LUPTA CREŞTINULUI ÎMPOTRIVA MÂNDRIEI

„Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.” 00736″> 2 Cor. 10:4,5 .

W. T. 1 mai 1916 (pag. 131-133)

Soldaţii Crucii sunt diferiţi şi diferit înarmaţi faţă de soldaţii din lume. Lupta noastră este împotriva spiritului lumii şi împotriva cărnii. Este o luptă nu numai împotriva imperfecţiunilor care au venit în carnea noastră prin neascultarea străbunilor, ci şi împotriva opoziţiei naturale a cărnii spre sacrificiu. Carnea se luptă instinctiv să evite sacrificiul. Mai mult, lupta noastră este împotriva vrăjmaşilor spirituali nevăzuţi. Lumea îşi are ca arme de luptă săbiile şi puştile ei. Domnul ne-a dat şi nouă o armătură; adică, platoşa dreptăţii, coiful mântuirii, scutul credinţei, Sabia Spiritului şi „sandalele pregătirii Evangheliei Păcii”. Acestea toate, cu excepţia Săbiei, sunt arme de apărare. Sabia este armă de atac. Efes. 6:11-18.

În cazul creştinului, „Sabia Spiritului, care este Cuvântul lui Dumnezeu”, trebuie mânuită pentru a înfăptui binele, trebuie folosită în a se opune lui Satan şi păcatului. Dar ideea din această Scriptură pare a fi nu aceea că noi suntem însărcinaţi să ne luptăm cu lumea, ci aceea că noi trebuie să ne străduim să fim loiali Domnului, să ne luptăm cu păcatul din noi înşine şi de oriunde, atunci când ar intra sub jurisdicţia noastră, şi să respingem atacurile adversarului. Exercitarea puterilor noastre în aducerea eului în supunere înseamnă mult pe calea sacrificiului, pe calea bătăliei. Dumnezeu ne-a dat „făgăduinţe nespus de mari şi scumpe”. Noua Creaţie se întăreşte prin aceste făgăduinţe — se întăreşte în măsura în care îşi dă seama de semnificaţia lor şi se hrăneşte cu ele.

DĂRÂMAREA ÎNTĂRITURILOR MINŢII

Apostolul arată că aceste întărituri care trebuie să fie dărâmate sunt în noi înşine. Păcatul este înrădăcinat în mintea noastră, în imaginaţia noastră. Mândria, egoismul şi diferite alte feluri de păcate sunt înrădăcinate în noi datorită tendinţelor de multe secole ale rasei noastre de a merge în jos. Aceste lucruri au săpat şanţuri adânci în sistemul nostru; ele sunt ferm fixate acolo. Dar Apostolul Pavel îndeamnă, „Nu lăsaţi ca păcatul să aibă stăpânire asupra corpurilor voastre muritoare”. Distrugeţi întăriturile, aduceţi întreaga voastră fiinţă în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu.

Arătând ce sunt aceste întărituri — că ele sunt întărituri mintale — Apostolul spune, „Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică”. Imaginaţia minţii noastre poate fi de multe feluri. Noi putem fi asaltaţi de doctrine false şi de superstiţii care au ajuns la noi din vârstele trecute. Cuvântul lui Dumnezeu este singurul care le poate dărâma pe acestea cu eficienţă şi ne poate face să vedem adevăratul caracter al lui Dumnezeu, ne poate face să vedem făgăduinţele Lui glorioase pentru Biserică acum şi pentru lume în viitor. Cuvântul Domnului este singurul care va răsturna imaginaţia — ignoranţa, superstiţia, mândria, ambiţia nesfântă, speculaţiile nefolositoare şi orice formă de gândire care ne-ar duce în rătăcire şi ar împiedica lucrarea harului în mintea şi ((221) inima noastră. Aceste imaginaţii ale minţii naturale — Apostolul le numeşte pe acestea „înălţimi” — se ridică împotriva adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu, împotriva Spiritului lui Dumnezeu.

Noi nu trebuie să umblăm după „lucrurile înalte”. Apostolul nu vrea să spună că noi nu trebuie să luăm în seamă lucrurile înalte, spirituale; căci în alt loc el spune, „Gândiţi-vă la cele de sus, nu la cele de pe pământ” (Coloseni 3:2). Cu alte cuvinte, fixaţi-vă afecţiunea pe lucrurile cele mai înalte. Dar „lucrurile înalte” ale lumii sunt foarte diferite; ele se înalţă împotriva celor care sunt cu adevărat înalte, a celor care sunt ale lui Dumnezeu. Copiii Domnului trebuie să fie smeriţi, nu mândri, să nu se lase duşi de onoruri goale, proiecte şi ambiţii pământeşti. Dorinţa de a avea un loc printre oameni, de a străluci în societate, de a avea bogăţie şi influenţă, de a avea orice lucruri care ne-ar aduce stimă printre oameni, este o ispită de care ucenicul lui Cristos trebuie să se apere.

Cei care au avut în grijă bolnavi mintal au remarcat faptul că multă dificultate vine de la imaginaţie. Se spune că vizitând un azil de alienaţi se va găsi unul care gândeşte că este rege; alta care-şi imaginează că este regină; altul care-şi imaginează că are o bogăţie fabuloasă şi poate semna cecuri de milioane. Organul aprecierii de sine este prea mare. Numai Domnul ştie cât de mult a avut de-a face individul însuşi în cultivarea acestei tendinţe. Dar el întotdeauna are mai mult sau mai puţin de-a face cu această problemă; imaginaţia înaltă şi dorinţa de a fi mare pun stăpânire pe el — obţin autoritatea.

MÂNDRIA DUCE LA DEZECHILIBRU MINTAL

Acelaşi lucru se aplică şi la creştini. După ce vin în Biserica lui Cristos, ei sunt totuşi supuşi ambiţiei de a deveni mari, de a face ceva mare, de a găsi ori de a promulga ceva doctrină mare, de a descoperi ceva interpretare nouă a Scripturii ori ceva tip nou. Toate acestea sunt „înălţimi care se ridică”. Domnul nostru a ţinut un discurs asupra acestui subiect, spunându-ne că atunci când suntem invitaţi la un ospăţ să nu ne aşezăm pe un loc din faţă, ci pe un loc din spate — şi după aceea poate vom fi înălţaţi. A dori aceste lucruri şi a le căuta înseamnă a avea „întărituri” de mândrie şi ambiţie nesfântă în imaginaţie, aspiraţii la înălţare şi onoare. Apoi vine gândul că suntem mari, că suntem demni de atenţie, de a fi remarcaţi în mod special. Acesta este dezechilibru mintal. Faptul este că noi toţi suntem nesemnificativi, de foarte mică importanţă în executarea planului Domnului.

Domnul ar fi putut face toată marea Sa lucrare fără noi şi fără cooperarea noastră, probabil mai uşor decât cu noi. Dar El cu multă graţie ne permite să avem o parte în lucrarea Lui, pentru binele şi binecuvântarea noastră proprie. El ne tratează ca pe copii şi ne educă. Concepându-ne cu Spiritul Său Sfânt, El ne ajută să ne învingem slăbiciunile şi ne răsplăteşte dacă le învingem. El ne instruieşte şi ne disciplinează ca să ne facă potriviţi pentru un viitor nobil şi glorios. O parte din această instruire ca soldaţi ai Regelui regilor este lupta noastră împotriva aprecierii eului şi a dorinţei după lucruri mari, înalte, conform standardelor acestei „lumi rele de acum”.

„ADUCEREA ORICĂRUI GÂND ÎN ROBIE”

Ideea răsturnării imaginaţiei nesfinte şi nefolositoare este de asemenea susţinută în cuvintele finale ale textului nostru prin aceea că trebuie ca „orice gând să-l facem rob ascultării de Hristos”. Orice am face, ne gândim întâi. Uneori spunem, „Am făcut înainte de a mă gândi”. Ceea ce vrem să spunem este, am făcut înainte de a ne gândi serios. Nici un gând nu trebuie păstrat în minte dacă nu este în deplină armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa cum Cristos a fost ascultător faţă de Tatăl în toate — spunând, „Nu voia mea, ci a Ta să se facă” — tot aşa fiecare trebuie să ne aducem gândurile în ascultare de Cristos. Răscumpărătorul nostru este Modelul nostru.

Toţi membrii Corpului lui Cristos trebuie să aibă acelaşi gând care a fost în Cristos, trebuie să manifeste spiritul Lui. „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” (1 Petru 5:6). Nimeni nu poate să-L urmeze cu totul pe Domnul fără să aibă mult din spiritul smereniei, fără a-şi aduce gândurile în supunere faţă de Domnul. Nu este acesta timpul să ne înălţăm şi să arătăm cum putem străluci. Noi trebuie însă să „vestim virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9), a Celui care ne-a chemat cu această Chemare cerească, nu doar pentru noi, ci pentru gloria Sa şi pentru binecuvântarea altora. Gloria lui Dumnezeu trebuie să fie întotdeauna preocuparea noastră principală. Noi trebuie să fim servi eficienţi ai Domnului, prin harul Său, nu prin propia noastră putere. Dacă vrem să fim mari la sfârşit, trebuie să ne smerim, cu bucurie trebuie să fim servi ai tuturor acum. Trebuie să fim bucuroşi a servi nu numai când există o onoare ataşată la serviciu, ci şi când serviciul este neobservat şi necunoscut.

Dumnezeu a făcut aranjamente ca noi să învăţăm anumite lecţii de stăpânire de sine, să ne aducem voluntar în deplină supunere faţă de Dumnezeu, pentru ca în curând să-I fim reprezentanţi şi atunci să impunem lumii ascultare de cerinţele lui Dumnezeu. Este un principiu acceptat, că nimenea nu este calificat să conducă pe alţii dacă el însuşi n-a învăţat ascultare. Domnul nostru Isus a învăţat ce înseamnă ascultarea cu preţul unor suferinţe mari. El S-a supus prompt şi pe deplin lui Dumnezeu. Acest Spirit al lui Cristos trebuie să se dezvolte şi să se manifeste în noi, ca astfel noi să fim pregătiţi pentru lucrarea viitoare a Cristosului, lucrarea Vârstei Milenare.

În măsura în care Adevărul este primit şi asimilat, el ne dă spiritul unei minţi sănătoase. El nu ne dă sănătate perfectă a creierului; dar dacă este corect primit, el aduce blândeţe, spirit de învăţăcel, chibzuinţă, seriozitate. El ((222) ne conduce spre a da atenţie serioasă instrucţiunilor Conducătorului nostru ceresc. El dă astfel echilibru judecăţii, mai mare decât am avut noi vreodată. Acesta trebuie să crească pe măsură ce continuăm pe calea cea bună şi devenim soldaţi disciplinaţi în armata Domnului. Dar dacă Adevărul nu este primit în spiritul lui, în iubire de el, el ar putea nu numai să nu reuşească a fi de vreun folos, dar ar putea şi da naştere unui spirit de mândrie şi lăudăroşenie.

Această caracteristică a mândriei pare în special a fi asociată cu tot felul de afecţiuni mintale. Mulţi dintre pacienţii din aziluri sunt afectaţi de un grad mare de apreciere de sine — gândind despre sine mai înalt decât ar trebui. Mintea lor este neechilibrată în grad apreciabil în acea direcţie. Niciodată nu putem fi destul de atenţi în cultivarea apropierii de Domnul, care întotdeauna aduce smerenie şi ne face să ne dăm seama în mod cuvenit de nevrednicia şi micimea noastră în faţa Lui.

SINGURA NOASTRĂ APĂRARE ESTE SĂ NE ŢINEM APROAPE DE CRISTOS

În această „zi rea” Satan este în mod special atent să-i prindă pe copiii Domnului în capcană. Am putea da o ilustraţie pe care am mai folosit-o înainte şi care ilustrează bine în ce constă pericolul deosebit pentru noi şi în ce constă toată siguranţa noastră. Presupunem că am avea un cerc mare al cărui Centru este Cristos. Presupunem că în cerc ar fi mult spaţiu, aşa încât ar fi grade diferite de apropiere faţă de Domnul. Linia cercului ar reprezenta limita extremă a grijii lui Dumnezeu pentru copiii Săi. Deci cu cât cineva s-ar apropia de linia cercului, cu atât ar ajunge într-un loc mai periculos. Noi credem că cu cât trăim mai aproape de marele Centru al cercului — Domnul nostru Isus — cu atât suntem mai în siguranţă. În măsura în care nu facem aceasta, şi ne permitem să ne îndepărtăm sau să rătăcim departe de El, ajungem aproape de punctul periculos şi suntem supuşi la influenţele rele din afară. Dacă am rătăci cu totul în afara liniei, cazul nostru ar fi irecuperabil.

Într-un fel Domnul nostru a pus în jurul rasei umane o barieră împotriva pericolului. Această barieră este în mare măsură voinţa omului. Cei care şi-au predat Domnului voinţa, mintea, pentru ca voinţa Lui să se facă în ei, sunt în special supuşi atacurilor severe şi subtile ale adversarului. El caută în mod special să-i înşele şi să-i prindă în capcană pe adevăraţii copii ai Domnului, să-i ducă astfel din nou în robia păcatului. Înşelarea acestora care vin sub influenţa lui este treptată.

Noi, cu toţii, ne-am născut cu o minte nesănătoasă. Nu trebuie să discutăm în legătură cu gradul lipsei de înţelepciune. Armătura pe care ne-a dat-o Domnul nu este numai să ştim cum să cităm Scripturi. Nu este nici capacitatea de a disputa şi a dezbate, chiar dacă această capacitate este foarte bună la locul ei. Ceea ce caută Dumnezeu cu adevărat este în inima noastră. El nu se uită să vadă cât ştim; căci El ar putea pune în câteva minute multă cunoştinţă în noi dacă aşa ar dori. Dar Domnul vrea să vadă în ce măsură suntem blânzi, răbdători, supuşi cu totul voinţei Sale. Să avem tot mai mult din Spiritul Domnului, spiritul unei minţi sănătoase şi dorinţa serioasă de a ne ajuta unul pe altul.

„Domnul va judeca pe poporul Său” (Ev. 10:30). Dacă aceştia intră în necazuri fiindcă n-au fost suficient de veghetori, Domnul le va da unele experienţe care vor fi bune pentru ei, dacă acestea vor fi primite corect. Să ne amintim de cuvintele de prevenire ale Apostolului Pavel: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi” de Domnul (1 Cor. 11:31). Aceasta înseamnă că atunci când neglijăm a ne judeca, trebuie s-o facă El pentru noi. Atunci noi suntem pedepsiţi în vederea corectării, pentru ca să putem ajunge la răsplata şi favoarea cerească ce va fi a noastră ca Noi Creaţii în Cristos, dacă rămânem smeriţi şi credincioşi până la moarte. Dacă noi continuăm să fim blânzi şi plini de spiritul smereniei, nedorind onoruri prezente şi înălţare, ci fiind dispuşi să aşteptăm în răbdare desăvârşită timpul bun al lui Dumnezeu, înălţarea noastră va veni; şi vom avea parte pentru totdeauna de Tronul Mântuitorului şi de gloria Sa.