţită de o transformare fizică treptată a lor, va îndepărta toate neajunsurile păcatului şi toate înclinaţiile ereditare spre acesta, şi îi va lăsa în asemănare cu Dumnezeu, cu o amintire a faptului că păcatul şi consecinţele lui rele sunt de nedorit.