Vol. 18, Noiembrie-Decembrie 2010, Nr. 1 

Mana din cer

03746″> Exodul 16:2-25

Isus le-a zis: Eu sunt Pâinea vieţii”.” 03747″> Ioan 6:35

R 5278 W. T. 15 iulie 1913 (pag. 217-218)

Dându-şi seama de eliberarea din robie şi de puterea divină exercitată în favoarea lor prin nimicirea armatei egiptene, israeliţii au fost bucuroşi. Moise, marele lor conducător, a compus un poem de mare forţă şi frumuseţe, şi de un înalt nivel recunoscut. Bărbaţii l-au cântat în urma lui Moise; iar femeile, sub conducerea lui Miriam, sora lui Moise şi a lui Aaron, au luat tobe mici sau tamburine şi s-au unit într-un refren sau cor, legănându-şi corpul şi mişcându-şi picioarele ritmic în ceea ce este descris ca dans:

Cântaţi Domnului îIehovaş,

căci Şi-a arătat măreţia”.

A cânta cântări de laudă constituie una din cele mai interesante şi mai folositoare metode de adorare. Dar putem fi siguri că ele sunt acceptabile pentru Dumnezeu numai dacă vin din inimă şi reprezintă cu adevărat sentimentele ei. Vai, ne temem că multe cântări, ca şi multe rugăciuni, niciodată nu merg mai sus decât capetele celor care le rostesc; într-adevăr, ne temem uneori că un cântat neglijent, nerespectuos, ar putea fi de fapt respins de Domnul ca o profanare — luând numele Său sfânt în deşert. Dacă este aşa, rezultatele ar fi desigur tocmai opusul unei binecuvântări, şi aceasta în măsura în care cel care cântă şi-ar da seama de lipsa de respect a conduitei sale. Domnul nu va socoti nevinovat pe acela care va lua în deşert Numele Lui.”

Nu vrem să spunem prin aceasta că pedeapsa ar fi ceva chinuri nedrepte sau brutale, viitoare sau actuale, dar credem că o asemenea conduită reacţionează asupra inimii nerespectuoase făcându-o mai rece, mai indiferentă şi mai puţin sensibilă la influenţa Mesajului divin de har. O! Dacă toţi creştinii ar cânta cu spiritul şi de asemenea cu înţelegerea, şi dacă alţii n-ar cânta imnuri, sunetele pământeşti ar putea fi mai discordante decât sunt, dar ecourile lor cereşti şi parfumul lor ar fi mai acceptabile pentru Dumnezeu.

APE AMARE, APOI O OAZĂ

Călătoria spre Ţara făgăduinţei a început. În cele din urmă, obosiţi şi însetaţi, au ajuns într-un loc fertil unde era abundenţă de apă, dar vai, era amară sau sălcie! Dezamăgirea a fost mare. Cântarea de reverenţă a fost uitată; puterea mare a lui Iehova care i-a trecut prin Marea Roşie a fost uitată; chiar şi supraveghetorii din Egipt au fost uitaţi. Poporul a murmurat împotriva lui Moise pentru că i-a dus departe de câmpiile fertile ale Egiptului şi de abundenţa lor de apă bună. Ei au declarat că ar fi fost mai bine dacă ar fi rămas în Egipt, sau chiar dacă ar fi murit acolo. Au declarat că Moise şi Aaron i-au amăgit să părăsească ţara de belşug şi i-au dus în pustie să moară acolo de foame şi de sete.

Înţelepciunea Domnului l-a îndrumat pe Moise spre un anumit fel de copac, care, pus în apă, o făcea dulce şi plăcută. Moise a explicat poporului că murmurând împotriva lui, în realitate murmurau împotriva lui Dumnezeu, pentru că el era numai agentul lui Dumnezeu în acea chestiune. Încă o perioadă de călătorie şi erau departe de apele amare — la Elim, un loc încântător unde s-au odihnit şi s-au întărit.

Scripturile arată că Dumnezeu a avut un scop şi un obiectiv special în această conducere a Israelului natural. El îi învăţa lecţii care să le fie folositoare, şi dacă le primeau în mod cuvenit, îi pregătea prin credinţă şi ascultare pentru Canaan. Adu-ţi aminte de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a condus în timpul acestor patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească şi să te încerce, ca să cunoască ce era în inima ta, dacă ai să păzeşti sau nu poruncile Lui.” Deut. 8:2.

Lecţia pentru Israelul spiritual este una încă şi mai importantă. Dacă israeliţii naturali au avut nevoie de dezvoltarea inimii şi a credinţei ca pregătire pentru Canaanul pământesc, cu cât mai mult Israelul spiritual are nevoie pentru Canaanul ceresc, spre care ei călătoresc de când părăsesc Egiptul — lumea şi robia ei în păcat! Ne putem noi mira deci, că Dumnezeu permite multe experienţe grele să vină peste Israelul spiritual — încercări ale credinţei şi răbdării, ape amare”?

Oricare sfânt al lui Dumnezeu poate avea lacrimi în experienţele grele ale călătoriei pe calea îngustă, dar nici unul nu este scuzabil pentru murmure. Mai degrabă fiecare să spună cu Învăţătorul: Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” Celor care se apropie de izvoarele amărăciunii cu credinţa potrivită în Dumnezeu, aşa cum a făcut Moise, Domnul le face cunoscute făgăduinţele preţioase, care

Din vaiul vieţii scot amarul tot”.

Aşa cum israeliţii au fost conduşi de la apele amare la Elim şi la odihna şi umbra lui, tot aşa Israelul spiritual al lui Dumnezeu nu este ispitit şi încercat peste ceea ce este în stare să suporte. Cu fiecare ispită, Domnul dă o cale de scăpare, când deseori împrospătează sufletele sfinţilor Săi, acordându-le perioade de înviorare şi mângâiere, pregătindu-i pentru încercările lor în starea de pustie a vieţii actuale. 1 Cor. 10:11-13.

CE ESTE ACEASTA?” ESTE MANĂ

Când israeliţii au murmurat împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise, purtătorul Său de cuvânt şi servitorul Său, aceasta a fost din cauza credinţei lor insuficiente. Cei care într-adevăr au crezut în purtarea de grijă divină care i-a ferit de plăgile din Egipt şi care i-a trecut peste Marea Roşie, s-au gândit cu siguranţă că Dumnezeu nu-i va lăsa să moară în pustie. Dar majoritatea în mod evident au murmurat din lipsă de credinţă.

Şi aşa este şi astăzi. Aşa cum declară sf. Pavel, nu toţi au credinţă”. Noi nu-i învinuim pentru aceasta. Evident, condiţiile de mediu sau ereditatea au foarte mult de-a face cu posibilităţile noastre în ceea ce priveşte credinţa. Unii prin naştere, prin educaţie timpurie şi prin experienţe mai largi, au ca atare un mare avantaj faţă de alţii în privinţa Veacului actual; pentru că Dumnezeu a aranjat ca Mesajul din timpul de acum să fie pentru cei care au urechea credinţei. Cine are urechi de auzit să audă.” Oricine are ureche pentru Mesajul lui Dumnezeu şi poate practica credinţa, are o mare binecuvântare, în sensul unei ocazii pe care alţii nu o au — o ocazie pentru a-şi întări chemarea şi alegerea sub chemarea acestui Veac Evanghelic.

Mulţumim lui Dumnezeu că Cuvântul Său învaţă despre un Veac viitor, în care Mesia va binecuvânta cu ocazii preţioase pe acei care nu au ureche să audă şi inimă care să răspundă în prezent. Mulţumim lui Dumnezeu că Cuvântul Lui declară în mod expres că în acel Veac viitor, Veacul Milenar, toţi ochii orbi vor fi deschişi şi toate urechile surde vor fi destupate. Atunci va fi împlinită scriptura care zice că Isus este adevărata Lumină care trebuie în cele din urmă să lumineze pe orice om care vine în lume (Ioan 1:9). Dar ocaziile Veacului Milenar nu vor face posibilă aşa mare binecuvântare cum pune Chemarea de Sus a acestui Veac în faţa oricui are urechi să o audă şi ochi să o vadă.

Ca răspuns la murmurarea israeliţilor, Dumnezeu le-a trimis în acea noapte o mare mulţime de prepeliţe. Dacă le-a fost foame după oalele de carne din Egipt, ei trebuiau să vadă că Dumnezeu era în stare să le dea carne în pustie. Unii agnostici i-au găsit vină uneia dintre relatările despre această minunată aprovizionare cu prepeliţe gândind că aceasta voia să spună că prepeliţele au acoperit tot pământul, având o adâncime de aproape 1,5 m. Explicaţia este că prepeliţele, zburând peste Golful Suez, în oboseala lor au zburat aproape de pământ — la nu mai mult de aproximativ 1,5 m — şi astfel au fost uşor de prins în mare număr de către israeliţi.

Dumnezeu le-a promis că în ziua următoare vor avea belşug de pâine. Dimineaţa pământul a fost acoperit cu grăunţe mici, alburii la aspect, puţin mai mari ca sămânţa de muştar şi care aveau gust ca turta cu miere. Aceasta urma să fie rezerva lor zilnică. Ea trebuia adunată; şi aceasta le-a dat tuturor o ocupaţie fără de care n-ar fi fost fericiţi. Ea trebuia pregătită. Fiecărui ins îi era alocată o anumită cantitate.

Odată cu mana li s-a dat şi o lecţie de generozitate; pentru că orice parte care era păstrată până în ziua următoare se strica. Nimic de felul acesta nu le era cunoscut israeliţilor şi ei au întrebat — Ce este aceasta” — aceasta a devenit denumirea sa ce este aceasta” — sau mana aceasta”. Adunarea ei i-a ajutat să-şi amintească şi de sabat, căci în sabat nu cădea deloc mană, ci în ziua precedentă cădea o porţie dublă şi cea care era păstrată peste noapte nu se strica.

PÂINEA DIN CER

Isus le-a amintit urmaşilor Săi de această mană dată în pustie şi le-a spus că L-a simbolizat pe El Însuşi, adevărata Pâine. Aşa cum israeliţii ar fi murit fără hrană, tot aşa israelţii spirituali nu ar avea destulă putere pentru călătorie fără hrana cerească. Isus a dat El Însuşi titlul Adevărului. Oricine mănâncă deci din această Pâine din cer se împărtăşeşte din Adevăr. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău, Cuvântul Tău este adevărul.” Numai împărtăşindu-ne în mare măsură, cu regularitate, zilnic din Domnul nostru, din meritul Său şi din aranjamentele Sale îndurătoare pentru noi, putem deveni tari în El şi ne putem continua cu credincioşie călătoria şi putem intra în Canaanul spiritual.

Aşa cum fiecărui israelit i s-a cerut să adune mană pentru el însuşi, tot aşa fiecărui creştin i se cere să adune şi să-şi însuşească Adevărul. Noi trebuie să ne facem partea în privinţa celor spirituale, precum şi în privinţa celor pământeşti. Harurile Spiritului sfânt nu pot fi aşteptate să ajungă la desăvârşire fără plantare, curăţire, cultivare pregătitoare. Bine a zis cineva: Faptul că locuieşti la o universitate nu te face învăţat, nici faptul că ocupi un loc într-o strană de biserică nu te face creştin”. Pentru a ne întări în Domnul şi în puterea tăriei Lui, trebuie să ne hrănim din El zilnic — trebuie să apreciem şi să ne însuşim meritele jertfei Lui.