„MÂNDRIA MERGE ÎNAINTEA DISTRUGERII”

2 Cron. 26:8-21

„Mândria merge înaintea distrugerii şi un duh îngâmfat înaintea căderii.” Prov. 16:18.

R 4786 W. T. 15 martie 1911 (pag. 89-90)

Un împărat mare şi prosper în Ierusalim a fost Ozia. El a avut un început bun, a avut reverenţă faţă de Dumnezeu şi a adus capitala şi restul împărăţiei într-o stare bună pentru apărare împotriva vrăjmaşilor. Când ne gândim la războaiele lui Israel, trebuie să ne amintim că ei ca popor au reprezentat pentru un timp conducerea lui Dumnezeu pe pământ într-un sens în care nici o altă naţiune n-a făcut-o, nici înaintea lor nici după ei.

Împăraţii lui Israel erau unşi prin împuternicire şi autoritate divină, ceea ce nu se întâmpla cu alţi împăraţi, şi despre ei se spune că şedeau „pe scaunul de domnie al împărăţiei Domnului”, cum alţi împăraţi n-au domnit înainte sau după aceea. Totuşi, împărăţia lor n-a fost Împărăţia pentru care noi ne rugăm, „Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, ci numai un aranjament pregătitor pentru israeliţii simbolici. Împărăţia lui Dumnezeu va veni într-adevăr pe pământ după ce Mesia o va stabili. El va domni timp de o mie de ani ca să ridice pe cei umiliţi şi să binecuvânteze pe toţi cei care caută dreptatea, şi să pedepsească şi să corecteze pe toţi ceilalţi şi în final să distrugă pe cei incorigibili în Moartea a Doua. De aceea, era în armonie cu aranjamentele acelui timp ca împăraţii lui Israel şi ai lui Iuda să se fortifice, să se întărească şi să apere ţara pe care cel Atotputernic o dăduse în mod special poporului lor.

Adevărul din textul nostru a fost ilustrat prin împăratul Ozia când faima lui s-a răspândit prin-prejur şi el a început să-şi simtă măreţia. A intrat mândria; el a uitat că era doar reprezentantul Domnului în împărăţie şi că prima lui datorie ca un supus loial al Atotputernicului era să asculte şi să respecte poruncile divine.

După ce a împlinit lucruri mari din punct de vedere politic şi militar, Ozia a căutat distincţie religioasă. Evident el a gândit că Dumnezeu era mândru de el şi de succesul lui şi că Îi va face mare plăcere să intre în templu în felul în care intrau preoţii şi să aducă tămâie pe Altarul de Aur. El cunoştea regulile şi reglementările care guvernau templul şi serviciile lui, dar s-a considerat deasupra lor. Va merge direct la Dumnezeu fără să-l recunoască pe preot.

Mulţi oameni de succes cad în aceeaşi eroare, presupunând că succesul lor în afaceri sau în politică, strălucirea minţii lor, sau educaţia lor rafinată sunt singurele cerinţe în ochii lui Iehova. Ei simt că dacă vor merge la biserică şi Îl vor recunoaşte pe Dumnezeu, El va fi mândru că sunt ai Lui şi, bineînţeles, le va da primul loc în toate. Aceasta este o greşeală. Marele Împărat Etern, „Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este veşnică”, are reguli şi reglementări care guvernează toate încercările de apropiere de El. Există doar o singură cale de apropiere.

PREOTUL MELHISEDEC

„O”, zice unul, „înţeleg. Vrei să înţelegem că laicii nu au acces la Dumnezeu, că ei trebuie să vină prin preoţime, aşa cum Împăratul Ozia trebuia să se apropie de Dumnezeu prin Marele Preot al lui Israel! Dar eu neg că preoţii sunt ceva mai mult decât alţi muritori. Pretind că mulţi dintre ei sunt mai puţin inteligenţi decât mine; că mulţi dintre ei sunt mai puţin educaţi, iar alţii n-au deloc simţul afacerilor. Recunosc că poate este destul de bine ca oamenii obişnuiţi să se apropie de Dumnezeu prin preoţi, dar eu, ori de câte ori mă apropiu, o fac pe baza puterii propriei mele inteligenţe, înţelegând că Atotputernicul se bucură că vin la El. Când mă rog, eu spun adesea: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni … sau chiar ca vameşul acesta»”. Luca 18:11.

Nu, prietene, nu acesta este gândul nostru — nici gândul Bibliei, nici lecţia pe care trebuie să o scoatem din Scripturile analizate. Trebuie să admitem că nu este nici o autoritate scripturală pentru o clasă clericală în Biserica lui Cristos — cu excepţia celor doisprezece apostoli, sf. Pavel luând locul lui Iuda. Cei doisprezece sunt plasaţi ca o ierarhie — purtătorii de cuvânt speciali ai Marelui Învăţător. Nu sugerăm că sufletul care doreşte să se apropie de Dumnezeu trebuie să vină prin preoţii vreunei denominaţii; totuşi, accentuăm că există doar o singură cale de a ne apropia de Dumnezeu şi aceasta este prin Marele Avocat pe care El l-a stabilit pentru noi — „Isus Hristos Cel Drept” — „preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec” (Evr. 5:6); „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” a fost mesajul Lui; „nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapt. 4:12) este mesajul apostolului.

TĂMÂIE PE ALTARUL DE AUR

Cei ai căror ochi ai înţelegerii n-au fost deschişi niciodată ca să înţeleagă că Isus este Împuternicitul Divin pentru împăcarea lumii cu Dumnezeu pot fi scuzaţi dacă se apropie de Dumnezeu în rugăciune fără El. La rugăciunile lor s-ar putea să se răspundă într-o măsură limitată, dacă sunt oferite cu sinceritate, din inimă, şi fiindcă, aşa cum sugerează apostolul, Dumnezeu „nu ţine seama” de ignoranţa lor în privinţa aranjamentelor Sale.

Dar aşa cum împăratul Ozia a ştiut de aranjamentul divin, că rugăciunile sale, ca tămâia, pot fi oferite Atotputernicului pe „Altarul de Aur” numai de către preot, tot aşa, cei care acum au ajuns la o înţelegere a faptului că Isus este Marele Preot antitipic prin care a fost deschisă comunicarea cu Tatăl, ar veni sub condamnare dacă ar intra în prezenţa divină în rugăciune altfel decât a fost prevăzut în aranjamentul divin, după cum împăratul Ozia a fost lovit cu lepră pentru îndrăzneala şi mândria lui.

Lepra, în Scripturi, este un tip al păcatului. De aceea, experienţele lui Ozia înseamnă, simbolic, că oricine s-ar apropia de Dumnezeu fără să ţină cont de Preotul său stabilit, ştiind că este nepotrivit acest lucru, ar veni sub condamnarea Divină ca păcătos cu voia. Pedeapsa ar fi în măsura gradului de lumină de care s-a bucurat anterior.

OPTZECI DE PREOŢI VITEJI

Când împăratul a intrat în Sfânta Templului să aducă tămâie pe altarul de aur, Marele Preot şi optzeci de preoţi subordonaţi l-au urmat, protestând împotriva jertfei lui. Deşi aceasta a fost doar o datorie a lor, totuşi i-a marcat ca oameni viteji, curajoşi, pentru că în timpurile din vechime un împărat avea mare putere. Iar Împăratul Ozia îşi simţea măreţia şi era mândru de ea, şi putea să respingă orice amestec în prerogativele sale împărăteşti.

Cuvintele lor de protest au exprimat ceea ce deja împăratul ştia cu privire la restricţiile legate de serviciile din templu, dar ei au adăugat: „Ieşi din Sfântul Locaş, căci ai păcătuit! Şi lucrul acesta nu-ţi va face cinste înaintea Domnului Dumnezeu”. Adevărata onoare, adevărata binecuvântare, adevărata prosperitate, nu se pot găsi în opoziţie cu aranjamentele divine. De aceea, procedura împăratului trebuia să-i aducă dezonoare. Dacă s-ar fi grăbit să-L slăvească pe Dumnezeu, ar fi primit o binecuvântare, fără îndoială. Dar, în loc de aceasta, călcarea Legii divine i-a adus blestemul.

Lecţia este clară, exemplificată de textul nostru şi de cuvintele lui Isus: „Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat” (Luca 14:11). Nu era de ajuns, chiar dacă împăratul avea intenţii bune în locul mândriei, ca să-l susţină. Intenţiile bune ar fi trebuit să-l îndrume spre a studia aranjamentele şi promisiunile divine. Necunoaşterea Legii nu este o scuză. De aceea este şi îndemnul apostolului: „Străduieşte-te să te prezinţi aprobat înaintea lui Dumnezeu ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului”. 2 Tim. 2:15.

Lecţia pare să fie una de umilinţă, pentru Biserică precum şi pentru lume. Unii se nasc cu o minte umilită iar alţii îngâmfaţi. Cei din urmă au un handicap în privinţa acestui har, chiar dacă sunt avantajaţi în privinţa curajului de a se lupta cu adversităţile prezente. În ansamblu, handicapurile noastre prin imperfecţiunile cărnii nu sunt atât de diferite în grad încât unuia să-i fie mai uşor decât altuia să intre în Împărăţie prin chemarea acestui Veac Evanghelic, pentru că unde s-a dat mult se cere mult; şi judecata Domnului va fi după inimă, după voinţă, după intenţie, după străduinţă, şi nu după carne cu slăbiciunile şi nereuşitele ei.

Umilinţa este importantă nu numai prin ea însăşi, ci şi pentru că celelalte haruri ale Spiritului sfânt nu pot fi cultivate fără ea. Apostolul începe lista acestor haruri spirituale cu blândeţea. Cum ar putea cineva să fie gentil sau să progreseze în cultivarea acestor haruri dacă n-ar fi blând? Cum ar putea cineva să aibă răbdare şi supunere în încercările şi dificultăţile vieţii dacă nu este blând? Cum ar putea cineva să aibă bunătate faţă de împotrivitori şi în toate lucrurile dacă n-ar fi blând? Cum ar putea cineva să aibă răbdare faţă de toţi dacă n-ar fi blând? Cum ar putea cineva să aibă bunătate frăţească decât prin blândeţe? Cum ar putea cineva să fie evlavios dacă n-ar avea blândeţe? Cum ar putea cineva să fie iubitor în sens scriptural fără blândeţe? Toţi cei care vor fi din Biserică vor fi încercaţi pe toate aceste linii. Şi blândeţea şi umilinţa trebuie cultivate şi trebuie să se găsească din belşug în inimă, pentru a face posibilă cultivarea celorlalte roade ale Spiritului.