Mai multe dovezi convingătoare sunt cerute

„Nu fi necredincios, ci credincios.” Ioan 20:27.

R5624 W. T. 1 februarie 1915 (pag. 40-42)

Cuvintele textului nostru sunt în legătură cu apariţia Domnului nostru în faţa celor unsprezece ucenici în odaia de sus, Sf. Toma fiind unul dintre ei. Din istorisire aflăm că tocmai cu o săptămână înainte de aceasta Isus li Se arătase ucenicilor, dar Sf. Toma fusese absent atunci. Cei zece care fuseseră martori ai arătării Domnului nostru i-au spus lui Toma ceea ce văzuseră; dar relatările lor păreau poveşti fără sens şi nu le-a putut crede. El a spus că gândeşte că ei se convinseseră prea uşor şi că se cerea dovadă mai puternică pentru ca el să se convingă. Numai dacă vedea urmele cuielor de la mâinile Domnului nostru şi punea degetele pe aceste urme, şi dacă putea să pună mâna pe rănile suliţei din coastă, va crede.

Pentru unii, acesta ar putea fi un exemplu de necredinţă extremă, o lipsă a dispoziţiei de a primi mărturia celor zece în privinţa experienţelor prin care trecuseră. Totuşi, pentru alţii n-ar părea aşa de ciudat. Unora dintre noi le-ar fi greu să creadă pe cineva că o persoană pe care cu trei zile înainte o văzuseră moartă şi pusă în mormânt dovedise altora prin prezenţa sa că era din nou vie; şi în special ar fi greu de crezut că se arătase când uşile erau închise, şi că dispăruse, uşile fiind tot închise. Mai degrabă ne temem că de eram în locul lui Toma am fi fost înclinaţi să spunem: „Arată-ne cum se poate aşa ceva”. Noi am fi avut aceeaşi dificultate şi la fel am fi spus: „Gândiţi că aţi văzut ceva; credeţi că spuneţi adevărul, dar noi gândim că aţi fost înşelaţi”. Noi ne-am născut cu deosebiri în trăsăturile mintale şi pentru unii este mai uşor să creadă decât pentru alţii.

Sf. Toma n-a fost mustrat

Totuşi, cu această ocazie Isus a făcut demonstraţia dorită. Prima Lui apariţie în faţa lor ca grup a fost, credem noi, în prima zi a săptămânii, iar a doua manifestare a fost dată iarăşi în prima zi a săptămânii cu opt zile mai târziu, în împrejurări asemănătoare. Sf. Toma fiind prezent, Isus i-a spus: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20:27). Acestea au fost chiar lucrurile pe care le ceruse Toma, chiar dovada pe care o ceruse. Cuvintele lui Isus nu dau ideea vreunui reproş deosebit către Sf. Toma. Ar părea că faptul că Domnul i-a dat dovada dorită ca să-l convingă, a fost un indiciu că El nu i-a dezaprobat cererea mai multor demonstraţii convingătoare decât avuseseră alţii, înainte de a crede o declaraţie atât de minunată ca aceea a celorlalţi zece ucenici; căci, dacă ar fi fost un lucru pe care să-l dezaprobe, El nu i-ar fi satisfăcut dorinţa lui Toma.

Domnul nostru a spus însă (chiar dacă vorbea despre aceia dintre noi care trăim mai târziu şi nu despre ucenici): „Ferice de cei care n-au văzut şi au crezut”. Aceasta este poziţia noastră. Domnul indică o binecuvântare specială peste aceia care, nevăzând, vor putea crede. Dar ne amintim că noi avem mărturii şi dovezi pe care Sf. Toma nu le-a avut. Dacă am auzi că zece oameni au văzut anumite lucruri într-o noapte, ne-am putea întreba dacă n-au avut o viziune, întocmai ca aceea de pe Muntele schimbării la faţă. Ne-am fi putut imagina că au avut un vis sau o halucinaţie. Iată însă pe Sf. Toma, un om ca foarte mulţi dintre noi, încăpăţânat şi practic; dar când i s-a dat dovada, când s-a făcut demonstraţia, el a recunoscut că n-a fost o fantomă, ci Domnul stătea în faţa lui într-un corp de carne. Acest incident s-a dovedit un întăritor al credinţei multora dintre noi.

Este foarte posibil ca sfântului Toma să nu i se fi permis să fie prezent la prima întrevedere, tocmai cu scopul de a se putea face acea demonstraţie, cu scopul de a fi mai uşor pentru unii dintre noi să credem. Putem uşor vedea că o credinţă stabilită a fost cât se poate de importantă pentru ucenici. „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui” (Evr. 11:6). Dacă ucenicii s-ar fi îndoit de învierea Domnului nostru, ei n-ar fi fost în stare să ne dea o mărturie clară asupra acestui subiect, şi cum am fi ştiut faptele altfel? Unii am fi crezut că El S-a înălţat la cer, iar alţii am fi gândit altfel, dacă n-am fi avut mărturia, dovada clară. Aşa că scopul Domnului a fost ca aceşti unsprezece ucenici să fie cu totul convinşi. Dacă nu aveau credinţă absolută în El ca Răscumpărătorul şi Avocatul înălţat, ei nu erau pregătiţi să primească Spiritul sfânt la Cincizecime. Şi dacă nu primeau Spiritul sfânt, nu erau pregătiţi pentru slujire.

Aceste patruzeci de zile deci, par să fie cea mai importantă parte a slujirii Domnului nostru; pentru că de ele depindea tot succesul Mesajului Evangheliei care urma să fie trimis nu prin îngeri, ci prin oameni — chiar aceşti oameni cărora li S-a arătat — ei trebuiau să spună ce ((692)) au văzut şi au crezut. Să-şi fi pierdut credinţa şi să se fi întors la afacerile obişnuite ale vieţii, ar fi fost contrar aranjamentului divin.

Isus S-a arătat de patru ori — o dată femeilor în dimineaţa învierii Sale, o dată, mai târziu în aceeaşi zi, la doi dintre ucenicii Săi care mergeau spre Emaus; mai târziu, în aceeaşi seară, celor zece în odaia de sus; apoi, după o săptămână, această arătare lui Toma şi celorlalţi zece ucenici. Apoi au trecut încă două sau trei săptămâni, în care nici nu L-au văzut, nici n-au auzit despre El. Isus le dădea ceva timp să-şi dezvolte credinţa. Ei au avut aceste dovezi, că El avea putere spirituală să vină şi să plece ca vântul. El nu le-a spus ce să facă, aşa că, în ciuda tuturor celor văzute, ei au gândit că era cel mai bine să se întoarcă la pescuit.

Acesta a fost momentul aşteptat de Isus. El ştia că ei vor avea îndoieli şi nedumeriri, şi a fost atent să fie cu ei invizibil ca să-i înveţe o lecţie necesară imediat ce s-au întors la pescuit. Ca rezultat, ei n-au prins nici măcar un peşte. Nici unul n-a fost lăsat să intre în năvodul lor. Ucenicii au trudit toată noaptea în zadar.

Dimineaţa Isus stătea pe ţărm. Nu-L văzuseră cam de trei săptămâni şi la început nu L-au recunoscut. Le-a spus să arunce năvodul de cealaltă parte a corăbiei. Dacă nu erau peşti pe o parte, probabil nu erau nici pe cealaltă; deoarece o mică distanţă nu avea mare importanţă. Dar avuseseră aşa o experienţă grea în timpul nopţii, încât erau dispuşi să facă aproape orice. Deşi nu părea raţional că ar avea vreun rost să arunce năvodul doar cu câţiva metri mai departe, totuşi, după ce-şi pierduseră toată încrederea, ei erau gata să urmeze sugestia străinului. Astfel că au aruncat năvodul şi au scos o mare captură de peşte. Era un miracol, fiindcă năvodul era plin. Dar pentru o fiinţă spirituală nu era nimic remarcabil în această dovedire, în această manifestare a puterii divine.

Prin această experienţă ucenicilor li s-au dat două lecţii mari — că fără binecuvântarea divină nu puteau reuşi nici măcar în pescuit, ocupaţia în care fuseseră angajaţi toată viaţa. A doua lecţie mare a fost că Acela care fusese Pescar de oameni avea puterea divină să le satisfacă toate necesităţile; că, după cum a avut puterea să le dea peşte, tot aşa avea puterea să le satisfacă toate necesităţile. Mai mult, când au ajuns pe ţărm, El avea peşte şi-l fripsese — El nu depindea de peştele din năvod. Desigur că noi nu înţelegem puterea — era Putere divină, nelimitată. Această experienţă a devenit pentru ucenici aproape o demonstraţie finală a Puterii divine. Ei ştiau că este Isus, deşi nu L-au întrebat. El le-a arătat că ştiuse tot timpul chiar ce făceau ei, şi că avea putere absolută să le dea sau să le oprească binecuvântările. Trebuie să fi fost un mare întăritor al credinţei lor faptul că şi-au dat seama că El putea să Se îngrijească de ei într-un loc ca şi în altul, şi că ei nu trebuiau să se întoarcă în lume şi la scopurile ei, fiindcă El va fi cu ei întotdeauna, până la sfârşitul veacului. Mat. 28:20.

Două fapte mari stabilite

După aceea Domnul S-a arătat ucenicilor Săi încă de două ori — de şapte ori cu totul. Apoi S-a înălţat la cer. Mai târziu i S-a arătat Sf. Pavel. Prin aceste diferite demonstraţii Isus i-a convins cu totul pe ucenicii Săi de două lucruri mari: primul, că El nu mai era mort, că era viu; al doilea, că avea putere supremă. „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Mat. 28:18). Această Fiinţă mare a fost Învăţătorul lor. El nu pierduse nimic, ci câştigase mult prin intrarea în moarte şi apoi ieşirea din ea. Astfel că ei puteau avea mare încredere în El şi puteau merge să vorbească despre moartea Sa, despre faptul învierii şi înălţării Sale în prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum s-a manifestat prin trimiterea Spiritului sfânt. Dar ei nu erau gata să declare nici unul din aceste lucruri dacă nu erau cu totul convinşi.

Nu credem că Isus l-a mustrat pe Sf. Toma pentru îndoielile sale. Este o mare satisfacţie pentru unul al cărui minte se întâmplă să fie de felul celei a Sf. Toma. Unele minţi cer mai multe dovezi decât altele. Fără îndoială că toată Biserica a fost binecuvântată prin acţiunea Sf. Toma în timpul acela. Dacă noi am fi fost unul dintre ucenici şi am fi fost absent când S-a arătat Isus prima oară şi altul ne-ar fi spus despre cele petrecute, am fi spus: „Visezi, domnule. În nedumerirea şi emoţia ta ne spui un basm”. Am dori să fim mulţumiţi şi să pipăim pentru a verifica problema. Acum Domnul ne-a dat această dovadă şi este o mare binecuvântare pentru noi.

O putere posedată de fiinţele spirituale

Dovada învierii lui Isus stă în faptul că în acea odaie de sus se afla o Persoană care avea puterea să vină şi să plece ca vântul şi să demonstreze că nu era mort în nici un caz. Corpul pe care l-au văzut Sf. Toma şi ceilalţi ucenici nu era corpul răstignit şi îngropat în mormântul lui Iosif, ci un corp materializat — cu aceeaşi expresie facială, aceleaşi mâini, aceleaşi picioare pe care le avusese corpul uman al lui Isus. Isus a spus că era carne, că „un duh n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu”. El avea şi carne şi oase. Luke 24:39.

Sf. Toma şi ceilalţi n-au putut înţelege cum putea un spirit să materializeze un corp. De fapt, cu toate câte ştim, la mai bine de o mie opt sute de ani de atunci, nici noi nu înţelegem cum se poate. Ştim însă că îngerii s-au arătat ca oameni şi au putut vorbi, mânca şi umbla. Ştim că diferite fiinţe spirituale rele s-au arătat în zilele lui Noe şi au căutat să locuiască pe pământ ca oameni. Ucenicii ştiau acest lucru dar nu s-au ((693)) gândit să-l aplice la Domnul. Ei învăţau cum să aplice aceste lucruri la Domnul — cum un spirit se putea materializa şi dematerializa în prezenţa lor. Aceasta era o chestiune de educaţie. Mai târziu aveau să ajungă la o înţelegere mai bună a acestui lucru — când au primit Spiritul sfânt; întocmai cum este şi cu noi. Când ajungem la o cunoştinţă mai bună, în măsura aceea Spiritul sfânt ne-a îndrumat înţelegerea.

Noi am ajuns la o capacitate deplină de a crede aceste lucruri, deşi nu le înţelegem încă; pentru că, a le înţelege, ar însemna a intra în problemă într-un mod filosofic şi a şti cum se face. Noi nu gândim că apostolii au văzut corpul Domnului la înviere. Dar ceea ce au văzut a fost o dovadă că El nu mai era fiinţă umană, ci fiinţă spirituală. A face un corp potrivit pentru acea ocazie nu era un miracol mai mare decât oricare alte lucruri legate de înviere.